V.

Maria Voichiţă îi aduse nouă scrisori, şase oficiale, trei anonime – din care spicuim:… I) Dacă aveţi o casă, de ce n-aţi rămas la casa dumneavoastră? Dacă aveţi o meserie, de ce n-aţi rămas la meseria dumneavoastră? Dacă aveţi un rost pe lume, de ce n-aţi rămas la rostul dumneavoastră? E ciudat cu câtă uşurinţă v-aţi despărţit de toate; e ciudat cu câtă grabă aţi venit aici, în orăşelul nostru amorţit şi păcătos, ca să ne învăţaţi cuvi se face politica… Credeţi că politica ne lipsea nouă?! Ar trebui să ştiţi că avem o tradiţie bogată în această privinţă: aici, politica se transmite din tată în fiu şi prin rude lăturalnice, ca o boală fără leac. Aveam destule partide politice, mari şi mici, de guvernământ şi de opoziţie; de voie, de nevoie am ascultat) sute de discursuri, gândite de unii, rostite de alţii; acum avem încă un partid! După anii de război – ani de secetă şi de politica… Dumneavoastră veniţi cu politica aici, tocmai când noi am vrea să ne gândim la ale noastre: cei bătrâni să murim în linişte, cei în putere să ne câştigăm pâinea… Vă ascult la mitinguri: discursurile dumneavoastră încep cu vorbe avântate şi se-ncheie cu vorbe avântate. Vă aplaud, în rând cu alţii. Apoi mă duc acasă, la copii şi la nevastă, şi aştept: oare ce câştig o s-avem de pe urma atâtor vorbe avântate? Eu mă gândesc mereu, dacă vreţi – sunt obligat să mă gândesc la acest câştig. Ieri aţi spus că peste vreo doi, trei ani întreţinerea copiilor noştri în şcoli şi facultăţi n-o să mai fie o problemă: o să-i întreţină statul, dacă învaţă bine, dacă se poartă bine. Stau şi mă-ntreb: oare pe ce v-aţi bazat, făcând această afirmaţie? Anii trec repede. Doi, trei ani – mai nimic. Şi dacă peste doi, trei ani nu va fi aşa cum aţi spus? Unde să vă căutăm? Şi dacă o să vă găsim, oare ce-o să ne mai, spuneţi? Cred că am fost singurul care nu v-am aplaudat la mitingul de ieri. Înţelegeţi de ce? De teama că nu va fi aşa… Copiilor nu le-am spus nimic. Au aflat ei, de la alţi copii. Gândiţi-vă cât de mare e răspunderea dumneavoastră. Gândiţi-vă cât mai e timp!… 2) De aproape douăzeci de ani mă duc în fiecare duminică la biserică. Aşa se obişnuieşte aici, duminica dimineaţa să te duci la biserică, ori la crâşmă. Eu am ales biserica. Scrie undeva că n-am voie? Să-mi arătaţi negru pe alb. Scrie undeva că dacă mă duc la biserică n-am voie să iau parte la mitingurile dumneavoastră? Dacă nu scrie, atunci de ce se leagă domnu' Lupaşcu de mine? Pe ăsta îl ştiu: o dată, mai demult, pe când nu era şef la dumneavoastră, i-am mutat 'măselele. Acum îmi pare rău că n-am dat mai tare. Ia să mă lase în pace! 3) Ieri au dispărut din gară ziarele dumneavoastră, azi aţi permis domnului şef de poliţie să aresteze un om bătrân, bolnav şi analfabet, care face hamalâc în oraşul nostru de peste patruzeci de ani. Ce vină are el, dacă i-au pus pătura în cap, dacă i-au ars la pumni de-i numai vânătăi, dacă atunci când şi-a venit în fire nu mai era, u ziare, nu mai era cărucior, nu mai era om în jur, care să-i fie de martor?! Stere Popic stă la beci, mâine-poimâine va sta la închisoare, iar dumneavoastră ridicaţi din umeri – aşa am auzit, că aţi ridicat din umeri: „Poliţia nu ţine de noi!”… Chiar dacă nu ţine, trebuia să vorbiţi la Bucureşti, că aveţi două telefoane şi o secretară, ori să ne fi chemat pe noi: am fi ieşit în stradă, am fi strigat!…

… Zăpuşeala care se simţea de pe la opt dimineaţă şi care pe la prânz se dovedea de nesuportat (în ciuda paharelor cu apă de la gheaţă, a ventilatoarelor, a batistelor) îi dădea senzaţia că stă pe o vatră încinsă şi că, dintr-o clipă într-alta, s-ar putea să ia foc. Prin fereastra deschisă pătrundeau, în răstimpuri, valuri de căldură, parcă minate de undeva într-adins, o dată cu mirosuri grele; din stradă, ori dintr-o curte vecină, cineva îi trimitea o pată de soare; jucăuşă, pata alerga de ici, colo, de pa un perete pe celălalt, de pe tavan pe casa de bani, până când îi fulgera ochii. Atunci, el împingea hârtiile la o parte, îşi trecea palma peste faţă, tot închidea şi deschidea ochii, buimac: „Cine s-o fi jucând cu oglinda?” Soţia lui Voichiţă se repezea la fereastră: nu era, nu se simţea nimeni pe-aproape. După o vreme, pata de soare se ivea iar… Oamenii oare veneau să stea de vorbă cu el purtau pe cap coifuri de hârtie, ori pălării de paie, ori năfrămi de-ale nevestelor. Ei vorbeau puţin şi asudau, şi se rugau de un pahar cu apă rece. Erau zile istovitoare, leşinate, când toate îi ieşeau pe dos, ori nici măcar aşa: când nu mai ştia ce să facă şi ce să spună; când se visa lenevind pe marginea unui râu, sub sălcii pleto-ase. Pe-aici nu curgea nici un râu, nici un firicel de apă, iar să plece de-aici, măcar pentru o zi, nu se gândea, nici nu îndrăznea să se gândească. În primele zile după sosirea în B. Primise câteva scrisori de ameninţare şi de blesteme

— Cu flăcările iadului, cu viermi neadormiţi, cu lanţuri şi cătuşe. El se aşteptase la asemenea scri sori, bănuia de unde-i vin, era pregătit pentru a le citi fără nici o tresărire, ba, uneori, după nişte blesteme mai acătării, îl încerca satisfacţia celui care a ţintit bine, provocând deruta şi isteria adversarilor. Acum, scrisorile de ameninţare se răriseră – câte una la trei, patru zile, dar se înmulţeau, îngrijorător, de la o zi la alta, cele scrise de oameni cumsecade, care se descurcau greu în întâmplările de fiecare zi, ori nu se mai descurcau de loc, nu mai pricepeau nimic. Nemulţumiri de tot felul, adesea mărunte, şi nu o dată provocate de măsuri pripite, de vorbe mari şi într-aiurea, îi făceau pe mulţi să stea deoparte, iar pe unii, mai amărâţi, mai fără speranţă, să-şi astupe urechile, îndată ce auzeau de politică. El se chinuia să afle de unde vin nemulţumirile mari şi mărunte, şi când afla că tinerilor înscrişi în partid li s-a interzis să mai spună bună ziua preoţilor, negustorilor, avocaţilor, celor bănuiţi că n-ar fi de partea comuniştilor – se mânia cumplit: „Cine a dat asemenea dispoziţii?!” Erau zile când alerga de ici-colo, numai ca să îndrepte greşeli, mai vechi, mai noi, ori să-şi ceară scuze.

Deschise casa de bani, unde păstra carnete, hârtii de evidenţă, rapoarte şi, tot scotocind pe-acolo, în căutarea unui raport, descoperi nişte note informative despre X, sau Y, din B. Care n-au vrut să se-nserie în partid, ori au zis ceva despre partid. Notele acestea erau însoţite de o listă, cuprinzând numele a şaptezeci şi doi de cetăţeni din B., printre care profesori (unul care „zăpăcise autorităţile, pretinzând că ar fi pe-aici zăcăminte de cupru!”), funcţionari, lucrători, zilieri… în dreptul fiecărui nume era şi câte o scurtă caracterizare: „şovăielnic” – sau: „îi înjură pe toţi, şi pe ţărănişti, şi pe noi” – sau: „răspândeşte bancuri despre comunişti” – sau: „îndeamnă oamenii să iasă la miting cu steaguri tricolore (atenţie, naţionalism!) „… Chemaţi să dea socoteală (în timp ce îşi făceau vânt cu nişte evantaie improvizate), Manole, Voichiţă şi soţia acestuia nu găsiră că ar fi săvârşit o greşeală, doar partidul le cere să fie vigilenţi: notele acestea le adunaseră din indicaţia lui Vlad Lupaşcu, în vremea când acesta ţinuse loc de secretar… Repetând nişte argumente ale lui Vlad (socotit ideologul plasei!), Manole făcu observaţia că notele informative, câte sunt şi câte vor mai fi, se vor dovedi de preţ o dată cu instaurarea dictaturii proletariatului, când se va pune deschis problema: cine nu e cu noi e împotriva noastră! – şi când va trebui să ştim totul despre fiecare… „Un fel de inchiziţie?” întrebă Strihan aproape în şoaptă. Cum nu prea auzise de inchiziţie şi nici nu intuia gravitatea situaţiei, Manole bravă: „De ce nu?!”… Apoi i se păru că se-nvârte casa cu el; vru să se sprijine de un colţ al biroului şi se pomeni în braţele lui Voichiţă. Când se adună, când îşi reveni, îl văzu pe Strihan în faţa lui, la birou, notând ceva pe o agendă. Clipele se scurgeau anevoie, parcă se târau. „Asta el” spuse Voichiţă, ridicându-se de pe scaun. Soţia îl trase de mână, să tacă şi să stea jos. El se smuci şi mai spuse ceva, vrând să înlăture primejdia. Dar nu mai era nici o primejdie. Cei doi nu mai îndrăzneau nimic, nici să se acuze, nici să-şi ceară iertare. Şi-abia într-un târziu Manole spuse: „Cum a fost, cum n-a fost, e obligatoriu să tăcem din gură!”

De trei ori încercă să pătrundă în cabinetul primarului, în timp ce primarul şi cei şapte consilieri, întruniţi în şedinţă extraordinară, la orele cinci după-amiază, hotărau soarta celor mai nevoiaşi dintre locuitorii oraşului. De două ori îl opriră, cam brutal, vlăjganii de ordine, a treia oară veni chiar primarul să-i ţină piept. Nu-i mai rămânea decât să se retragă, învins. Ar fi putut să fie învingător: în stradă îl aşteptau Voichiţă, Manole şi încă zece tineri, toţi cu biciclete, gata să alerge de pe o stradă pe alta, să adune oamenii… în mai puţin de o jumătate de oră s-ar fi adunat în faţa primăriei sute de oameni strigând să li se dea de lucru aici, unde îşi au casa, nevestele şi copiii şi toate nenorocirile. Când îl văzură ieşind, răzvrătit şi negru de mânie, Voichiţă şi ceilalţi se repeziră la biciclete. Dar el se răzgândi: „Acasă! Mergeţi pe la casele voastre!”… El se duse la sediu, de unde chemă la telefon secretariatul Comitetului Central. Seara, pe la opt şi jumătate, se hotărî să-i facă o vizită primarului acasă, deşi aflase1 că omul nu mai acceptă nici măcar vizitele prietenilor apropiaţi.

Femeia de serviciu îi zise că domnul Mârza nu s-a întors de la primărie. Doamna Mârza, mai binevoitoare, zise că soţul ei ar vrea să-l primească, dar tocmai acum şi-a făcut o injecţie şi trebuie să stea întins.

Capitulând, primarul ieşi să-l întâmpine:

— Dacă aţi venit, fiţi bine venit! Iar dacă doriţi o discuţie între patru ochi, vă stau la dispoziţie. Poftiţi!… îl conduse pe Strihan într-un fel de chilie mirosind a pâine caldă: Aici ţinem pâinea, aici murăturile. Şi tot aici, din când în când, îmi primesc musafirii politici. Amuzat, ridică din umeri: Asta e situaţia! Cine e de vină? Eu sunt de vină: în urmă cu treizeci de ani, când am construit casa asta, nu m-am gândit că o s-ajung primar… Clipind şiret, întrebă: Ar fi de efect o bere de la gheaţă?

— Ar fi, se-nvoi Strihan.

— Ia să dăm comanda! Deschizând larg uşa chiliei, primarul strigă: Patru sticle de bere, nişte brânză, nişte ardei, tot ce-aveţi pe-aici! Apoi, destins, încercând să evite o discuţie gravă, i se adresă lui Strihan: Sunt gata să vă ascult, deşi cunosc argumentele dumneavoastră, sunt gata să vă dau explicaţii, deşi de vă sunt cunoscute. Dar să încep cu O' precizare: aici a fost o zarvă a dracului, când eu alegerea primarului. Ţărăniştii se luptau să-l scoată pe Siminoc. Vax! Ai dumneavoastră se luptau să-l scoată pe Lupaşcu. Mă rog… Iar oamenii strigau să fie primar domnul Mârza, De unde, până unde?! Ca profesor de chimie, nu m-am simţit atras de politică. Acum îmi vine foarte greu. Cu ce pot să mă laud? Doar cu aceea că n-am luat nici o hotărâre de capul meu: după cum ştiţi, există un consiliu…

— Şi mai există oamenii care v-au ales, îi aminti Strihan.

— Dacă aveţi vreo dovadă că am uitat de oameni, de interesele lor, vă rog să mi-o aduceţi la cunoştinţă, ceru primarul. De când mă ştiu, am ţinut seama de dovezi – doar n-o să mă încăpăţânez la aproape şaptezeci de ani.

— Mulţi înainte!

— Care „mulţi11? Doi, trei, câţi or mai fi! Urarea asta, pe care mi-o aud mereu de când sunt primar, nu mai rezolvă nimic; nici nu mai e nevoie să rezolve! Dar, cu voia dumneavoastră, să revenim la dovezi.

— Ce-aţi hotărât azi? întrebă Strihan.

— Una şi bună!

— De asta, „una şi bună”, depinde totul.

— Vreţi să spuneţi că de asta depinde soarta mea? se amuză primarul. Sărmană soarta mea! Eu şi bătrână, şi casa asta. Am avut un băiat, s-a dus băiatul la război şi-n război a rămas. Nu are nici un rost să mai discutăm despre soarta mea, cu atât mai mult cu cât nu m-am temut niciodată de nimic.

— Nici nu văd ce motive aţi avea să vă temeţi.

— O manifestaţie… Era vorba s-o organizaţi chiar azi după-amiază. Hă, hă! făcu primarul. Aici v-am prins. Dumneavoastră ştiţi tdt ce se petrece la primărie, eu ştiu tot ce se petrece la comitetul de plasă. Asta ţine loc de colaborare… Oare mai e nevoie să vă spun ce am hotărât azi? reveni el, pe un ton cam zeflemitor. Cu durere, am hotărât aşa: două sute de tineri pentru Reşiţa, optzeci pentru Bucureşti, o sută şaptezeci pentru o carieră de piatră din Dobrogea. Vă declar cu mâna pe inimă că nu văd altă ieşire din situaţia în care ne aflăm. Ştiu, e greu pentru oameni să-şi lase casa, nevasta, şi să rătăcească prin ţară…

— E o adevărată nenorocire, preciză Strihan.

— Exageraţi! spuse primarul, apropiindu-se de uşă. Dragă Fana, ce s-aude cu berea aia? Aşteptă în prag, cu spatele la Strihan, până când soţia îi aduse o tavă cu sticle şi pahare. De ce sunteţi atât de categoric? îl întrebă apoi pe S.trihan. De ce vreţi să ne convingeţi că numai dumneavoastră aveţi dreptate? Ca să nu zic mai rău, aş zice că vă lipseşte o anume experienţă.

— Experienţa se câştigă, spuse Strihan.

— Cu ce preţ! Ar trebui să vă gândiţi la preţul ăsta, să vă gândiţi mereu! insistă primarul. În urmă cu vreo trei luni am vrut să discut cu domnul Vlad Lupaşcu despre nişte greşeli strigătoare la cer. Dânsul mi-a transmis că n-are ce să discute cu un primar de ocazie. De trei ori a încercat să mă schimbe. De trei ori a fost huiduit. Ce se va întâmpla a patra oară? Dumneavoastră trebuie să ştiţi mai bine.

— Sigur că ştiu!… zâmbi Strihan.

— Atunci să bem, se-nvoi primarul, turnând în pahare. Să bem pentru cât mai puţine greşeli; pentru noi şi pentru copiii noştri. Aveţi copii?

— Am avut o fetiţă.

— Încă sunteţi tânăr.

— Încă mai sunt, admise Strihan, cu oarecare jenă pentru tâmplele lui cărunte. Apoi întrebă: Ce vă face să respingeţi' cu atâta înverşunare propunerea noastră?

— Iar exageraţi! se apără primarul. De unde până unde „înverşunare11? Am spus doar atât, că nu-mi plac aventurile. Mai ales când este în joc soarta unor oameni. Veţi fi de acord cu mine că promisiunile politice nu ţin loc de milioane de lei, nici de maşini, nici de pâine.

— Am vorbit azi la Comitetul Central, îl informă Strihan. Cred că în cel mult o lună şi jumătate am putea să începem. Cu puţine fonduri, cu mai nimic, dar cu mult entuziasm. Deci… vă cerem să anulaţi hotărârea consiliului.

— În numele cui mi-o cereţi?

— În numele cetăţenilor de-aici.

— I-aţi întrebat?

— Oraşul cu o mie de blestem”

— O să-i întreb de faţă cu dumneavoastră.

— Şi-o s-aveţi câştig de cauză! se mohorî primarul. Doar suntem înainte de alegeri. Ce poate fi mai de răsunet decât o propunere ca asta? De când se face politică aici, nici un partid nu ne-a promis fabrici, cămine, cantine. Iată că ne-a pus Dumnezeu mâna în cap!

— Asta era?! se uimi Strihan.

— Asta.

— Prea uşor ne judecaţi.

— Judec şi eu după fapte şi împrejurări.

— Dacă ne treceţi în rândul escrocilor, e dar! Ce să mai discutăm! izbucni Strihan. Dar am făcut noi o singură promisiune aiurea? Am aruncat praf în ochii nu ştiu cui? Vrem, să construim aici o fabrică de maşini agricole. Cu voia, ori fără voia dumneavoastră – o s-o construim. Vă asigur că n-o să batem, toba înainte de-a avea toate aprobările, înainte de a porni la lucru. Nici un cuvânt.

— Oricum ar fi, spuse primarul, vă luaţi o mare răspundere, faţă de mii de oameni, care au fost înşelaţi de mii de ori. Şi, Doamne fereşte! – n-aş vrea să plecaţi de-aici pe targă!

Îl văzu înaintând agale pe strada Principală, pe mijlocul străzii, cu un geamantan jerpelit, legat cu sfoară, în mâna dreaptă, cu un balonzaide în stânga, prăfuit şi boţit, semn că venea de la gară. Ici-colo se oprea în dreptul tarabelor cu îngheţată, îşi făcea loc printre oameni (ori mai degrabă oamenii se dădeau, respectuoşi, la o parte), lua o îngheţată şi pornea iar, molâu, asudat, cu ochelarii căzuţi pe vârful nasului. Vânzătorii de îngheţată, sifonării, siropării, toţi care aveau ceva de vândut îl salutau slugarnic, ba câte unul îi sărea în drum, cu un pahar de sifon, cu bomboane, cu covrigi… El răspundea la salut printro uşoară înclinare a capului. Respingea covrigii, bomboanele, dar se bucura de sifon: sorbea jumătate din pahar, cu cealaltă jumătate se răcorea pe faţă, pe mâini, pe piept.

Îi telefonase în urmă cu trei zile să vină urgent la sediu, îi mai telefonase şi ieri pe la prânz, şi iată că abia acum se arăta, dar nu ca unul chemat la ordine, ci ca un stăpân: chiar avea ceva de stăpân, de boiernaş care se-nto-arce de la moşie (nu prea încântat de cum arată câmpul, de cum lucrează argaţii, dar va lua el nişte măsuri drastice…) Dintre activiştii din B., Vlad Lupaşcu era singurul cu faimă de conducător. (Chiar Dindin îi prezicea o carieră politică fără precedent: dacă din fiu de negustor a ajuns activist cu decoraţii, înseamnă că, în câţiva ani, plasa noastră se va mândri cu un ministru!…) Manole spunea: „Este de o mie de ori mai pregătit decât mine, ştie Marx şi Engels pe dinafară, cum să nu-l ascult?” Voichiţă spunea: „A fost închis doi ani, îi ştiu de frică şi morţii din morminte, cum să nu-l respect?!”… Instructorii de teren, flăcăi de bun simţ, cu şapte clase primare, uimiţi de vorbăria lui împestriţată cu maxime celebre, îl aprobau în toate: „Dacă a zis tovarăşul Vlad, aşa el”… Vlad Lupaşcu se aşteptase să fie numit secretar al comitetului de plasă. Când aflase de Strihan, când totul era hotărât, îşi îngăduise faţă de ceilalţi activişti doar o singură observaţie: „De!… Credeam că se va ţine seama de anii de închisoare…” (El avea doi ani de închisoare! Strihan, numai cincisprezece luni.) Atunci îşi aduse aminte că e surmenat: în câteva ore obţinuse un certificat medical, un loc la sanatoriul Comitetului Central, obţinuse chiar şi nişte îngrijorări şi urări de sănătate. După expirarea termenului de concediu, îi trimisese lui Strihan o telegramă: „Sunt sănătos, începând de mâine îmi iau munca în primire”. Era instructor pentru trei sate, prin satele acelea îşi trecea vremea discutând cu ţăranii ca de la „suflet la suflet”, împărţindu-i în prieteni şi duşmani, ori încercând să-i convingă de absurditatea credinţei într-o forţă supranaturală. („Dacă există un Dumnezeu, cum pretindeţi voi, atunci rugaţi-l să mă trăsnească!”… îşi scotea şapca şi ridica mâinile spre cer: „Ei! Cât să mai aştept?!”… Oamenii se cam speriau de astfel ide experienţe. În loc să se roage lui Dumnezeu, ei se rugau de Strihan să le dea un alt instructor, mai de-al lor, de la coada vacii.)

Înainte de a lua, o hotărâre, pe care ar fi dorit-o cât se poate de severă, Strihan îl poftise la o discuţie între patru ochi, vrând să-şi dea seama dacă are de-a face cu un apucat din fire (experienţele ateiste ar fi fost o dovadă), ori cu unul care a înţeles pe dos nişte principii. Intră în sediu doar cu câteva minute în urma lui. Mare îi fu mirarea când îl găsi în biroul de la evidenţă, trăgând de sertare, vrând să deschidă un sertar cu briceagul. „Hai noroc! strigă Lupaşcu. Aveam nişte hârtii aici!”… Apoi scoase din buzunar două batiste, cu una se şterse pe faţă, cu alta pe piept. Avea buzunarele pantalonilor pline cu batiste. Rând pe rând le scoase pe toate (murdare, boţite, tăiate, înnodate) şi le întinse la uscat pe scaune, pe mese, douăzeci de batiste. „E o chestiune personală, pentru care m-aţi chemat?” îl întrebă pe Strihan, în timp ce îşi aranja batistele. Strihan îi ceru să se poarte cuviincios. Atunci el îşi ridică ochelarii pe frunte, îşi duse mâinile la spate şi întrebă: „Vi se pare că m-am purtat altfel? Nici nu mi-a trecut prin cap…” îl urmă pe Strihan în biroul acestuia tot cu ochelarii pe frunte şi cu mâinile la spate. Abia când Strihan îl pofti să citească nişte scrisori, îşi coborî ochelarii. Citi optsprezece scrisori, în mai puţin de zece minute. Poveste veche! zise că toate aceste scrisori anonime nu sunt altceva decât o ilustrare a tezelor marxiste despre lupta de clasă, despre revoluţie – chiar dacă unele or fi scrise de oameni cinstiţi, doar se ştie că în toiul revoluţiei se întâmplă, adesea, ca nişte oameni cinstiţi să cadă sub influenţa duşmanului. Din vorbă în vorbă se dezlănţui, având grijă să-şi întărească părerile cu citate din clasici, eu exemple din istoria mişcării muncitoreşti mondiale, cu anecdote mai mult, sau mai puţin celebre la adresa celor şovăielnici, care ar vrea să stea cu un picior în socialism, cu celălalt în capitalism. Din tot ce spunea reieşea limpede că „cine nu merge în rând eu noi, cinstit ori necinstit, merge împotriva noastră, încât suntem datori sa luăm masuri de apărare a revoluţiei”. Iar Strihan se gândea cât de ciudată poate să fie uneori viaţa: până la Vârsta de douăzeci şi trei de ani, Vlad Lupaşcu avusese cam tot ce îşi dorise, tatăl său fiind proprietar a trei prăvălii de coloniale; pe la douăzeci şi trei de ani, pe când era student la Academia comercială, se înscrisese în U. T. C. Din îndemnul unei prietene, pentru ca două luni mai târziu să fie arestat împreună cu prietena şi cu alţi patru; închisoarea îl transformase (sau cel puţin aşa pretindea el) dintr-un fiu de exploatator într-un duşman al tuturor exploatatorilor din lume! Acum se dedica revoluţiei: în numele celor doi ani de închisoare făcea experienţe ateiste şi visa frumos, visa recompense pentru o ureche sfârtecată. („Iată dovada apartenenţei mele politice! spunea el, trăgând fără milă de urechea sfârtecată. În timp ce călăii siguranţei mă schingiuiau, am înţeles…”) Urechea sfârtecată de baionetă îl oprea pe Strihan să dea replici vehemente, ori să ia hotărâri pripite. Pornind de la principii şi ajungând, mai pe ocolite, la situaţia din B. (Vlad Lupaşcu nu prea admitea să fie amestecate principiile cu o situaţie concretă, deoarece nu principiile, universal valabile, trebuie să ţină sea/ma de o realitate oarecare, ci realitatea trebuie să se ridice la nivelul principiilor!), el se arătă extrem de îngrijorat de folosirea unor metode străine practicii de partid, care stârnesc nedumeriri, dacă nu chiar proteste în rândul unor oameni de bună credinţă, iar dacă ar fi să-i pierdem pe aceştia – cu cine rămânem, cu cine construim, cu cine mergem mai departe?! „Ia s-auzim, cu cine?” întrebă Strihan, cu o amară blândeţe. Vlad Lupaşcu scoase din buzunarul de la spate al pantalonilor un blocnotes, un capăt de creion şi se apucă să facă o socoteală. După câteva minute de tăcere şi-ncordare, subliniind cu două şi trei linii nişte cifre, el spuse: „icu cei conştienţi!… şi accentuă: O să rămânem cu cei conştienţi! Care nu sunt puţini… Dar fiindcă veni vorba, de ce să nu spunem lucrurilor pe nume? Avem o populaţie de vreo şaisprezece milioane de locuitori (o sută sau două de mii, în plus sau în minus, nu contează, noi zicem că sunt şaisprezece) din care: un milion de exploatatori (am zis mult?!) deci mai rămânem cu cincisprezece, un milion de afacerişti de tot soiul, deci mai rămânem cu paisprezece, vreo cinci sute de mii de şovăielnici, din care am putea recupera jumătate, deci mai rămânem cu treisprezece milioane şapte sute cincizeci de mii. Cum generaţiile viitoare vor creşte în spiritul nostru, în mai puţin de cincisprezece, douăzeci de ani vom realiza o unitate de vederi…” Ultimele cuvinte le rosti aproape în şoaptă. Ceva îl speria, ceva nelămurit, ca un început de boală, parcă îl dureau ochii, îi vâjâiau urechile, parcă se sufoca. Mai degrabă simţi decât înţelese că a săvârşit o greşeală de neiertat discutând asemenea chestiuni cu un om care în cincisprezece luni de închisoare n-a învăţat, poate că nici n-a vrut să-nveţe, cine îi sunt prietenii, cine duşmanii. Dar cum era prea târziu ca să mai dea înapoi, ori să-şi caute justificări teoretice, el se plesni uşor peste urechea sfârtecată: „Iată o dovadă că revoluţia cere sacrificii din partea ambelor tabere! Noi am făcut aceste sacrificii de-a lungul a zeci şi sute de ani, acum e rândul lor!…” Aci se opri, aci se topi: broboanele de sudoare de pe frunte i se scurgeau pe ramele ochelarilor, apoi pe lentile, încât îl vedea pe Strihan ca printr-o pânză de apă. După un vechi şi prost obicei, Strihan îşi consuma revolta trăgând setos dintr-un muc de ţigară. Pata de soare îi căuta ochii, el se ferea. „Ce mai aştepţi?” îl întrebă pe Lupaşcu. Acesta îşi ridică ochelarii pe frunte. „Doar nu-ţi fi vrând să trecem de la principii la ameninţări?!”… îşi întinse mâinile asudate pe birou şi se lăţi peste birou, gâfâind. Strihan îi smulse de sub mâini nişte hârtii. Împături hârtiile şi le puse într-un sertar. Apoi îşi aprinse o nouă ţigară. Şi se gândi: „Ce negustor isteţ eşti dumneata! Cum te joci cu milioanele!”… Cu oricare dintre ceilalţi activişti s-ar fi descurcat mai repede şi mai uşor, dar Vlad Lupaşcu avea doi ani de închisoare şi mai avea şi o ureche sfârtecată. „Ce negustor eşti dumneata!”… Altceva nu-i mai venea în minte, nimic, nimic. Cu oarecare părere de rău îi arătă uşa: „Du-te să împărţi milioanele lui tat-tu!”