IX.

Azi-dimineaţă trebuia să ţinem o şedinţă.

În fiecare dimineaţă ţinem câte o şedinţă, aici, la sediu, ori prin sate, pe unde ne aflăm. De vreo două săptămâni încoace, ordinea de zi i-aceeaşi: cum să luptăm împotriva foametei? (Formularea îi aparţine lui Voichiţă.) Cine are grâu şi slănină încearcă să vândă la negru, cine n-are nici de unele se roagă de noi să-i dăm. Şi foametea, pe-aici, e abia la început. În curând o să ne vină flămânzi de prin alte părţi, de prin Moldova, de unde au plecat cu miile şi zecile de mii, şi-atunci tot ceavem şi nu avem o să-mpărţim cu ei. Azi-dimineaţă trebuia să discutăm şi despre cei care-or să vină. Voichiţă chiar pregătise un referat – câţi ne vin şi cam prin ce sate i-am putea trimite – însă din motive cu totul neprevăzute, şi-ntr-un fel de necrezut, discuţia noastră n-a mai avut loc.

Eram adunaţi toţi în jurul mesei de consiliu, când clanţa de la uşă a început să se mişte uşor de tot, în sus, în jos, în sus, în jos. „Care te joci, acolo?” a strigat Voichiţă. După câteva clipe, uşa s-a deschis larg, parcă izbită, şi-am văzut în prag ceva care semăna cu o femeie. Când s-a prăbuşit peste prag, cu mâinile întinse, şi ne-am repezit toţi să-i venim în ajutor, am băgat de seamă că abiaabia mai răsuflă. Pe obraji şi pe frunte avea pete de sânge, mâinile, dezgolite până la umeri, erau numai vânătăi şi crestături de cuţit… „Moare! s-a speriat Voichiţă. Nu vedeţi că moare? Apă! Doctor!”… Era o fetiţă de cel mult treisprezece ani (nici ea şi nici alţii pe care i-am întrebat n-au ştiut să ne spună exact ce vârstă are) – frumuşică, în felul ei, dar cu ochi de sălbăticiune la pândă. O dată m-am uitat în ochii ei şi mi-a fost de-ajuns. După vreo jumătate de oră, când şi-a mai venit în fire, i-am zis să iasă puţin la aer şi la soare. Ce-o fi-nţeles, nu ştiu, fiindcă s-a tras doi paşi înapoi, de parcă aş fi vrut s-o plesnesc. „Draga mea, n-ai nici un motiv să te sperii!” Asta i-o fi sunat ca o înjurătură, altfel, de ce s-a ascuns după dulap? De acolo, de după dulap, ne-a strigat să mergem la orfelinat, repede-repede, că Tanti şi-a tăiat mâna.

— Cine-i Tanti asta?

— A lui domnu'Predoiu.

— Predoiu n-are fete.

— Aia de trăieşte domnu'Predoiu cu ea!

— Ieşi de după dulap şi hai să vorbim.

— Nu ies, nu, nu! Plângea şi se bătea cu capul de dulap. Cinstea mea. Doamne! Cinstea mea!…

Doctorul şi o soră de la spital au rămas de gardă lângă ea. Manole s-a dus să anunţe poliţia. Eu şi Voichiţă ne-am grăbit să vedem ce se-ntâmplă cu Tanti de la orfelinat. (Cum nu pot să le ştiu pe toate, n-o ştiam nici pe asta, că în B. Există un orfelinat, de la care se aprovizionează cu fete negustorii şi avocaţii.) Voichiţă mă zorea: „Moare Tanti! O să moară şi-a noastră, de la sediu! Vai, cât sânge rece aveţi! Ori v-aţi născut aşa, ori n-aţi văzut câtă suferinţa-i pe la noi…” (Băiatul ăsta, pentru care am şi dragoste şi stimă, şi tot ce vreţi, una ştie şi o ţine: suferinţa, suferinţa! Visul lui este să dea un decret: „De azi încolo va înceta orice suferinţă în ţara românească. Tineri şi bătrâni, deopotrivă, au dreptul să trăiască ani mulţi şi fericiţi. O mie de ani. În afară, fireşte, de tovarăşul Strihan, care mai are multe de-nvăţat…”)

De voie, de nevoie, mărşăluiesc alături de Voi'Chiţă, pe străzi pustii şi pline de praf. Îţi vine să crezi că porţile şi casele şi copacii sunt numai din praf. Ici, colo, câte-o femeie aleargă de la o poartă la alta, strigă ceva şi dispare. Nu-mi place să alerg dimineaţa pe străzile din B. De-acasă până la sediu, şi-atât. Îmi pare că dimineaţa praful e mai gros şi mai lipicios, soarele dogoreşte mai năprasnic, iar oamenii sunt mai flămânzi. Sigur că-i doar o părere.

— Tanti o fi tânără, mi-e groază să mă gândesc.

— De ce ţi-e groază, Voichiţă?

— Ştiţi dumneavoastră de ce!

În mai puţin de-un sfert de oră am ajuns la orfelinat, care-i undeva, pe-aproape de târgul de vite, într-o casă veche, acoperită pe jumătate cu şindrilă, pe jumătate cu paie; jur-împrejur, un gard de scânduri, înalt de doi metri, cu trei rânduri de sârmă ghimpată deasupra; ici, colo, pe gard: „Nu vă apropiaţi, epidemie!” Spre norocul nostru am prins momentul când o femeie în vârstă, cu un coş de rufe în braţe, ieşea pe poartă. Cineva, dinăuntru, s-a repezit să-ncuie. I-am dat una peste mână şi-am pătruns, cu Voichiţă după mine. Um bătrânel soios, cu jiletcă şi pălărie tare, s-a repezit să m-apuce de gât. Proaste obiceiuri pe-aici! Pe urmă, când i-am spus de unde suntem, bătrânelul s-a dus repede să-şi anunţe şefii. Curtea era pustie, casa părea pustie. Ce s-o fi petrecând aici? Uşa unei bucătării, sau magazii, s-a deschis şi ne-am pomenit faţă-o faţă cu un bărbat mohorât, de vreo patruzeci de ani, scump la vorbă şi rău de ochi. Avea ceva în buzunar. Dar mă pricep şi eu să duc mâna la buzunar, şi să-i conving pe toţi din jur că am ceva acolo, ceva cu multe focuri… (Aveam o cutie de chibrituri.) Când a simţit că nu-i de joacă, a vrut să ştie:

— Cine sunteţi?

— De la comitetul de plasă.

— Noi ţinem de primărie.

— Domnul meu, dacă nu scoţi mâna din buzunar…

Când şi-a scos mâna şi l-am văzut cam speriat, i-am cerut să se legitimeze. Ce nevoie aveam de legitimaţia lui? Cât ai clipi, a scos cuţitul; cât ai clipi, i-am prins mâna. Am mână de drac, învăţată cu fierul încins şi cu sloiuri de gheaţă.

— Vă rog să mă iertaţi.

Aşa mi-a zis: „Vă rog să mă iertaţi”. Ca şi când m-ar fi călcat pe picior, din greşeală. Cu un pumn în bărbie l-am întors de două ori peste cap. Cred că dacă nu intervenea Voichiţă, mărinimosul: „Ce faceţi, o să vă bage la-nchisoare!” îl dădeam la-ngropat. Însă, pe urmă, mi-a plăcut de Voichiţă: politicos, i-a cerut individului să ducă mâinile la spate. I-a legat mâinile cu cureaua de la pantaloni. („Măi Voichiţă, o să-ţi cadă pantalonii, de ce nu l-ai legat cu cureaua lui?” „Uite că nu-mi trecu prin cap!”) În loc să-şi caute un capăt de sfoară, ori să ia cureaua celuilalt, îşi ţinea pantalonii cu mâna. De la individ n-a fost chip să obţinem vreo explicaţie; de două ori mi-a promis că o să pună el mâna pe mine: „Şi din mormânt te scot, ca să te mai omor o dată!”

Uşa magaziei, sau bucătăriei, de unde ieşise individul, s-a deschis puţin şi prin deschizătură am zărit mutra lui Predoiu. „Dragele mele, a spus el, înainte de-a ieşi, dacă o să mai aveţi nevoie de mine, puteţi să mă chemaţi la orice oră…” Deodată, deschizând larg uşa, a făcut pe miratul: „Dar ce senntâmplă aici?! Ia uite cine ne vizitează!” (Pentru orice eventualitate am dus din nou mâna în buzunar. Predoiu îşi ţinea fruntea sus. Pe frunte îi apăruseră broboane mari de sudoare, iar bărbia îi tremura. Vrând să mă silească să scot mâna din buzunar, mi-a întins mâna. I-am întins şi eu stânga. Eu n-am pistol; s-ar putea ca el să aibă.)

— Domnule Strihan, aţi trecut la poliţie!

— Încă nu.

— Atunci, cu ce drept? (În numele legii şi-a mai nu ştiu ce, s-a repezit să-l dezlege pe individ. Voichiţă, la post, m-a scutit de o intervenţie neplăcută…) Domnule, domnilor! şi Predoiu a ridicat mâinile spre cer. Dar există o lege şi-o dreptate! Acest orfelinat… acest lăcaş de orfani se află în grija noastră… a consiliului… În clipa aceea au intrat pe poartă Manole şi doi poliţişti. Predoiu şi-a înghiţit ultimele cuvinte şi s-a tras doi paşi înapoi. Cu un efort de demnitate a mai spus: Mă voi duce până la majestatea sa.

Tanti zăcea în magazia de alimente.

După două nopţi petrecute cu Predoiu, încercase să-şi taie venele cu un cuţit de bucătărie; fusese obligată să meargă la Predoiu; toate fetele din orfelinat, care au trecut de treisprezece ani, sunt obligate să meargă la câte un domn…

În timp ce noi vorbeam cu Tanti (care mai mult scâncea decât vorbea), Voichiţă s-a dus să vadă dormitoarele. După vreo cinci minute s-a întors tremurând. Astfel, ne-a luat de mână, pe mine şi pe Manole, ca pe doi copii şi ne-a tras spre treptele casei. „Sunt aici, sunt toate aici!” Dinăuntru nu răzbătea mici o şoaptă, nimic – şi mi s-a părut de mirare că după atâta zarvă, cu bătăi şi arestări, nici o fată, din patruzeci, câte erau acolo, n-a îndrăznit să iasă, ori măcar să pândească de la ferestre. Vrând să mă protejeze (în cazul unui atac prin surprindere), Manole mi-a făcut semn să rămân la urmă. Cu nelinişte, el a deschis uşa, puţin câte puţin. Din prag s-a uitat în sus, în jos, apoi s-a dat la o parte, ca să-mi facă loc. Într-o cameră obişnuită, în care ar putea să stea doi oameni, şi pe lângă ei, la nevoie, un copil, erau înghesuite douăzeci de paturi, unul peste altul, pe trei rânduri, până în tavan; dintr-o ochire erai gata să juri că sunt nişte lăzi cu cartofi, stivuite în grabă. În fiecare ladă zăcea câte o fată – directorul le pedepsise să stea o zi şi-o noapte în pat, fără să se mişte, cu pătura trasă peste ochi… Când am intrat, niciuna nu s-a răsucit să vadă cine e. Când le-am strigat să se dea jos, niciuna nu s-a mişcat. Nu-mi cunoşteau vocea, de ascultau numai de director. Cu chiu, cu vai (şi cu un scurt discurs al lui Voichiţă), le-am convins să ne-asculte. Multe n-au putut să coboare, de foame şi de boală. Câte-au coborât erau frumuşele şi supuse. Pe două le-am rugat să pregătească ceva de mâncare, pe alte două să aducă apă de băut şi de spălat. Se mişcau încet, de parcă le-aş fi trimis la moarte.

— Manole, tu o să rămâi aici, măcar o zi…

— Orice, asta nu!

— E o sarcină de partid.

— Prefer o sancţiune…

— Rămân eu, s-a oferit Voichiţă, dar nu mai mult de-o zi.

Avocatul Pralea îşi invită prietenii la un Vivaldi. În program, „Cele patru anotimpuri”. Dintre avocaţii din B., Pralea era singurul căruia îi plăcea muzica simfonică, dar în ultima vreme nu mai avea răbdare să stea singur, ceasuri la rând, lângă picup, din care pricină se gândise că n-ar fi rău să-i invite şi pe ceilalţi, măcar de tovărăşie. Soţia avocatului, cu douăzeci de ani mai tânără decât el, se ocupa de partea organizatorică a acestor audiţii muzicale: cu două ceasuri înainte de a-i sosi invitaţii, pregătea mişte sandvişuri cu şuncă şi caşcaval, trimitea femeia de serviciu după prăjituri la cofetăria lui Benedict, turna ţuica în păhărele… Tot ea scria şi expedia invitaţiile. („Astă-seară, un Brahms. Veniţi cu soţia”. „Astă-seară, un Mozart. Audiţie pentru bărbaţi. Un Vivaldi…”)

Dar vai de aceste audiţii după câteva păhărele de ţuică! Vina era a soţiei avocatului. Ea îl întrebase pe Siminoc dacă ascultase cu atenţie „Bolero”-ul lui Ravel. Acesta ridicase din umeri: Nu-mi amintesc! Ea izbucnise în râs: „Bolero”-ul nu se uită, ori nu ştiţi despre ce e vorba?” Cu jenă, cu ochii plecaţi, cu toate cele cuvenite îi lămurise avocatului că „această bucată de Ravel imită, ştiţi dumneavoastră ce… adică, nu chiar imită… dar melodia, ritmul”… Lui Siminoc, obişnuit să spună lucrurilor pe nume, îi trebui deştul timp ca să priceapă că ea se referă la actul sexual. Când pricepu, o ţinu orbeşte: „Ravel! Să vină Ravel! Altfel plec de-aici!”

Niciunul dintre invitaţii la această audiţie nu auzise de Vivaldi. Silvian, dispus oricând să ia asupra sa şi incultura celorlalţi, îşi duse mâna în dreptul inimii: „Domnule Pralea, stimată doamnă, Vivaldi ne-a scăpat. Cu Mozart, cu Beethoven, cu Strauss e altceva…” Toţi se temeau că le va fi dat să asculte ceva din cale-afară de plicticos. „Cât durează?” se interesă Siminoc. „Ce orchestră, ce dirijor?” se interesă Dindin. „Vioi, vioi?” se interesă Silvian. Doamna Pralea îi pofti să ia câte un sandviş, domnul ciocni cu ei un păhărel de ţuică, femeia de serviciu îi întrebă dacă vor apă rece. Tolăniţi în fotolii, cu câte o farfurioară pe genunchi, ori pe braţul fotoliului, avocaţii şi negustorii ascultau într-o tăcere duşmănoasă. Din politeţe, Dindin făcu unele aprecieri. Zise că acest Vivaldi are ceva din Mozart, cel de săptămâna trecută. Avocatul Pralea îl rugă să tacă din gură, doar nimeni nu-i cere mai mult decât să asculte. Aprecieri de acest fel să facă specialiştii.

Dindin trase un gât de ţuică şi ridică din umeri: „Aşa mi s-a părut mie. Poţi să mă acuzi de incultură, dacă aşa mi s-a părut?!”… Atmosfera se destinse, toţi îşi scoaseră hainele, cravatele, Siminoc îşi scoase chiar şi pantofii, rugându-l pe Pralea să-i dea nişte papuci de casă. După vreun sfert de oră, Dindin întrebă: „Ce e cârâiala asta, ce vrea să însemne?” Se referea la „Cele patru anotimpuri”. Doamna Pralea rămase lângă picup. Bărbaţii trecură în biroul avocatului, pentru a lua în dezbatere o chestiune politică de cea mai mare importanţă. „Iar cu politica? se mâhni doamna Pralea. Eu inu ştiu unde o s-ajungeţi!”… Soţul o mângâie pe frunte: „încă trei, patru luni, până la alegeri”… Toţi jurau că după alegeri, şi mai ales dacă vor învinge în alegeri, se vor lăsa de politica asta măruntă, de hărţuiala politică. Merită să faci politică doar dacă eşti deputat… Dindin se aşeză la birou, îşi potrivi dinainte câteva foi de hârtie, un dosar, un creion roşu, unul negru, şi întrebă: „Siminoc, ia să vedem ce se petrece în sectorul tău?” Avocatul scoase din buzunarul pantalonilor o hârtie şi începu să înşire câte accidente de muncă au avut loc în ultimele două săptămâni pe şantierele de reconstrucţie a ţării: unsprezece morţi, douăzeci şi unu de grav răniţi, opt cu şanse de-a rămâne întregi, trei ciungi, patru orbi, doi ologi… Dindin aprecie că serviciul de informaţii al lui Siminoc funcţionează destul de bine. Urmă la rând Silvian. El anunţă unsprezece cazuri de încălcare a legalităţii numai în plasa B., trei spargeri, în care se zice că ar fi implicat şi un membru al partidului comunist… Dindin îl opri, cu o iritare de profesor tipicar: „Aici nu merge cu „se zice”, „se pare”, „se crede „, că ne ducem de râpă!” Silvian promise, respectuos, că până a doua zi, dimineaţa, va aduce informaţii exacte. Avocatul Pralea avea de raportat cu privire la viaţa particulară a activiştilor comunişti din B. El dădea ca sigure două relaţii extraconjugale: Strihan şi soţia lui Voichiţă – responsabila centrului de difuzare – şi Voichiţă… Era de părere că ar merita atenţie şi relaţia Manole-Cristina, cei doi făcând menaj comun înainte de a trece pe la ofiţerul stării civile (de cununie religioasă, nici gând!). „V-aş putea servi şi o chestie nostimă de tot, spuse avocatul, dar sunt de părere că asta nu trebuie să figureze în Buletin: Alexiu şi Roxana Coman se văd cam o dată pe săptămână, afară, pe câmp, prin păpuşoi… Mormânt!” ceru avocatul. Rând pe rând raportară şi ceilalţi invitaţi, care ce aflase, încât Dindin anunţă, la sfârşit, patruzeci şi una de nedreptăţi, unele din plasa B., altele de pe tot cuprinsul ţării, care aveau să figureze în „Buletinul nedreptăţilor” din săptămâna aceea. Ideea unui asemenea „Buletin” o avusese Dindin. Într-o lună de zile, tirajul crescusfe de la cinci mii de exemplare la douăzeci şi cinci de mii, „Buletinul” fiind cerut de mai toate secţiile P. N. Ţ. Din ţară. Câteva exemplare din fiecare număr erau expediate bibliotecii Academiei, cu precizarea: „Vă trimitem alăturat aceste modeste pagini din lupta noastră zbuciumată şi măreaţă!”… Toţi erau entuziasmaţi de câte nedreptăţi descoperiseră în săptămână aceea. Siminoc spuse că după atâta trudă ar merita încă un păhărel de ţuică şi un „Bolero”. Dindin îşi suflecă mânecile cămăşii până la umăr: „Gând la gând cu bucurie!” strigă el. Se întoarseră în salon, îşi ocupară locurile în fotolii, apoi împreunându-şi palmele o rugară pe doamna Pralea „să-l pună pe Ravel”. Cu privirile aţintite asupra doamnei începură să se mişte lent, obsedant, după cum le-o cerea „Bolero”-ul.