VIII.

Avocatul Siminoc îşi scoase haina, cravata şi pantofii şi se întinse, icnind, pe o canapea. Era atât de iritat şi de obosit, încât îi ardea capul, îi ardeau mâinile şi picioarele, parcă luase foc. Mai încercase cândva senzaţia aceasta, că s-a aprins, în urmă cu vreo cincisprezece ani, când aflase, pentru prima dată, că soţia îl înşală cu prietenul său, Dindin. Întâi îi scăpăra ceva, ca un amnar, în cap, cam pe unde bănuia că ar fi creierul mare; încetul cu încetul i s-aprindeau urechile, fruntea, bărbia – şi de-aici, vâlvătaia îi cuprindea tot corpul. Ar fi trebuit să facă un duş rece, însă lui Siminoc nu îi plăcea să facă duş, nici măcar să se spele mai cu nădejde pe mâini şi pe ochi nu-i plăcea. Încă de mic se-mpăcase de minune cu mirosul de transpiraţie, cu praful de pe mâini şi cu ceara din urechi.

— Când te-ai întors? se auzi glasul soţiei, din hol.

— Acum vreo zece minute.

— Cu ce rezultat?

— Cu unul foarte îmbucurător: că trebuie să mă spânzur!

— Ei, ei! Cu tine nu se poate vorbi!

În acea zi, avocatul făcuse o vizită într-un sat din apropiere, unde avea rude şi cunoscuţi, în speranţa că îi va convinge pe ţărani să se declare împotriva oricărei colaborări cu comuniştii şi, mai ales, cât ţine seceta, să nu le dea comuniştilor nici o posibilitate de aprovizionare cu alimente. Îşi pregătise şi un discurs, din care să reiasă limpede că, în momentul de faţă, soarta naţiunii depinde în primul rând de poziţia milioanelor de ţărani faţă de partidul comunist: „Voi aveţi pâinea şi cuţitul în mână. Voi să hotărâţi!” în câteva memorii trimise conducerii ţărăniste de la centru, Siminoc ceruse măsuri urgente şi eficace care să-i împiedice pe comuniştii de la oraş să ajungă la sat, fiindcă, după părerea sa, existau două feluri de comunişti, cei de la oraş, extrem de periculoşi, cu care nu poţi să ajungi la înţelegere, decât dacă le dai în cap şi le pui cruce – şi cei de la sat, mai şovăielnici… Deoarece nu primise nici un răspuns la aceste memorii, iar zilele treceau – alegerile băteau la uşă

— Siminoc încercase să acţioneze de unul singur. Cu rudele şi cunoscuţii căzuse uşor de acord: nici un bob de grâu pentru comunişti, nici o felie de slănină… Prin rude şi cunoscuţi şi prin alţi câţiva, cărora le promisese câte un pahar de ţuică, îi adunase pe aproape toţi ţăranii din sat în curtea şcolii, unde i se improvizase o mică tribună, dominată de portretul regelui. Dar nu apucase să urce la tribună, din pricina unor femei guralive şi ţâfnoase, care voiau să ştie de la domnul avocat, înainte de a-l auzi vorbind, dacă dumnealui i-a împroprietărit pe ţărani, ori partidul comunist? După cum singur recunoscuse ceva mai târziu, când alerga gâfâind pe uliţele satului, Siminoc se dovedise lipsit de tşet: „Ce-o fi cu împroprietărirea, vom vedea noi îndată după alegeri… Partidul naţional ţărănesc consideră că ea nu este satisfăcătoare!” Pentru acest răspuns primise palme şi pumni, şi picioare în fund. Îl loveau femeile cu piciorul desculţ în fund şi-apoi se văitau că le doare piciorul. Bărbaţii nu se clinteau din loc, continuau să râdă, ţinându-se cu mâinile de burtă, femeile aduceau din uliţă balegă uscată şi nisip, rudele şi cunoscuţii, care erau de partea lui, sigur erau de partea lui! – nu îndrăzneau isă-i vină în ajutor.

Avocatul se obişnuise să doarmă în fiecare dupăamiază.

Adormi repede, răsucit pe partea dreaptă şi cu perna ipe cap. Numai aşa dormea bine: pe partea dreaptă şi cu perna pe cap. Din pricina pernei, soţia nu prea voia să doarmă în pat cu el. Zicea că o acoperă şi pe ea cu perna, încât o să se-năbuşe într-o noapte. Aproape în fiecare după-amiază, avocatul visa ce i se întâm-plase de dimineaţă la tribunal. Cum în dimineaţa acelei zile fusese la sat, visă că ţine un discurs în faţa a mii, poate a zeci de mii de ţărani, toţi îmbrăcaţi frumos, în costume naţionale înflorate şi cu opinci galbene în picioare. Era la tribună: o tribună impunătoare, dominată nu de portretul regelui, ci de portretul său; vorbea şi din când în când se întorcea spre portret, să vadă dacă mai e acolo… Dar simţi nişte 'pişcături pe fluierul picioarelor, apoi mai sus, pe burtă şi pe piept… Parcă îl bătea cineva cu urzici. Începu să se scarpine: cu o mână gesticula, cu cealaltă se scărpina. Până când, de sub manşetele cămăşii ieşiră trei ploşniţe. Atunci îşi scoase haina: era plină de ploşniţe… Ţăranii din primele rânduri îi strigară: „Domnule avocat, lepădaţi repede cămaşa!” Lepădă cămaşa, pantalonii, pantofii şi ciorapii; rămase numai în izmene. „Domnule avocat, fugiţi la râu, fugiţi la râu…” O luă la fugă spre râu. Înainte de-a ajunge, se trezi. Ce înseamnă când visezi ploşniţe? îşi frecă ochii cu dosul palmelor şi văzu că în cameră a pătruns prietenul său, Predoiu. „Tu eşti?!” se miră Siminoc. Prietenul ceru un pahar cu apă rece. Abia după ce se răcori cu trei pahare de apă, izbuti să povestească ce i se întâmplase lui la dormitor, cu numai câteva minute în urmă. „Poliţia! strigă Siminoc. Trebuie să anunţi poliţia imediat!” Dorind să vină în ajutorul prietenului, se duse la aiparatul de telefon, ridică receptorul şi îl sună pe şeful poliţiei, pe Alion, cu care era prieten de peste douăzeci de ani: „Salve, Ham-ham!” salută el, îndată ce i se răspunse. „Ce vreţi, domnule?” „Vreau să vorbesc urgent cu şeful vostru!” în clipa următoare se-ndoi, ca şi când l-ar fi izbit cineva în cap. Puse receptorul în furcă şi s-apropie de Predoiu:

— Auzi, măi, auzi? zice că Ham-ham a fost arestat!

— Cum să-l aresteze pe şeful poliţiei?! se revoltă Predoiu. Adică, da… El se răsuci în fotoliu, cu faţa spre fereastră, de parcă ar fi aşteptat un semn de îa cineva de-afară. Fereastra: era deschisă şi deodată lui i se făcu frică: să nu-i audă cineva vorbind. Se duse la fereastră, se aplecă mult peste pervaz; când se convinse că nu e nimeni, spuse: Pe mine mă doare ici! şi arătă cotul. Am şaizeci şi cinci de ani. Vreau să văd ce-o să-mi facă.

— Dă şi tu un telefon, poate că… îl rugă Siminoc.

— Dacă l-au închis, cum să-mi răspundă?

— Poate că şi-a bătut cineva joc de mine.

— În numele tatălui, şi-al fiului, şi-al cui i-a făcut pe amândoi, mârâi Predoiu, în timp ce se-apropia de telefon. După o scurtă ezitare, formă numărul şi ceru: Cu Ham-ham, dacă mai e pe-acolo! Imediat lăsă receptorul din mână, ca şi când l-ar fi curentat. Şeful ăsta, de i-a venit în loc, ştie să-n jure!

— Vrei să bei ceva? întrebă avocatul.

— Parcă mai am chef?

— Drept să-ţi spun, nici eu!

Vestea atât de cumplită cerea luciditate şi un plan de măsuri bine gândit, care să-i salveze în cazul unor percheziţii la domiciliu. Predoiu nu ţinea armă în casă şi nici hârtii compromiţătoare. Numai fete ţinea, pe câte-o zi, pe câte-o noapte, din când în când. Aducea fete de la orfelinat, se distra cu de, iar după o zi ori după o noapte le trimitea înapoi, cu câte o scrisoare de mulţumire către directorui orfelinatului. Nu uita să facă şi aprecieri asupra felului cum se comportaseră fetele. Dădea note de la unu până la zece. Cam toate primeau nota zece. Cu fostul şef de poliţie, Alion Ham-ham, Predoiu se înţelesese cum te-ai înţelege cu un frate, mai ales că şi Alion lua fete de la orfelinat – el le lua cu chitanţă şi le restituia tot cu chitanţă. Dacă a venit un şef nou, lucrurile se încurcă puţin. Dar cât s-ar încurca, el nu poate să renunţe nici la fete, nici la vin, nici la o înjurătură ca lumea.

— Ia s-auzim, ce părere ai? întrebă Siminoc.

— O să-mi văd de ale mele, ca şi pân-acum.

— Atunci pot să-ţi garantez că în trei luni ajungi la închisoare. Am impresia, îl zgâlţâi avocatul, am impresia că încă nu înţelegi ce am pierdut. Ori, pur şi simplu, eşti un inconştient. Am pierdut poliţia! strigă el. Adică… adică, puterea! Dacă în clipa asta îmi vine şeful de poliţie şi-mi cere să-i deschid, în numele legii, eu n-am încotro. Cu Ham-ham era altceva. Ham-ham venea să-i dau de băut.

— Crezi că ăsta nu bea?

— Dar nu de la mine, nu de la tine!

— Am şaizeci şi cinci de ani, oftă Predoiu.

— O să mai trăieşti încă douăzeci.

— Ehe! ce mi-e scris, în frunte mi-e pus! Cel mult doi, trei. Dar pe ăştia vreau să-i trăiesc aşa cumi se cuvine: chiar de mi-ar lua tot, şi hainele de pe mine, încă îmi mai rămâne cu ce s-o scot la capăt doi, trei ani.

— Şi dacă te prinde cu fetele?

— Întâi, să mă prindă!

— Caută-ţi altele, mă! îl sfătui Siminoc. Altele, mai cu experienţă, care ştiu să tacă din gură şi care să nu ţină de stat. Or, şi mai înţelept: cum tot ai împlinit şaizeci şi cinci de ani, încearcă să te lecuieşti de de.

— Ehe, boală grea!

— Şi moartei sigură! adăugă Siminoc.

Predoiu încercă să schimbe discuţia:

— Cum a fost pe-acolo? întrebă.

— Parcă-i aşa de greu să-ţi închipui! A fost… Putea să fie' şi mai bine, spusei Siminoc, scărpinându-se discret pe piept şi pe spate. E o situaţie care mă îngrijorează din ce în ce mai mult, se mărturisi el. Apoi îşi suflecă manşetele cămăşii: erau pline de praf, dar nici urmă de ploşniţe. Vru să-l întrebe pe Predoiu: „Ce înseamnă când visezi ploşniţe?” îşi dădea seama, însă, că de-aci înainte, de când cu noul şef de poliţie, orice ar visa, tot prost iese. Eu nu mi-am revizuit niciodată concepţiile politice, continuă Siminoc, cu amărăciune în glas. Acum stau pe gânduri: ceva, ceva se mişcă! şi el se bătu cu degetul în tâmplă. Dacă tot era vorba de reforma agrară, dacă nu se mai putea altfel, oare de ce n-am făcut-o noi, ţărăniştii? E o chestiune lipsită de logică: partid ţărănesc, şi să nu faci tu reforma!… Cum intri în sat, cum te-ntreabă… Siminoc evită să spună ce-ntreabă ţăranii, ori să dea alte amănunte. Se mulţumi doar să-i comunice lui Predoiu concluzia la care ajunsese. Dragul meu, din lipsă de prevedere, ori din prostie (tot una!) am pierdut milioane de ţărani.

— Cu ei, ori fără ei…

— Cu ei, ori fără ei! imită Siminoc.

— Vreau să spun, reveni Predoiu, că voi sunteţi nişte păguboşi. Cel puţin în politică, preciză el. Aşa cum o văd eu, politica e pentru cine n-are bani şi vrea să aibă. Voi aveţi. Pe câte sute de milioane te culci, pe câte sute de milioane te scoli? Tu dormi, iar banii cresc peste noapte, aşa cum creşte iarba. Atunci?! se avântă Predoiu. Dimineaţa la tribunal, la prânz acasă, după prânz, în vâjâială. De ce nu-ţi cauţi o fetişcană?

— Iar cu povestea asta!

— Într-o zi o să-mi dai dreptate!

— N-aş vrea să ajung o asemenea zi, se grăbi, Siminoc. Când mi-a fost de dragoste, am făcut dragoste. Aşa cum se face. De bălăceala voastră, de isteria voastră – greaţă mi-a fost, şi greaţă o să-mi fie.

— Fiecare cu ale lui, zise Predoiu.

— Bine-ar fi! Să răspundă fiecare numai de prostiile lui! Ce bine, ce grozav ar fi! repetă Siminoc. Dar câte prostii de-ale tale duc eu în spate, să nu mă întrebi! E de necrezut! E pur şi simplu revoltător! Acum, când ne bate poliţia la uşă, iar noi suntem obligaţi să-i deschidem, tocmai acum v-a apucat aiureala pe toţi. Dar există o unitate! strigă Siminoc, de care trebuie să ţinem seama! Există un partid al nostru, pe care trebuie să-l ducem în alegeri… Istovit de cât umblase în acea zi şi de cât strigase, avocatul se lăsă într-un fotoliu. Am trimis şase memorii la centru. Nici unj răspuns. Dindin a trimis vreo patru. Nici un răspuns. Oare nu e legitim să mă-ntreb ce face „Sfinxul” nostru? Am auzit! că s-a retras la Bădăcin cu trei durdulii… trei durdulii pe care le plăteşte ca să-l poarte) în braţe – nani, nani, taci cu mama! Iar noi ne zbatem aici, ca nişte idioţi. Chiar de-aş vrea să dau înapoi, oho! e târziu, prea târziu, am în spate douăzeci şi cinci de ani de politică ţărănistă. Şi-atunci judec aşa: fie ce-o fi, merg înainte! Dar tu, care ai militat alături de mine, prietenul meu, camaradul meu, tu ce faci?

— Cu mine e altceva! protestă Predoiu. Altă mâncare de peşte. Eu nu vreau s-ajung deputat. Eu nu mai am timp să mă gândesc la alegeri. Trebuie să mă gândesc la moarte. Şi parcă mi s-arată că o să moi', pe una de treisprezece ani. Îi dau mereu nota zece.

— Te-a trăsnit şi pe tine la bătrâneţe!

— Ehe! făcu Predoiu. De-ai şti tu cum îi când se scurge trăsnetul ăsta prin tine!

Avocatul înţelese că nu mai are nici un rost să continue discuţia. De aproape un an de zile, de când se înfiinţase orfelinatul din B., cu Predoiu nu se mai putea discuta decât despre fete. Îl avea de nepot pe director, se ducea la el, îi cerea sa scoată fetele în curtea, orfelinatului, la vedere, şi alegea: tu vii luni, tu miercuri, tu sâmbătă… Pentru sâmbătă le ţinea pe cele mai frumuşele. „O să-l prindă curând, curând, se gândi avocatul, şi va fi o mare ruşine pentru noi, pentru toţi”… Dar pe el nu îl mai interesează decât plăcerea. Dacă ar vrea să se scape de el, ori să-l excludă din partid, ar fi inutil. Mai degrabă să-l cuminţească, pentru totdeauna. Cu o injecţie.

— Cum stai cu inima?

— Îngrozitor, se plânse Predoiu. După ultimele întâmplări…

— Nici eu nu stau strălucit, anunţă Siminoc, ducând mâna în dreptul inimii, dar o să primesc zilele astea nişte medicamente din străinătate, cu efect sigur. Pot să-ţi dau nişte fiole, cu condiţia să te duci cu de numai la doctorul Călinoiu! Cinstit: nu mi-ar conveni să se afle că primesc medicamente.

— Cuvântul, exclamă Predoiu, şi mormântul!

Atunci veni fata de serviciu să-l anunţe pe procurorul Alexiu. Acesta intră şi îndată se mohorî: nu se aşteptase să-l găsească aici pe Predoiu. În ultima vreme, de când aflase că Predoiu ia fete de la orfelinat, îi era atât de silă de el, încât nici nu voia să-l mai vadă în ochi. „Mi-e teamă că într-o zi o să-l scuip, „ se mărturisise procurorul. Predoiu aflase: „Mi-e teamă că într-o zi o să-i dau cu ceva-n cap, cât îi el de procuror!” Nu îşi mai spuneau bună ziua şi evitau să se-ntâlnească sub acelaşi acoperiş. Predoiu, care îşi făcuse vizita şi care ştia că îl aşteaptă acasă o fată de paisprezece ani, se ridică din fotoliu: „Pentru unul, seara bună, ură el, pentru celălalt – hai sictir!” Ieşi repede, dar nu trânti uşa, având respect pentru uşile altora. Siminoc se scărpină în ceafă:

— Măi Alexandre, sărman de unitatea noastră!

— Cu escrocii n-o să mă unesc niciodată.

— Nici atunci când există interese superioare?

— Cred că nu există decât interese omeneşti.

— Asta-i după capul tău! Ai aflat de Hamham?

— Dacă i-am semnat ordinul de arestare…

— Cu mâna ta? se zbârli avocatul. Când?

— Ieri după-amiază, la ora şase.

— Şi de ce nu mi-ai dat de veste?

— Din motive pe care le ştii: există un secret de stat.

— Dragă Alexandre, avertiză avocatul, chiar de-am rămâne cei mai buni prieteni, asta n-o să ţi-o iert niciodată. Pentru mine, totul e secret, pentru domnul Strihan însă…

— Domnul Strihan ştia înaintea mea.

— De unde să ştie?

— A trimis patru memorii la direcţia generală a poliţiei.

— Aha! se înăspri Siminoc. Pe ăsta o să-l sting ca pe-o lumânare. Suflu o dată şi-l sting!

— Şi ce rezolvi cu asta? vru să ştie Alexiu. Intri la puşcărie pe viaţă, şi nimic mai mult. Puterea lor nu stă într-un om, în doi, într-o sută. Stă în nişte acţiuni precise, definitive; în respectarea fiecărei promisiuni.

— E adevărat că primarul a trecut de partea lor?

— Nu ştiu nimic.

— Ba ştii, pot să mă jur pe crucea mamii! Tu ştii tot ce se pune la cale, dar îţi place să ai secrete faţă de noi. Ca prieten, aş vrea să te-ntreb: şi dacă plăcerea asta o să te coste scump?

— Întotdeauna am plătit cinstit.

— Eh, ce vă pasă vouă! oftă Siminoc. Săriţi de pe-o cracă pe alta! Eu însă trebuie să port steagul, să-mi port jugul. Cu mâinile astea a trebuit să desfund toate privăţile ţărăniste. În loc să vă-mput pe voi, m-am împuţit pe mine. Câţi bani am luat eu din fondurile şcolii de Arte şi meserii? Cât să-mi cumpăr o bicicletă. Dindin a luat două sute de mii. Arpad o sută cincizeci. Predoiu, şaptezeci şi cinci de mii. Şi, în loc de şcoală, am construit un hangar. Cu toate astea, eu n-am dreptul să dau pe faţă ce-a fost şi cum a fost. Eu port steagul. Interese superioare! Siminoc îşi aprinse o ţigară şi întrebă: Ai ceva să-mi spui? Mai aparte?

— Mă gândeam doar să te previn că nu mai merge aşa…

— Ce-ar fi să-ţi vezi de ale tale? şi Siminoc scuipă la picioarele procurorului. Mai mult decât orice, îl înfuriau lecţiile de cuminţenie pe care mulţi se grăbeau să i le dea. Dragă Alexandre, ştiu că umbli prin oraş, ca să potoleşti spiritele. Du-te la cine te-o primi. De mine să nu te-ngrijeşti. Eu chiar dacă mă angajez, în clipa asta, în faţa partidului comunist, să fiu cel mai liniştit om din lume, până la urmă tot la închisoare nimeresc. Steagul, steagul! făcu Siminoc. Şi privăţile voastre. Nu-mi rămâne decât să mor cu mâna pe armă. Ar fi ultima şansă ca să se mai vorbească şi despre mine, cândva. Poate că o s-avem şi noi eroii noştri.

Procurorul îşi duse mâna la nas: „Pentru ca să fi erou, gândi el, ar trebui să te speli ceva mai des…” Intrase în camera aceasta de sute de ori. Şi vară, şi iarnă, aici mirosea a transpiraţie. Pătrunsese mirosul în mobile, în pereţi, în perdele, nu mai ieşea, nu se-nmuia. De sute de ori intrase aici şi de sute de ori se jurase că nu mai intră a doua oară. Jurămintele se adunau mereu, el le simţea povara, dar îşi spunea că n-are încotro; undeva trebuia să se ducă, dacă nu la Siminoc, atunci la Gherasim, dacă nici la el… Aşa se învăţase din ziua în care sosise aici, în B. Aşa făceau toţi, se duceau unul la celălalt, în vizită, discutau despre aceleaşi lucruri, ani la rând, jucau aceleaşi jocuri de societate, trăiau cu aceleaşi femei. Atât de mult se asemănau toţi în gânduri şi preocupări, încât cu greu îi deosebeai – pe Siminoc de Dindin, pe Arpad de Predoiu. „N-ar fi păcat de noi, se gândea procurorul, nici dacă ne-ar pune să tragem la jug, măcar am face o treabă cinstită…” Şi-i închipui pe otrăviţii de pe-aici, pe toţi, cu neveste şi copii, trăgând la jug: arau strada Principală. Se zări şi pe el, într-un rând cu Gherasim şi cu un funcţionar de la pretură. „Nu-i păcat, nu, nu!” Procurorul se apropie de uşă: aici îşi făcuse vizita. Încă o oră putea să mai întârzie pe la Gherasim. Pe urmă nu-i mai rămânea decât să se-ndrepte spre casă. Se-ntrebă cine-o fi acum în vizită la el acasă?

Îi întinse mâna lui Siminoc.

Acesta nu încercă să-l reţină.