X.

De aproape trei săptămâni, gara din B. Se transformase într-un fel de azil pentru sute de oameni sărmani, bărbaţi şi femei şi copii, chinuiţi de foame, de soare, de multele nopţi nedormite şi de boli de tot felul, care treceau de la unul la altul, până când se hotărau asupra unuia mai nemâncat, mai obosit şi nedormit decât toţi, şi pe acela îl trăgeau la groapă. Dormeau toţi de-a valma, unul lângă altul, unul peste altul, cum se nimerea, cum cădeau din picioare, dormeau în cele trei săli ije aşteptare – trei chilii puturoase, cu grilaj la ferestre – dormeau pe-afară, pe lângă cişmea, pe lângă W. C., ori în faţa bufetului în care de vreo lună nu se mai servea altceva decât apă de băut, apă călduţă, douăzeci şi cinci de lei paharul. Pe la cinci sau şase dimineaţa, femeile încercau să se trezească: întindeau mâna într-o parte, să-şi caute copiii, şi dădeau peste un străin căzut acolo, după ce adormiseră de; întindeau mâna în cealaltă parte şi mâna se lovea de picioarele, de capul, de spatele cuiva, eâre îndată cerea apa, cereî pâine, un muc de ţigară… Atunci, femeile închideau ochii, îşi frecau ochii cu dosul palmelor şi se porneau să cheme: „Ilie, Mihai, Vasilică, unde eşti, Ioane?” Chemau toate odată, din ce în ce mai tare, mai fără speranţă, până ce chemarea lor se abătea într-un plâns de îngropăciune. Ilie, Mihai, Vasilică, Ion se răsuceau pe unde erau, prin cuibare din cârpe şi paie. „Mamă, pâine, mamă, apă, mamă, ochii, mamă, ochii…” Copiii nu mai puteau să deschidă ochii de foame, de soare, de frică. Femeile alergau la cişmea, unde apa curgea greu, horcăit, parcă stoarsă din piatră seacă. Zeci de femei aşteptau la rând cu căni de apă, cu sticle, ori cu castroane şi farfurii. Deodată, li se părea că seacă fântâna şi se repezeau toate, murmurând'ajutor, rostind înfricoşate numele bărbaţilor şi al copiilor. Sticlele se spărgeau, castroanele de tablă, încinse de soare, se rostogoleau pe lângă fântână şi se umpleau de praf. Copiii, îndoiţi, cu palmele la ochi, cereau apă – „Mamă, apă!”

Trenurile ajungeau greu pân-aici, trenuri de marfă, cu zeci de vagoane mirosind a fin, a balegă, a sudoare. Trenurile purtau cu de, dintr-un capăt de ţară în celălalt, mii şi zeci de mii de flămânzi cu traistele petrecute pe după gât, traiste goale, rupte, năclăite de praf. „Prin partea asta mai e ceva de mâncare? Urzici mai sunt? Iarba s-a uscat? Apă, daţi-ne apă!” Unii coborau în gară la B. Să bea apă, ori să-ntrebe de ierburi. Cei care aşteptaseră până atunci în gară se grăbeau să le ia locul pe acoperiş, pe tampoane, în cabinele frânarilor… În ziua de şapte iulie 1946, prin gara B. Nu trecu nici un tren. Vreo trei sute de bărbaţi, femei şi copii, lungiţi printre linii, pe lângă cişmea, cu traistele goale pe cap, visau un tren lung, lung de tot, cu canapele de pluş, care să-i ia pe toţi şi să-i ducă undeva, unde sunt lanuri întinse de grâu, şi mere, şi prune, şi apă rece de s-abureşte paharul. Abia pe la zece seara, ţignalul gării bătu de trei ori scurt. Toţi, cu mic, cu mare, îşi adunară de pe jos bulendrele şi le scuturară de praf. După vreun sfert de oră, prin faţa lor trecu, zguduind pământul, un expres cu patru vagoane de lux, cu ferestre mari, luminate, şi perdeluţe la ferestre. „Carne! strigă un flăcău. Miroase a carne, mă!” El se uită întrebător la oameni, aşteptând un semn din partea lor; nimeni nu ştiu ce să-i spună; atunci flăcăul se răsuci, îşi smulse şapca de pe cap şi cu ea în mână alergă în lungul liniei ferate; dar ultimul vagon, cu felinar roşu, se pierdu repede la o cotitură… „Au fript carne!” şopti o femeie. „Au fript carne!” şopti alta, închinându-se. „Au fript carne… Doamne, nu ne lăsa! Au fript carne! se tângui un copil. Mamă, carne, mamă, carne…” „Tăceţi dracului! se răsti un bărbat. Vreţi să ne dăm suflarea aici?” Mirosul de carne pătrundea în oameni ca un venin. Câţiva, simţind arsuri, se apucară cu mâinile de burtă: „Apă, tu, aduceţi apă!” O femeie cu copil în braţe îşi făcu loc înspre cişmea. „Taci cu mama, taci cu mama, bătu-i-ar Dumnezeu cu carnea lor!” Ea apăsă mânerul de fier, trase de el cu furie, apoi se lăsă în genunchi, istovită: „Apă, Doamne, nu mai avem apă!…” Atunci, o nelinişte aspră îi cuprinse pe toţi. Bărbaţii se adunară în jurul cişmelei. Rând pe rând încercară pompa, iar unul mai priceput se apucă să o desfacă. Abia când o desfăcu de tot, el îşi dădu seama că nu pompa-i de vină, ci apa – nu mai e apă, nu mai e – şi omul izbucni în plâns. Fântânile din apropierea gării, fântâni adânci, de câmpie, secaseră de mult. Nu le mai rămânea oamenilor decât să colinde oraşul după apă, să intre în curţi pe furiş, să se bată pentru apă. Doi dintre ei se hotărâră să plece, cu multe sticle rânduite într-un coş de nuiele, dar tocmai atunci se stârni zarvă. Un băieţandru desculţ, cu picioare noduroase de slugă şi faţa aspră, crestată în două locuri de cuţit, strecură o veste de necrezut: în noaptea asta se dă făină de grâu şi de mălai… Unde sună trâmbiţa, acolo se dă… Prins şi-nghesuit de oameni, flăcăul se jură că nu ştie mai mult, însă ce ştie e sigur. Câţiva, care zăceau de vreo săptămână în gară la B., îşi aduseră aminte că în urmă cu patru nopţi, undeva, pe aproape de spital, într-o curte dosnică, se-mpărţise făină. Tot aşa sunase trâmbiţa şi oamenii se luaseră după ea, dar prea puţini nimeriseră looul. „De data asta o să nimerim11, spuse careva, şi toţi se legară să alerge pe viaţă şi pe moarte.

Femeile care aveau copii în braţe rămaseră lângă cişmea, cu copiii; celelalte, cu traistele de gât, o porniră din vreme, pe străzi, la noroc. Bărbaţii îşi făcură planul s-o ia spre centru, în grup, şi deacolo să se repeadă unde-o trebui. Abia încheiat, planul se dovedi fără folos. De undeva, de foarte departe, din cealaltă margine a oraşului ajunse până la înfometaţi, ca o adiere, un glas subţire de trâmbiţă. Cei mai bătrâni înţeleseră că au pierdut şi nici nu se clintiră din loc; cei tineri şi-n putere

— Când aveau pâine şi apă, ţinură la fugă vreo două, trei sute de metri, după care se rezemară toţi de garduri. Curând, trâmbiţa se auzi în altă parte, ceva mai aproape de gară. Apoi iar departe, la o margine. La toate casele din orăşel se aprinse lumina şi din fiecare casă începu să alerge un bărbat, ori o femeie, ori un copil.

Pe la ora aceea, când suna trâmbiţa, Ilie Strihan ajunse acasă. Două zile şi două nopţi cutreierase satele din jur, în căutare de provizii şi de gazde pentru înfometaţi. Peste o sută de kilometri pe jos, pe bicicletă, ori în căruţe hodorogite. Îl durea capul de foame şi de soare şi de ţigările aprinse una de la alta. Slăbise mult, i se-nfundaseră ochii în orbite şi tremura tot, ca de friguri. Intrând în camera cu sfinţi, el spuse bună seara, cu glas străin, încât soţia, se-ngrozi. „N-am nimic, o linişti Strihan. Dar mă doare capul… şi mă dor ochii, de nici nu te mai văd… Azi, pe la prânz, a trebuit să mă ducă Voichiţă de mâna, ca pe orbi. Apă, se rugă el, să beau şi să mă spăl, apă multă şi rece! Bău pe nerăsuflate trei pahare cu apă şi se spălă pe ochi. Nu te văd, spuse. Însă mi-e bine, m-am răcorit. Dacă ar fi şi ceva de mâncare…” Era ceva, nişte zeamă de cartofi şi cartofi prăjiţi. „Avem şi desert, spuse soţia, şi-i întinse două mere uscate. De-ai şti tu ce-a fost pe aici, şi cum m-au bătut pe mine!”… Plângând, soţia îi povesti cum ieri, la prânz, doamna Stamate îi adusese o jumătate de kilogram de carne de porc, în semn de bună înţelegere şi într-ajutorare; un sfert de oră mai târziu, când ea frigea carnea, năvăliseră în bucătărie vreo zece femei, chemate de doamna Stamate, care, niciuna, nici două, să-i smulgă părul din cap! De ce nevasta lui Ilie Strihan are ce mânca şi ce bea, iar de n-au mai văzut carne de luni de zile?… „Au zis ceva că suntem comunişti?” întrebă Strihan. „Au zis… dar soţia nu vru să-i spună exact. Ceva foarte urât…” „Şi de ce nu le-ai scos în palme? Şi ăsteia, scorpiei, de ce nu i-ai ars vreo două? Aşa eşti tu, o mustră Strihan, taci şi-n duri de la toţi.” El se ridică de la masă, ieşi în tindă şi ciocăni la uşa doamnei Stamate. „Eu sunt, m-am întors şi vreau să-ţi spun ceva.” Când o văzu în prag, în cămaşă neagră, cu părul alb revărsat pe umeri, Strihan scuipă printre dinţi. Ce să mai discute cu ea? Atunci s-auzi trâmbiţa. Sună, iar sună! „Dă-mi un măr”, îi ceru soţiei. Muşcând din mărul uscat, ieşi în stradă. Pe lângă el treceau în fugă zeci de bărbaţi şi de femei, în cămăşi de noapte, cu traiste şi cu geamantane în mână, unii eu felinare de vânt, să-şi lumineze drumul, toţi răsuflând greu, ca după multe ceasuri de urcuş.

De gardă la sediu era soţia lui Voichiţă. De când cu zilele de arşiţă, ea schimbase lodenul roşcat cu o rochie de stambă, aceeaşi în fiecare zi, spălată seara şi călcată dimineaţa: astfel, în rochie înflorată, cu guler alb de şcolăriţă, părea mult mai tânără şi ceva mai vesela. Când intră Strihan, ea adună repede nişte hârtii lineate cu creion albastru şi se ridică în picioare.

— Ţi-ai văzut bărbatul? întrebă Strihan.

— A fost pe-aici.

— Du-te acasă şi dă-i ceva de mâncare. Şi spune-i să doarmă până mâine la prânz. Dracu' ne-a luat pe-amândoi, eu nici acum nu văd bine. Ceilalţi s-au întors?

— Bobic a telefonat că vine mâine, la prânz.

— Alte noutăţi?

— Iar sună ăştia… Toată noaptea o să ne ţină aşa… Dar Manole are pistol şi-a zis că-i împuşcă.

— Ce puneţi voi la cale?

— Să-i împuşte, spuse soţia lui Voichiţă, zău dacă mi-ar părea rău! Chinuie atâţia oameni şi nu dau nici măcar un pumn de făină. După o clipă de ezitare dureroasă, ea se mărturisi: Acu' patru nopţi am alergat şi eu. Ştiam că nu se dă nimic, dar aşa-i când nu mai poţi. Eu… cât îi noaptea de mare, visez apă şi făină, apă şi făină. Să-i împuşte, ori să-i spânzure cu trâmbiţa în gură. Auziţi cum sună?

— Dumneata ar trebui să te duci acasă.

— Stau aici, până-i prindeţi. Ea se lăsă pe un scaun, îşi cuprinse faţa în palme şi întrebă, chinuit: Cât credeţi că o să mai fie aşa? Fiindcă trec anii…

— Ai mei, oftă Strihan, au cam trecut. Patruzeci şi unu. Dacă ajung la cincizeci, mă declar mulţumit. Am văzut moartea, iar acum se cheamă că trăiesc din câştig. Pot să mai am vreo pretenţie? Ar fi, cumva, împotriva firii!

— Dumneavoastră trebuie să trăiţi mult.

— Unde scrie? se amuză Strihan.

— Spun eu, şi vă doresc.

— Frumos din partea dumitale. În general, ţi se-mplinesc dorinţele?

— Niciuna până acum, dar poate că într-o zi…

— O să vie şi acea zi.

— Trebuie să vie!

Ea spuse acel „trebuie să vie!” şoptit, pătimaş, apoi lăcrimând, dar fără să-şi şteargă lacrimile, se mărturisi ca unui părinte: Zise că de mică i-a plăcut să lucreze mult şi nu s-a dat în lături de la nimic; ea a ţinut casa bătrânilor, până când s-a măritat – fă de mâncare, du-te la câmp, ai grijă să fie un ban în casă, fugi după doctor şi plăteşte doctorul, dacă vrei să-ţi mai vină şi a doua oară. Acum lucrează în rând cu Voichiţă, cât câştigă el, atâta ea – şi, la nevoie, e gata să câştige pentru amândoi; Voichiţă e un om bun, toate sunt bune, însă anii se-adună; şi-a dorit şi ea, ca orice femeie, să fie cât de cât frumoasă, şi să-şi ţie frumuseţea, dar când trăieşti atât de rău, nici soarele nu te vede, nici luna nu te crede.

— Aşa e, zău, spuse Strihan şi ieşi în curte.

Adunase amărăciune, clipă de clipă, de la fiecare câte puţin; nu putea s-o mai ducă şi nici nu ştia cum să scape de ea. Unde-l vedeau, unde se nimerea, oamenii îi treceau lui amărăciunea, aşteptând să se petreacă o minune, el să le dea în schimb linişte şi mulţumire. Astfel împovărat, avea clipe de slăbiciune, părându-i-se că a trăit vieţi fără de număr şi nu-i nici o pagubă dacă se duce… „Draga mea – şi toate dragele mele care nu sunteţi frumoase şi n-o să mai fiţi niciodată, eu ce pot să vă spun? Mi-e foame şi mie, mă doare capul, mă dor ochii şi mi-e cald, arde cămaşa pe mine.”

Fluturi de noapte, cu aripi prăfuite, se învârteau buimaci în jurul lui – şi el se întrebă de ce nu intră fluturii în casă, unde-i lumină, să se-nvârtă cum le stă lor bine? Valuri de căldură, parcă minate înadins spre el, îi tăiau răsuflarea. De zile şi săptămâni, de când începuse prăpădul, pereţii şi pietrele şi frunza adunaseră căldură, iar acum, în puterea nopţii, în taină, se căzneau s-o arunce asupra lui, ca pe-un blestem. El închise ochii, măcar ochii să şi-i ferească, şi astfel păşi greoi spre poartă. Avu senzaţia că trece printr-un foc mare, cum văzuse în copilărie, când s-aprinideau clăile de fân. Încă un pas, încă – şi flăcările scad, parcă lăcrimează, şi din atâtea lacrimi se unduieşte un izvor strălimpede, picurat de lună.

— Când v-aţi întors?

— În noaptea asta… Abia după ce răspunse, desluşi cu greu chipul Cristinei. În rochie albă, cu o floare albă în păr, şi mâinile împreunate ca pentru rugăciune, ea îi apăru ca un înger atunci căzut din cer. „Dacă a venit să mă ia pe mine şi să mă ducă, primesc. Doar să mai dau un telefon la judeţeană, ca să numească pe altul în locul meu. Unde găseşte fata asta atâtea flori? în fiecare zi, o floare în păr, una pentru Manole, una pentru mine…” Cristina îi întinse un trandafir alb, abia înflorit. Dacă nu-ţi ieşeam eu în cale, cui i-l dădeai? întrebă Strihan.

— Ştiam că sunteţi aici.

— De unde să ştii? Doar n-am dat de veste.

— Bănuiam.

— Umbli cu minciuni!

— Aşa e, umblu cu minciuni!

— Şi ce cauţi aici la ora asta?

— Am venit s-o văd pe Maria.

— Şi dacă minţi?

— E limpede că mint!

Poarta, smucită, se desprinse din ţâţâni.

Întâi apăru Manole, cel care zisese că-i împuşcă pe trâmbiţaşi, gol până la brâu, lac de sudoare, zgâriat pe faţă şi pe mâini, cu pantalonii rupţi în fund. Când o văzu pe Cristina, el se ruşină de cum arată şi mai ales de faptul că Strihan ghicise, şi vor ghici şi ceilalţi, pentru cine a venit ea aici. „Doar te-am rugat să rămâi acasă”, îi şopti. În urma lui Manole năvăliră vreo douăzeci de tineri, şi ei lac de sudoare, cu cămăşile rupte. Unul singur era teafăr şi liniştit; el avea mâinile legate la spate, iar de gât îi atârna o trâmbiţă turtită. Păşea conştiincios, în rând cu ceilalţi, ca şi când ar fi fost de-al lor. Strihan nu admise nici un fel de explicaţii; se repezi la tânăr şi-i arse o palmă, apoi îl ridică de jos, de lângă perete, şi-i mai arse una. „Acum, suflă! porunci Strihan. Până-ţi ies ochii!” Tânărul se rugă de Manole să-i ducă trâmbiţa la gură. Atunci, înjurând, Manole îi dădu şi el una după ceafă: „Capul tău sec! Dacă te-omoram? Ce alergătură! se plânse Manole. Şi nu l-am prins decât pe ăsta, care-i de-al nostru. Ce să facem cu el?”

— De unde eşti, mă? întrebă Strihan.

— Comuna Rariţa, satul Podele.

— Şi ce cauţi pe-aici?

— E dintr-un sat cu mine, se grăbi Manole, învaţă la Arte şi meserii, în clasa a treia. N-are pe nimeni, ţine cu noi…

— Am greşit, spuse trâmbiţaşul.

— Ai greşit! îl îmbrânci Strihan. Asta se cheamă greşeală? Iar tu, i se adresă lui Manole, să-mi dai pistolul. Te-nvăţ eu minte şi pe tine!

— De unde? se cruci Manole. N-am avut pistol în viaţa mea. Poate că v-a spus Maria, cu ea am vorbit de pistol.

— Cum vă jucaţi voi cu focul!… Dar nu ştiu cum, voi vă jucaţi, iar eu mă ard. Strihan s-apropie de trâmbiţaş, îi răsuci urechile îndelung şi întrebă: Cât ţi-au dat?

— O sută de mii de lei şi două pâini de cuptor.

— Pâini mari, cu coajă arsă.

— Cu coaja arsă.

Strihan îi mai arse o palmă. Atunci, elevul Dridea Aurel spuse că el a rămas în orăşel pe timpul vacanţei, ca să câştige cât să trăiască. Dar în două săptămâni nu i-au dat de lucru decât să adune balegile din parc. Azi, la prânz, a vrut să bea apă de la cişmeaua din parc. Nici nu-şi mai aduce aminte dacă a băut. S-a trezit pe o bancă, alături de un domn pe care l-a mai văzut de multe ori prin parc, ori pe stradă – era domnul avocat Siminoc. El i-a dat o sută de mii de lei şi două pâini de cuptor.

N-a mâncat decât jumătate dintr-o pâine. Ar putea s-aducă ce-a rămas, dacă tovarăşii vor.

— S-aducă, spuse soţia lui Voichiţă.

Ea se uită rugător la Strihan şi, primind încuviinţarea lui, îi smulse elevului Dridea trâmbiţa de la gât, apoi îi dezlegă mâinile. „Du-te! îi şopti. Să se mai ducă cineva cu el, să nu-i fure pâinea pe drum. Du-te tu, Manole…” Manole se chinuia să înnoade zdreanţa de cămaşă, pe care tot ai lui, tovarăşii lui, i-o rupseseră la supărare. Dacă nu intervenea Manole, cu vorba şi cu spinarea, cine ştie ce se mai alegea din elevul Dridea Aurel! „De ce n-ai fugit, când ai văzut că ne-apropiem? îl întrebase Manole. Noi tot te prindeam, asta-i lege, însă mă mir de tine…” „Dacă am luat banii şi pâinea, lămurise Dridea, trebuia să sun. Eu mămânc, eu plătesc!” Acum, scăpat de trâmbiţă şi dezlegat, se ruga de Manole să meargă cu el după pâine. „Care-mi dai o cămaşă?” întrebă Manole. Un tânăr cam de statura lui îşi scoase repede cămaşa din pantaloni şi trase de ea, vrând s-o descheie odată la toţi nasturii. Un nasture căzu şi el se aplecă să-l ridice. Rămase aplecat, cu privirea aţintită spre poartă. „Ia uitaţi-vă, mă!” şopti tânărul.

Poarta, smulsă din ţâţâni de Manole şi rezemată, de alţii, de un stâlp, se prăbuşi cu zgomot. Doi bărbaţi mustăcioşi, numai în cămăşi şi izmene, cu izmene largi, cu ciucuri, pătrunseră în curte. După doi, trei paşi, ei se opriră nehotărâţi. În urma lor, dintr-o parte şi alta a străzii, de pe lângă garduri se iviră alţii, toţi cu saci în maina, cu sticle şi castroane, cu felinare de vânt. Cei doi bărbaţi din fruntea grupului, simţindu-se în siguranţă, se priviră cu înţeles şi unul întrebă:

— Aici suntem printre tovarăşi?

— Mergeţi în treaba voastră! îi repezi Manole, apoi, agitat, el îi şopti lui Strihan: Ăştia era să m-omoare, că de ce l-am fugărit pe trâmbiţaş. Voi n-auziţi?

— ÎDacă tu eşti mai mare aici, tu să strigi, îl înfruntă bărbatul mustăcios. Dacă nu eşti tu, să te duci în mâne-ta! Noi suntem care din Moldova, care de pe lângă Constanţa. De trei zile stăm în gară, acolo dormim, acolo răbdăm, acolo ne facem nevoile. Doi au murit, alţi doi zac pe zdrenţe, în sala de aşteptare. Dacă nici în noaptea asta nu dăm de pâine şi de apă…

— N-avem de unde, spuse Strihan, făcându-şi loc printre tineri. Nici noi n-am văzut pâine cam de multişor. În toate magaziile din oraşul ăsta n-a mai rămas nici un pumn de făină. Iar statul n-are de unde să ne mai dea şi nouă… că pe aici, de bine, de rău, ar mai fi ceva provizii, ascunse… Cine are vinde la negru… ştiţi şi voi. Ieri şi azi am fost prin sate, cu primarii, cu notarii, şi în câteva zile scoatem douăzeci de vagoane de grâu. Care vreţi să mai staţi prin părţile astea o lună, două, până trece seceta, trebuie să ajungeţi la înţelegere cu ţăranii. Lucraţi, şi-n loc de bani o să vă dea bucate. Ceva grâu, ceva mălai, mai găsiţi şi fructe.

— Să intrăm slugi, cum ar veni.

— Dracu' să-l ia de nărav! se supără Strihan. Voi una ştiţi, săntoarceţi toate pe dos. De ce nu pricepeţi că nu sunteţi singurii fără pâine şi fără apă, şi care muriţi prin gări? Eu nu zic să intraţi slugi, dar de lucrat – trebuie! Pe unde puteţi.

— Degeaba alergaţi după trâmbiţă! interveni Manole.

— Degeaba, da! Că aţi alergat voi mai tare!

— Cine a vorbit? întrebă Strihan. Vreau să-l văd aici.

Oamenii se mişcară de pe un picior pe altul, mocnind; câţiva, mai din s'patele grupului, care până atunci se-afumaseră, pe rând, dintr-un capăt de ţigară socotind, pesemne, că fără intervenţia lor n-o să iasă pâine şi apă, îşi făcură loc, ameninţători; toţi erau tineri, la nici douăzeci de ani, uscaţi şi căzuţi în ispită prea devreme, de foame şi de multe nevoi. Ei una mai ştiau – să dea – şi primul care ajunse la un păs de Strihan ridică pumnul. Dar când se răsuci, cum îi venea mai la îndemână, ca să atace din plin, ceva îl fulgeră din creştet până în tălpi. El se-ndoi, până se făcu mic de tot, apoi horcăind se-ntinse pe pământ, cu picioarele răşchirate. „Vasiluţ! strigă un bărbat. Măi Vasiluţ!” Cel căzut îşi adună mâinile pe piept. „Are gălbinare, explică bărbatul, apropiindu-se. Care se pricepe să-l cresteze între sprâncene?! Voi n-auziţi, măi?” Nimeni nu se pricepea, ori nu avea curajul unei asemenea operaţii. Strihan îi îndemnă să-l ia pe braţe şi, să-l ducă repede la spital, unde chiar dacă n-o fi loc pentru el – s-o găsi cineva care să-i facă o injecţie. De aici se porni o harţă de oameni flămânzi şi necăjiţi, cu vorbe grele, care loveau în cei vii şi în cei morţi. Pentru ei n-a mai rămas nimic, nici loc la masă, nici în casă, nici în ţintirim, ei trebuie să-şi pună ştreangul. „Care te pricepi să-l crestezi între sprâncene?” izbucnea din când în când bărbatul îngrijorat.

— Daţi-mi un briceag ascuţit, ceru Cristina.

— Stai cuminte, o rugă Manole, trăgând-o de mână. De ce nu te duci acasă? Ce cauţi tu aici? Dumnezeule, nu vezi că-i prăpăd?

— Moare dacă nu-l crestează, moare!

— Şi te-ai găsit tu!

— Daţi-mi un briceag.

— Măi îngeraş, să nu dai de dracu! o preveni Strihan.

Ea îi împinse la o parte pe Manole şi pe Strihan, apoi, continuând să ceară un briceag, se aplecă asupra tânărului care abia mai sufla. Câţiva bărbaţi se strânseră roată şi unul dintre ei scoase un briceag, pe care, înainte de a i-l da Cristinei, îl încercă pe deget. „Cine nu suportă, spuse Cristina, să nu se uite!” Imediat se auzi un scâncet ca de copil. Cu întârziere, bărbaţii îşi duseră palmele la ochi. „Asta a fost! mai spuse Cristina, ridicându-se. Acum duceţi-l undeva, să doarmă”.

— În gară, strigă un bărbat. Acolo trăim, acolo murim!

Şi iar vorbe grele, înjurături adunate parcă de la facerea lumii şi până azi, blesteme cu viermi neadormiţi şi lăcuste. Trei femei desculţe, în rochii albe şi cu năframe albe, care până atunci rătăciseră prin orăşel, în nădejdea unui pumn de făină, veniră şi de, cu sacii goi şi cu sticlele goale, să se vaite şi să ceară. Toate trei aruncară sacii la picioarele lui Strihan. Sticlele de apă se izbiră de colţul casei. Strihan, de obosit şi înăsprit ce era, prindea rar câte o vorbă din zbor şi nici nu voia să prindă mai multe, de teamă să nu-i scape şi lui câteva. O rugă pe Cristina să-i aducă un pahar cu apă. Abia dacă sorbi o picătură. Apa era călduţă, ca de pâine, şi mirosea a gaz – turnase cineva gaz în fântână, ca să bea comuniştii apă cu gaz. „Măcar să mă răcoresc”, se gândi Strihan. Şi toată apa şi-o vărsă în creştet. Apa i se prelinse pe faţă şi pe spate. Întărâtaţi de gestul lui, oamenii înaintară cu pumnii strânşi. Iar el, cât îl mai ţinea mintea, se gândi că oamenii aceştia, după atâtea zile şi nopţi de foame şi de gălbinare, trebuie să mănânce pe săturate. Îi conduse la avocatul Siminoc.