VI.

Aproape în fiecare zi, doamna Stamate ne pregăteşte câte o surpriză. Dintre toate de până ieri, cea mai neplăcută mi s-a părut a fi aceea cu pisicile. Câteva dimineţi la rând ne-am trezit în mieunat de pisici. Are trei negre, pe care le-a instruit să stea de pază, zi şi noapte, la uşa noastră. Crede că astfel, tot văzând pisici negre, o să dăm de dracu! Dar ce s-a petrecut ieri seară, când eu şi Valeri ne întorceam de la spital (de când am venit în B., Valeri se plânge mereu că o doare capul şi are palpitaţii), m-a scos dintr-ale mele, de era să pun mâna pe topor, şi-apoi Dumnezeu cu mila! Poarta era ferecată pe dinăuntru, cu un drug de fier. Am sărit peste gard; uşa de la verandă, încuiată; a trebuit să mă caţăr pe zid; iar la uşa noastră, un lacăt mare, în formă de inimă. De când mă ştiu, n-am înjurat atât de fără ruşine. De-ar fi fost morţi pe-aproape şi ei s-ar fi speriat. Doamna Stamate nici gând să tresară. Câte ameninţări, toate le-am strigat: „Dacă nu deschizi, te dau în judecată!” „Dacă nu deschizi, sparg uşa!”

Altceva, mai convingător, ce să-i mai strig? Vrând să-mi dau seama dacă-i acasă, ori nu, măcar să nu strig în pustiu, m-am lipit de fereastra ei, fereastră de închisoare, cu gratii şi o plasă de sârmă subţire. Îndată, de teamă, ori numai de sminteală, a început să spună „Tatăl nostru”. O bănuiam, după voce, la un pas de mine, poate că îngenunchease chiar lângă fereastră. Din când în când îşi îngăduia să corecteze rugăciunea, strecurând blesteme câte îi veneau în minte… „vie împărăţia ta, facă-se voia ta, să ardă 'comuniştii de vii!”… Când a văzut că n-o scoate, la capăt cu mine, s-a apucat să cânte „Trăiască regele”. Cânta leşinat, cu pauze lungi, în care abia îşi mai trăgea sufletul.

Vecinii, adunaţi la poartă, îmi strigau să sparg uşa.

Valeri îmi striga să fiu cuminte.

Cele trei pisici negre mieunau pe întrecutele.

Cum era târziu, trecut de zece (în B. Mai toţi se culcă pe la nouă, ori nouă şi jumătate), m-am gândit că cel mai înţelept ar fi s-o iau pe Valeri şi să ne ducem la sediu. Din trei scaune, un pat pentru Valeri; din două mese, un pat pentru mine. Dar un vecin, mai cu relaţii, s-a angajat să ne facă rost de o cameră pe cinste, la o doamnă cumsecade. Astfel, după vreun sfert de oră ne aflam pe strada Decebal, în faţa unei case cu etaj, poate cea mai veche casă cu etaj din ţară, de care ţi-era şi teamă să te-apropii; pereţii crăpaţi de sus până jos, geamurile sparte, acoperişul de şindrilă cârpit cu tablă. Însoţitorul ne-a rugat să aşteptăm câteva minute în stradă, până când aranjează el ca totul să fie bine. Cred că am aşteptat o jumătate de oră

— Cu Valeri lângă mine plângând. În fiecare zi îmi repet de-o mie de ori: „ia mai dă-i încolo de nenorociţi! Doar n-o să ţinem seama de ei! De Siminoc şi de doamna Stamate. Am venit aici cu treburi mult mai importante!” Dar nu-i chip să avem o zi bună.

Stăpâna casei cu etaj ne-a declarat că-i o mare cinste pentru ea să ne găzduiască; mulţi fruntaşi politici de la Bucureşti i-au trecut pragul; chiar şi „Sfinxul” a petrecut câteva zile aici. Văzând-o încă tânără şi încă frumoasă, era cât pe-aci să-nitre'b: cu cine a petrecut? Dar s-a grăbit ea sa mă-ntreb e:

— Îl cunoaşteţi personal pe „Sfinx”?

— Nici măcar din vedere.

— Mă mir că n-aţi avut prilejul. E un mare politician!

— E un marţafoi, doamnă. Un mare marţafoi!

— Vai de mine, cum vă exprimaţi! şi doamna a izbucnit în râs, repetând: Un marţafoi, un mare marţafoi! Şi o să-l închideţi?

După asemenea aprecieri la adresa politicianului favorit al casei, era firesc să mi se arate uşa; nu m-aş fi supărat absolut de loc; ba chiar îmi doream să mă văd cât mai degrabă la sediu: din trei scaune, un pat pentru Valeri, din două mese, un pat pentru mine; însă doamna But, căci aşa o chema pe gazdă, prinsese dragoste de noi. De vreo două ori m-a înghiontit, ca din greşeală, iar Valeriei i-a spus: „Aveţi un soţ aşa de popular…” (Parcă-i un făcut, toţi nenorociţii mă laudă că aş fi popular!) Valeri s-a uitat o dată la ea, de s-o bage în mormânt. „Dragă doamnă But, mă gândeam, de-ai şti matale ce-a păţit doamna Gheran, te-ai lăsa de isprăvi dintr-astea”. Parcă simţind că se tulbură apele, doamna s-a grăbit să ne conducă în camera noastră. Vreun sfert de oră s-a tot chinuit să descuie cu tot felul de chei ruginite. Din zece, câte a încercat, nu se potrivea niciuna, încât a trebuit să facă rost de un şperaclu. „Poftiţi! ne-a spus. Şi să vă simţiţi ea la dumneavoastră acasă!”… „Vai, dragă doamnă But, asta-i mai greu! Ce n-aş da să fiu la Momeşti, acum să mă-ntorc de la lucru, ori să plec la lucru! Aici miroase a colonie. M-aţi omorât cu mirosul ăsta! Aici miroase a de toate…”

Valeri clătină din cap în semn că ea nu rămâne aici, şi o vreme nici nu s-a clintit de lângă uşă. Eu mă învârteam printre mobile, încercând un fel de inventariere: şase scaune cu arcuri, toate arcurile rupte; patru scaune fără arcuri, dintre care două legate cu sârmă pe la încheieturi; o masă rotundă, pe care se află cinci pahare, o cană de apă, două cărţi, un pachet de ţigări, batiste, o sticlă de colonie; un dulap eu vitrină – 'ân vitrină vreo treizeci de pahare, de toate mărimile şi culorile; două canapele – pe fiecare canapea câte trei perini mici şi două mari; ancă un dulap, cu oglindă; un lighean „o isobă de tuci, două geamantane, o noptieră – lângă noptieră, oala de noapte. Între sobă şi dulapul cu oglindă e ceva – un fel de coşciug acoperit cu pături şi cearşafuri. Cu grijă şi cu oarecare teamă dau păturile la o parte; o vitrină cu ceşcuţe (Valeri îmi spune că sunt ceşcuţe chinezeşti), cel puţin două sute de ceşcuţe, în două sute de modele şi culori. Valeri se roagă de mine să fiu cuminte. Cât de tare m-ar ruga, nu mă rabdă inima şi, una-două, deschid vitrina. Pun mâna pe o ceşcuţă, vreau s-o ridic, rămân cu toarta în mână!

— Ai spart-o! se-ngrozeşte Valeri.

— Păcatele mele, cum s-o sparg!

— Acu' ce ne facem? Eşti mare şi prost!

— Care prost, măi? că era spartă de mult şi lipită!

Valeri se luptă cu mine să las vitrina, eu rid să mă prăpădesc. Iau altă ceşcuţă, care se desface în două, şi încă una, care se desface în trei. Toate sunt sparte şi lipite! mai ai ceva de zis?

Valeri îmi dă peste mână şi se apucă să lipească ceşcuţele. De bine, de rău, îmi găsesc altă distracţie, una cu poze; sute de poze atârnă pe pereţi, în rame aurite; câte doi, câte trei borţoşi, un copil, o cucoană, un câine – pe stradă, în grădini, la gară, la cimitir, la restaurant. Ici, colo îl descopăr şi pe „Sfinx”, care trebuie să fi fost un fel de prieten al familiei. Cu câte poze sunt înghesuite pe cei patru pereţi poţi să organizezi o expoziţie. Deodată, Valeri mă apucă de braţ: „Uite, ia uite! Hai să plecăm…” îmi tot zice să mă uit, dar nu-mi arată unde. „Uită-te la poză! Poza de deasupra patului!” Pe perete, deasupra patului în care ar fi trebuit să dormim, era agăţată o fotografie mare, în ramă aurită, înfăţişând pe domnul But, stăpânul casei, într-un frur'nds coşciug cu motive naţionale. „Sfinxul” stă de gardă la căpătâiul mortului. Văduva plânge şi alături de ea mai plâng două doamne, dintre care una pare a fi soţia procurorului Alexiu.

În miez de noapte am trezit-o pe doamna But.

— Veniţi să vă dăm camera în primire!

— De ce nu rămâneţi? s-a întristat ea.

— Îi greu, doamnă, îi greu să dormi cu şobolanii la un loc.

— S-ar putea să fie.

— Şapte am văzut eu. Câţi or fi toţi, habar n-am.

— Îmi pare aşa de rău!

— Cât vă datorăm, doamnă But?

— De la oameni politici nu iau bani.

Valeri s-a dus să doarmă la soţia lui Voichiţă.

Eu am zis că mă duc la sediu, unde să-mi fac un pat din două mese, dar până spre dimineaţă m-am. Plimbat pe străzi adormite şi mirosind a de toate, întrebându-mă în ce fel s-o scot la capăt cu treburile mele de aici? Dacă ar fi luptă deschisă, cred că m-aş descurca mai uşor. Ori dacă mi s-ar cere să forez douăzeci de sonde într-un an. A! şa, aproape în fiecare zi mi se trece în cont câte-o escrocherie, încercări de viol, sub ameninţarea: „Dacă faci pe nebuna, te bag la sabotaj” – mâine o să aflu că i-am pus gând rău doamnei But; plocoane de la negustori – Arpad pretinde că mi-ar fi dat până acum două costume de haine şi o pereche de pantofi… înaintea mea au mai fost doi secretari, primul s-a ales cu o sancţiune, al doilea a intrat în sanatoriu şi mi se pare că o să rămână acolo. Dindin s-a grăbit să anunţe că nici eu n-o să rezist mai mult de două luni. Cu mine se încearcă un fel de război psihologic. Şi nu numai cu mine.

În urmă cu vreo câteva zile m-a căutat la sediu o femeie de vreo patruzeci de ani, care mi-a spus că nu poate să mai treacă pe la noi. E singură şi săracă, de şapte ani trăieşte din spălat şi din cârpit, dar de când s-a înscris la comunişti nu-i chip să mai găsească de lucru, nici să adune hârtiile de pe stradă n-o mai lasă. „Cine nu te mai lasă, femeie?” „Ăştia, de care ţinem noi cu pâinea, cu sarea şi cu laptele”. De două ori i-au spart ferestrele. Are un petic de livadă, cu trei meri şi trei peri. I-au tăiat merii şi perii. „Atunci, bag seama, ce folos? îmi daţi voi de mâncare? Aveţi fabrici? Aveţi prăvălii?” Şi mi-a întins carnetul: „Să-l poarte alţii, că mie nu mi-a adus noroc!”

În fiecare dimineaţă, cam între şapte şi nouă, primarul mă cheamă la telefon: „Ce se mai aude? Ce noutăţi?” îi cer mereu să aibă răbdare şi încredere, multă încredere. Atunci el îmi spune că iar s-au adunat oamenii în faţa primăriei – zece, douăzeci, o sută – şi toţi îi cer să le dea un răspuns precis: va fi de lucru, nu va fi? – ce să-şi mai piardă vremea pe-aici? „Eu n-am curajul să le mai vorbesc de răbdare şi de încredere, mă avertizează primarul. Să ţi-i trimit plocon?” Şi mi-i trimite. „Ce-aveţi de gând cu noi?” întreabă oamenii. Eu le spun, ei m-ascultă, cu mare atenţie m-ascultă. Apoi se scarpină în ceafă: „Şi dacă vă jucaţi de-a politica?”

Azi-noapte, cam pe la miezul nopţii, am nimerit pe strada Sf. Niculae – zece case acoperite cu stuf, ori cu şindrilă, zece tei uscaţi şi nişte garduri prăbuşite. Toate ferestrele erau deschise; ferestre joase, te salţi o dată şi te-ai pomenit înăuntru. Dar pe-aici nu sare nimeni pe fereastră, nici ziua, nici noaptea: nu-i nimic de furat! Nu cunosc povestea acestei străzi, deşi sunt sigur că are o poveste, cum au toate străzile din B.; una a fost pierdută la pocher, pe alta s-a îmbătat un ofiţer, care a împuşcat un mire, tocmai când acesta se îndrepta, însoţit de nuntaşi, spre casa miresei. Toate s-au petrecut pe-aici ca în ţara nimănui… în miez de noapte, strada miroase a carne friptă şi a usturoi. Într-una din case trebuie să fie petrecere – s-o fi născut un copil, s-a întors cineva de departe? Mă iau după miros şi îndată ajung în faţa unui şopron pe jumătate dărâmat, care ţine loc de sală de petrecere. În jurul a două mese, acoperite cu ziare, stau băieţi şi fete, pe puţin douăzeci, cam ciufuliţi, în cămăşi de noapte, poate abia sculaţi din somn. Mai la o parte, pe nişte butuci, pe o roată stricată, stau bătrânii, cinci-şase. Dintr-o ochire îi cuprind pe toţi, şi aşa îmi rămân, muşcând din carne şi din pâine cu duşmănie, ca într-o întrecere pe viaţă şi pe moarte. N-au timp să scoată o vorbă, nici măcar să se uite unul la celălalt. Pe masă, printre tăvi cu carne, cu pâine şi cu usturoi, sunt aşezate trei lămpi cu gaz, iar o alta atârnă de o grindă a şopronului. Când îmi simt paşii, toţi se întorc cu faţa spre mine. Apoi se ridică în picioare, şi tineri şi bătrâni, cu bucăţile de carne şi de piâine în mână. Nu ştiu cum să le spun mai repede şi mai frumos bună seara şi să-mi văd de drum. Pentru prima oară îmi pare rău că am tulburat nişte oa-meni în timpul mesei. De când sunt n-am mai văzut pe cineva mâncând cu atâta poftă. Imediat se eliberează un scaun; o femeie în vârstă, care face pe ospătăriţa, îmi aduce o farfurie cu nişte bucăţi de carne şi sunt poftit, chiar rugat să iau loc. După ce mă aşez, se aşază toţi: mănâncă şi se uită la mine pe furiş. Încerc să ghicesc dacă-i botez, ori nuntă, ori dacă s-a născut cineva. Nu-i nimic – au găsit nişte raţe, cinci raţe, şi s-au gândit să facă o mică petrecere. N-au băutură. Nici acordeon… Mănânc carne de raţă şi mă tem că petrecerea asta se face cu raţe de furat. Când le-o spun, toţi izbucnesc în râs, iar un flăcău, mai mare pe-aici, scoate din buzunar o fiţuică pe care mi-o întinde, rugându-mă să citesc: „Fraţi şi surori! Nu vă pierdeţi credinţa în victoria noastră. Nici o lege n-o să vă poată pedepsi pentru că refuzaţi să vă-nscrieţi la comunişti. Acţionaţi în aşa fel, 'âncât să nu vă prindă cu legea…” Flăcăul îmi ia hârtia din mână:

— Cu hârtia asta am făcut rost de cinci raţe.

— De la domnul Siminoc? întreb.

— De la dânsul am luat acum trei săptămâni, când a venit să ne ţină o cuvântare, îmi explică flăcăul, mândru de ispravă. Am luat un purcel. Dai purcelul, scapi teafăr! Şi ni l-a dat. Raţele astea sunt de la domnul Dindin care a venit în seara asta, după ce ne Culcasem, să ne-arunce pe fereastră hârtii. I-am pus mâna în piept şi-am mers la tocmeală: „Dai cinci gâşte, scapi teafăr şi nici nu te spunem la nimeni11. S-a învoit. Acasă ne-a tras pe sfoară, ne-a dat raţe în loc de gâşte – şi s-a rugat, cu lacrimi în ochi, să nu-l spunem la nimeni. Nici nu l-am spus decât la poliţie.

Flăcăul e încântat de cum a povestit întâmplarea.

Îmi vine greu să-l dezamăgesc. Doar atât îi spun:

— Să nu vă faceţi din asta o meserie.

— Nu moare dânsul pentru cinci raţe! spune femeia care mi-a dat carne şi pâine. Şi chiar de-ar muri, pagubă n-ar fi, de ăştia nu-i pagubă nici dacă le piere graiul, nici dacă putrezeşte carnea pe ei. Eu aşa mă rog, să putrezească.

— Acum ţi-ai găsit cu putrezitul, c'ând noi mâncăm, izbucneşte flăcăul, lăsând bucata de carne în farfurie. Apoi trage o lampă mai aproape, ca să-mi vadă mai bine faţa, şi întreabă: E adevărat că o s-avem o fabrică?

— Nu ştiu şi nu pot să vă spun nimic. Voi de unde ştiţi?

— De la tovarăşul Voichiţă.

— El o fi ştiind mai bine.

— Cine să vă dea de capăt!

Am un obicei, care până acum nu m-a dat de ruşine: nu spun şi nu promit nimic înainte de a fi sigur. Dacă ar fi să promit, puţini, tare puţini m-ar crede. Aici îi greu cu promisiunile. După câtă politică neghioabă s-a făcut aici, vorbele mari sună în gol, iar cele de bun simţ dau de bănuit: asta ce tactică o mai fi? (Dar, în ce mă priveşte, poate că e la mijloc şi o dorinţă de a-i stârni pe oameni: să întrebe, să discute, să-şi iasă din amorţeală…)

— Tovarăşul Voichiţă zicea că există un plan.

— Planuri există!

Gravitatea cu care le repet că nu ştiu nimic îi pune pe gânduri pe toţi. Petrecerea se încheie înainte de vreme, într-o tăcere apăsătoare. Îi întreb ce meserii au. Ridică din umeri – ce meserii să aibă, dacă aici nu sunt fabrici, nici măcar ateliere mari?

— Lucrează şi ei cu ziua pe unde-apucî, alţii au plecat în oraşe cu fiabrici.

Aş vrea să-mi iau rămas bun: fac un pas, fac şi ei, se ţin de mine şi îi simt cum ar vrea să-mi smulgă cu forţa o promisiune. Ar fi de-ajuns să le spun că există un proiect… Pentru ei ar fi ceva sigur… Şi poate că, după multe nopţi de chin, în noaptea asta ar dormi liniştiţi.

Femeia care a împărţit carnea şi pâinea vine după ei, rugându-i să-şi ia mâncare pentru mâine dimineaţă. Cine s-o mai ia în seamă? încep să-l înţeleg pe Voichiţă. Dar eu nu pot decât să le urez noapte bună.

O iau la pas şi, după vreo douăzeci de paşi, mă uit în urmă: aşteaptă toţi, aşteaptă să mă-ntorc.

Trei zile îi trebuiră lui Iosif Dindin până când reuşi să compună o scrisoare către preşedintele său de la centru, „Marele Sfinx”. Iată un scurt fragment din această scrisoare: „Prin mila lui Dumnezeu, prin bunăvoinţa Majestăţii sale şi datorită sfaturilor dumneavoastră, care ne călăuziţi cu paşi siguri spre victorie, secţia din B. A P. N. Ţ. A înscris multe succese în Cartea de aur a partidului nostru, după cum bine v-aţi exprimat în discursul rostit în ziua de 9 aprilie, anul trecut. Dacă ar fi să afirm că vă bucuraţi de stima noastră, ar fi mai nimic; dacă ar fi să afirm că vă bucuraţi de admiraţia noastră, poate că ar fi ceva; dacă ar fi să afirm că vă bucuraţi de veneraţia noastră, ar fi pe-aproape de adevăr… (Am deschis o listă de subscripţii pentru statuia dumneavoastră. Vă rugăm să stabiliţi dimensiunile statuii şi să ni le comunicaţi…) Noi nu avem alţi îndrumători decât pe Majestatea sa şi pe dumneavoastră. Vă urmărim cu ochi mari. Vă ascultăm cu urechi atente. Fiecare cuvânt rostit de dumneavoastră la Bucureşti este recepţionat aici, în B. Am citit şi ultimul dumneavoastră discurs din ziua de Îl mai, a.e., discurs pătruns de acea înţelepciune care, uneori, pe noi, cei de-aici, ne depăşeşte. Nu tot ce se înţelege la Bucureşti din primul moment se înţelege şi aici; nu tot ce deschide o perspectivă la Bucureşti deschide şi aici; nu tot ce se înalţă la Bucureşti, ca un porumbel, se înalţă şi aici! Aţi spus că sufletul nostru se înalţă de bucurie ca un porumbel acum, când P. N. Ţ. Va merge singur în alegeri. Precis că se-nalţă, domnule preşedinte, şi am luat măsuri în consecinţă, pentru ca membrii noştri să fie lămuriţi. P. N. Ţ. Are tradiţii, are membri care v-au jurat credinţă, are un preşedinte care veghează. Interese superioare cer ca noi să ştim mai puţin decât ştie preşedintele. Există un plan tactic pe care noi nu-l cunoaştem, dar pe care o să-l respectăm până la victorie. Altfel, n-o, în pricepe de ce P. N. Ţ. Merge singur în alegeri, iar P. C. R. Merge cu alţii, în Blocul partidelor democrate. Dacă îmi permiteţi, aş vrea să vă transmit nişte nedumeriri care îşi fac loc aici: cum a fost posibil ca dumneavoastră, care azi-mâine o să intraţi în istorie, să admiteţi un asemenea Bloc?! Comunişti, social-democraţi, frontişti, nomonal populari, fracţiunea liberală, fracţiunea ţărănistă etc. Etc. Etc. – ori credeţi că sunt puţini, domnule preşedinte? Să ştiţi că nu tot ce pare puţin la Bucureşti pare şi aici. Noi, cei din B., ne unim glasul cu glasurile fraţilor noştri din alte secţii ale P. N. Ţ. Şi strigăm: „Să se despartă pământul de ape!” Domnule preşedinte, să strigăm cu toţii acum, cât nu e prea târziu. Numai astfel o să intraţi în istorie. Altfel, nu! Căci nu tot ce intră în istorie la Bucureşti intră şi aici!… Post-scriptum: Comuniştii promit să construiască aici o fabrică de maşini agricole. Ce-ar fi, domnule preşedinte, să promitem şi noi un lăcaş de cultură?

După vreo săptămână, Dindin primi un plic din hârtie cretată: „Domnul preşedinte vă transmite acest răspuns intim: Nu iese întotdeauna cum vrea omul. Dar victoria noastră va fi cu atât mai… Semna secretarul preşedintelui. Post-scriptum: Promiteţi tuturor – dreptate, egalitate şi frăţietate1'.

Mihai Manole se grăbea spre casă, cu gândul la o baie fierbinte şi la multe ore de somn. Îl dureau ochii de oboseală şi de praf, se uita la fete de optsprezece ani şi le preţuia cam la patruzeci, iar când se ciocnea de trecători avea impresia că ei îi zâmbesc, mulţumiţi de a fi primit un ghiont de la un cetăţean simpatic şi binevoitor când e vorba de ghionti. Pe frunte i se lăţise o pată de ulei de la sprinceana dreaptă până la rădăcina părului; barba îi crescuse, neagră şi deasă, perie; hainele, călcate în urmă cu trei zile chiar de el, păreau scoase dintr-un fund de cufăr. – unde n-o duseseră prea strălucit.

Când coti pe strada Viilor, unde locuia, îl trase cineva de mânecă, uşor, complice. Puţin iritat, fără a se opri din mers, întoarse capul. Era Gică, lustragiul, şi, cu toată oboseala, Manole se însenină. „Să trăieşti, Gică, mult noroc la clienţi, dar pe mine te rog să mă ierţi de data asta, ştii cum sunt?”… Nu apucă să-i spună cum e şi nici nu găsi la repezeală o expresie potrivită pentru starea lui; împins de Gică, smucit, răsucit, se pomeni sub umbrela colorată cândva în galben, albastru şi verde, acum de un negru spălăcit, îmbâcsită de praf, de funingine, putrezită de ploi, de ţi se făcea milă când o vedeai. „Gică dragă, tu mă omori cu zile! Cred că mâine, ori cel mai târziu poimâine o să cer să te schimbe de aici”… De vreo trei luni, Gică se stabilise pe strada Viilor şi de atunci îl pândea pe Manole când ieşea din casă şi când se întorcea. Un bărbat frumos şi deştept şi pe deasupra activist, decretă Gică, n-are voie să umble cu ghetele murdare!

Manole urcă pe scăunelul de sub umbrelă, întinse picioarele în voie şi în mai puţin de un minut adormi. Geanta îi căzu din braţe, se izbi de asfalt, ceva se sparse. „Ce poate fi? se întrebă Gică. O sticlă de vin, de ţuică – mare pagubă!” îşi văzu de meserie, bucuros că are un client atât de cuminte, care nu-i face observaţii, nu vine cu pretenţii, iar după ce i-a lustruit bocancii nici măcar nu se uită la ei, să vadă dacă nu cumva au mai rămas urme de noroi. După vreun sfert de oră îl zgâlţâi de umăr pe Manole. „În privinţa bocancilor e în ordine, dar v-a căzut geanta şi s-a spart ceva.” „Oglinda, spuse Manole, încercând să deschidă pleoapele, aveam o oglindă de bărbierit, din aceea cu ramă. Încă nu mi s-a întâmplat să am de-a face cu tine şi să ies teafăr – ori una, ori alta – data trecută mi-a căzut umbrela în cap!”

Cu chiu, cu vai, Manole scăpă de lustragiu, acum se temea de stăpânul casei, de Mihoc, fost primpretor pe aici vreo doisprezece ani, un tip bătăios şi beţiv şi afemeiat şi care, de când fusese scos din funcţie, întreba mereu, pe cine se nimerea – ce au de gând comuniştii cu el? („Vor să mă pună la zid? primesc, dar să se scrie la ziar despre asasinarea mea, ca să ştie tot poporul!”) Fostul prim-pretor lipsea de-acasă, poate că, în sfârşit, îşi luase câmpii. („într-o bună zi, prevestea el, când avea chef, veţi afla o veste foarte tristă, prim-pretorul Mihoc etc. Etc – şi-o să vă pară rău…”) Curtea, cât o grădină, cu fântână arteziană şi ronduri de flori şi trei tufe de liliac, era pustie, potopită de soare. Manole o străbătu călcând pe vârfuri, ca să nu fie simţit nici măcar de bunul său prieten, Voichiţă, care, fără-ndoială, i-ar fi pus multe întrebări: cum e pe unde-a fost, ce zic oamenii, creşte porumbul, e vreun semn de ploaie?

Când să descuie uşa, îl izbi un râs de femeie; în stradă, în faţa porţii, ea îşi lua rămas bun de la cineva, care nu-i era nici drag, nici indiferent: „Eşti un muţunache păcătos… doar ţi-am spus de-atâtea ori că n-am talent. Hai, fără mofturi, şi la revedere”. Poarta se deschise şi apăru o zvăpăiată, numai râs şi gălăgie. Îndată ce îl zări pe Manole, ea se cuminţi, ca o biată fiinţă fără noroc. „Salut voios! îi strigă el. Iar ai uitat să-ţi pui mărgelele!”

Cu înfăţişarea ei smerită, Cristina se apropie şi-i întinse mâna. „Chiar acum ai sosit?” întrebă. „Chiar!”… Observând zăpăceala ei, Manole zâmbi, îngăduitor. „De ce s-o fi simţind vinovată? Doar nu i-am dat nici un motiv.” Ca s-o înveselească, îi ceru să-i spună ce-a mai păţit în lipsa lui. O, ce zile-au fost, ce zile! Dar acele zile nu se deosebeau cu nimic de multe altele din viaţa Cristinei. Ea se scula dimineaţa la şase, la şapte era la atelierul de croitorie, lucra opt ore, iar la trei după-amiază se întorcea acasă. Deosebite erau doar întâmplările, nenumăratele întâmplări hazlii de care avea parte în fiecare zi, încât pentru Manole şi pentru alţi câţiva, mai apropiaţi, ajunsese de pomină.

— Ia s-auzim! o pofti Manole.

— Tu habar n-aveai că sunt o stricăţică! începu Cristina, aşezându-se pe trepte. Dar să vezi. Aseară am citit până pe la unsprezece şi jumătate, când mi-a venit somnul, şi aşa, somnoroasă, am uitat să-ntorc ceasul. Dimineaţa mă scol la şapte fără douăzeci. Repede, repede, repede… (acest „repede, repede” era însoţit de toate gesturile necesare, adică: s-a spălat, s-a îmbrăcat, a trântit uşa…) Ajung la atelier, vine patroana: „Unde-i bluza pe care ţi-am dat-o ieri la prânz?”

— Iar tu uitaseşi bluza acasă! conchise Manole, ştiind că ea se supără de moarte când nu-i dai voie să relateze totul cu lux de amănunte şi, uneori, să-i imite pe cei care-i fac zile amare. Altă dată să nu mai iei de lucru pentru acasă. Ori, faci cum vrei. Eu nu pot să te oblig!

— Mai aveai îndoieli în privinţa asta? îl repezi ea.

— Oarecari. Şi cine ţi-a zis că eşti o stricăţică?

— Cine are limba lungă!

Cristina se ridică de pe trepte, cu gândul să-şi vadă de ale ei, de mâncare, de cusut, de spălat, însă după câţiva paşi se opri, încercând o explicaţie pe care, din anumite motive, o socotea absolut necesară:

— Ştii cu cine râdeam la poartă? Cu maistrul nostru Cojocaru. De trei zile, de când ai plecat tu, mă tot invită la el. Ce părere ai?

— O părere oarecare, zâmbi Manole.

— Ce faci diseară? mai întrebă ea.

— Ce să fac? şi el ridică din umeri. Dacă nu dorm, citesc, mă duc la plimbare; dacă niciuna, nici alta, mă uit la stele!

— Dacă niciuna, nici alta, îl imită ea, o să vezi curând stele verzi!

Manole descuie uşa, intră şi aruncând geanta pe un scaun se repezi să deschidă fereastra.

Din toată casa fostului prim-pretor – cea mai arătoasă din orăşel, cu cinci camere mari, la stradă, şi alte şapte, un fel de chilii, pentru neamuri şi servitori, în interior – lui îi revenise o chilie de doi metri pe doi, în care abia încăpeau un pat, o măsuţă şi un cuier. Decât nimic, decât să doarmă la sediu, pe mese, ori pe podele, cum dormise patru luni la rând – era bună şi asta. Când îi ardea să se plimbe prin cameră, ori să se-ntindă în voie, se ducea în vizită la Voichiţă, care stăpânea cea mai bună cameră (fostul dormitor al lui Mihoc), de vreo treizeci de metri pătraţi, iar când voia să facă baie, se înscria pe o listă şi îşi aştepta rândul.

Pe un perete al chiliei, deasupra patului, Manole afişase două planşe, una cuprinzând programul de lucru pe săptămâna în curs, iar a doua un program maximal, pe cincisprezece ani, unde înşirase cam tot ce-şi dorea el: „1) în şapte ani trebuie să termin liceul (încă nu se-nscrisese la liceu) şi o facultate tehnică; 2) în trei ani trebuie să mă-nsor şi să am un copil; 3) până în 1950 trebuie să fac rost de-o casă bună, cu cel puţin două camere, şi să am cinci rânduri de haine, cămăşi, pantofi…” Urmau alte câteva puncte, mai puţin importante, şi semnătura. Vreo două, trei săptămâni, Manole se uitase cu mult respect la cele două planşe, mai ales la cea cu programul maximal. De-aici porneau, în clipe de răgaz, multe gânduri frumoase şi o mare încredere că va fi bine cu el şi cu toţi care luptă, asemenea lui.

Disponibil pentru fapte mari, scotea din cufăr o carte de istorie pentru clasa a IV-a, una de ştiinţe naturale, o trigonometrie, o gramatică (pe toate le găsise la sediu, printre broşuri de propagandă) şi se apuca să înveţe din toate o dată, cu o râvnă de speriat, ca şi când peste cel mult o oră ar fi trebuit să se prezinte la un examen. Curând, prea curând, îl biruia somnul, ori i se făcea foame (şi trebuia să alerge după mâncare), ori îl chemau la sediu într-o chestiune urgentă. După trei săptămâni se uita cu jenă la cele două planşe, după alte trei – nici nu le mai luă în seamă. În ultima vreme, de când cu seceta, petrecea foarte puţin timp acasă, cam o dupăamiază şi o noapte pe săptămână, cât să facă o baie şi să-şi spele cămăşile. Întrebat de Voichiţă ce are de gând cu programul maximal, lămurea prompt: „întâi să facem rost de pâine şi de apă şi să ne-adunăm pe la casele noastre”.

După ce îşi spălă o cămaşă, pe care s-o îmbrace a doua zi, ori chiar în seara acelei zile, dacă era să meargă undeva – Manole se apucă să scoată din geantă oglinda spartă, două cămăşi murdare, săpun, pastă, prosoape, cravate. De câte ori pleca în delegaţie, lua cu el multe mărunţişuri de care acolo ori uita, ori n-avea nevoie: două, trei cravate ieftine, din celofibră, o sticluţă de colonie, pilă de unghii, ochelari de soare, ace de cravată. Când să golească geanta de ultimele din aceste mărunţişuri, îi căzu în mână o fotografie de-a Cristinei, fotografie dezlipită de pe vreun act, ceva mai mare decât un timbru. „Bună ziua, fată dragă, ce cauţi tu aici, fără să-ntrebi şi fără să-ţi dau voie?” Privi fotografia amuzat, o întoarse pe dos, în nădejdea că va găsi un rând, o dedicaţie, o explicaţie măcar – şi în cele din urmă ridică din umeri: „Dacă tu vrei aşa, dacă tu crezi că-i bine, eu n-o să stau prea mult pe gânduri”.

Era de mirare cum de reuşise Cristina să-i strecoare fotografia în geantă. La plecare, cam împotriva voinţei lui, îl condusese la gară, se tot agăţase de braţul lui, ca o zvăpăiată ce era, iar la un moment dat, în joacă, îi luase geanta şi se învârtise cu ea, de era s-o scape. „Ce să mai discutăm! conchise Manole. Dacă ea şi-a pus în gând!” Lăsă fotografia pe masă, printre mărunţişurile scoase din geantă şi se trânti pe pat. Încă puţin, încă cinci minute, până să-nchidă ochii… După vreo jumătate de ceas trebui să constate, cu părere de rău, că somnul se risipise. Rămase întins, când treaz, când între somn şi trezie, până pe la şapte seara, când auzi bătăi în uşă. Atunci sări din pat. Când să deschidă, se răzgândi, parcă îl învinse oboseala. Asta nu-i oră de vizite! (Uneori îl sculau în miez de noapte, ori la cinci dimineaţa, şi-n loc să-şi ceară scuze pentru deranj, abia îl certau: „Pe unde umbli, că nu mai poate să dea omul de tine?”) Bătăile din uşă se repetară, cu o anume nervozitate. Manole deschise şi, fiindcă tot nu mai avea nimic de pierdut, îi zâmbi celui de afară:

— Mult noroc şi sănătate!

— Mult noroc! îi ură vizitatorul. Mult noroc şi-un pic de pâine! Ori să nu v-aduc aminte?

Era un tânăr de vreo douăzeci şi trei de ani, slab şi bărbos, cu ochi mari, în care se ghiceau foamea şi spaima. Hainele, cârpite, înnodate, ai miroseau puternic a benzină. Tocmai din pricina mirosului, el se sfii să intre, întrebând dacă n-ar vrea tovarăşul Manole să meargă undeva în parc, unde-i aer şi răcoare. Manole, bănuind ce i se întâmplase tânărului în lipsa lui şi ce mare necaz îl aduce, se nelinişti brusc. Cu câteva zile înainte de a pleca pe teren, îl sfătuise să-şi prezinte adeziunea de înscriere în partid. Tânărul se jurase de-o mie de ori că el vrea să fie în partid, să fie alături de comunişti, dar e absolut convins că, în ziua în care află, Predoiu o să-l dea afară din atelier. Poate comitetul de plasă, într-un asemenea caz, să-i asigure un loc de muncă? Dacă tovarăşul Manole zice că poate, atunci el nu se mai teme de nimic. Ţine adeziunea în cufăr de trei luni. Chiar mâine dimineaţă o s-o prezinte.

Văzându-l pe tânăr atât de speriat, Manole înţelese că va avea mult de furcă, fie cu Predoiu, fie cu alţii – şi se mustră pentru izbucnirile lui cam prea optimiste, când îi asigura pe oameni că totul e în ordine, de-aici încolo să nu se mai teamă de nimeni şi de nimic. El era activist de cinci luni, după ce înainte fusese, pe rând, ţăran, zilier, hamal, tâmplar, tinichigiu – şi abia dacă se descurca în „Manifestul Partidului Comunist11; la mitinguri nu vorbise niciodată; adesea tuna şi fulgera împotriva reacţiunii, dar se ferea de discuţii cu ţărăniştii, fiindcă el ştia câteva lucruri limpezi, iar ţărăniştii veneau cu întrebări şi tot felul de argumente pe care nu le pricepea.

— Cum ţe lauzi, Codrescule?

— Când mai bine, când mai prost! spuse tânărul, cu o încercare de zâmbet. Intrând în cameră, se aşeză pe marginea patului, cu şapca în mână. Dacă dumneavoastră mă-ntrebaţi cum o duc, eu vă spun: când mai bine, când mai prost. Dar acum, că suntem între noi, să vă-ntreb şi eu: când o să fie bine, bine de tot, să ştiu că mă scol dimineaţa, în casa mea, mă duc la lucru şi nu mi se-ntâmplă nimic rău?

— Ai avut neplăceri?

— Multe, cam prea multe de ieri până azi, de-mi vine să mă dau de-a dura. Alaltăieri pe la prânz, cum m-aţi sfătuit, i-am dat adeziunea tovarăşului Strihan. „Bine, zice dânsul, când se-ntoarce Manole şi ceilalţi, care te cunosc şi-au dat în scris despre tine, ţinem şedinţa.” „Aşa să fie”, zic eu, şi mă întorc la atelier, unde era o zarvă şi-un prăpăd! „Unde-ai fost?” mă scutură Predoiu. „Pe-aici, pe la magazine, după nişte sandale, că astea m-au lăsat de tot.” „Să dea Dumnezeu să fie vorba de sandale!” Eu nimic, am fost după sandale, n-am găsit azi, o să găsesc mâine. Trece z: iuă de ieri, fără alte discuţii. Azi-dimineaţă, Predoiu dă mâna cu mine, mă bate pe umăr – „Ce mai faci, când te-nsori?”

— Pe urmă se tot plânge de-ale lui, că-i greu, are mulţi lucrători şi impozitele-s mari, vine o vreme a dracului pentru patroni şi, din pricina asta, el e obligat să reducă numărul lucrătorilor. Atât zice, ca din scriptură, şi mă lasă pe mine să înţeleg ce trebuie. Stau şi lucrez, stau şi după-amiază, pentru nişte comenzi, iar acum un ceas, când mă duc la dormitor, mai intră dacă poţi! De-aceea vă întreb: oând o să fie bine de tot? Mi-o veni şi mie rândul să mă-nsor – pot eu să ţin nevastă? – ori să am un copil?… Apoi, speriat, tânărul se ridică în picioare: /Sunt necăjit, vorbesc multe, v-aţi supărat cumva pe mine? Nu venii să vă trag la răspundere pentru ce m-aţi sfătuit, ăsta era şi gândul meu, dar să-mi spuneţi mie, cum de partidul comunist n-are putere asupra lui Predoiu? E aşa cum zic eu: poate să mă dea afară într-o mie de feluri. Lucrători sunt mulţi, impozitul creşte, el n-are bani, se scapă de mine!

— Trebuia să rămâi în dormitor.

— Unde să rămân, dacă uşa era încuiată, iar după uşă, doi cu vergele de fier?!

— Trebuia să încerci im plan tactic.

— Multe trebuia să fac eu!

— Chiar aşa, i-o întoarse Manole.

— Chiar! izbucni tânărul. O zi bună să fi avut şi eu, nu mi-ar fi necaz. Aş zice: mă doare azi, da' ieri, sau nu ştiu când, mi-a plăcut. O zi, o singură zi, să m-agăţ de ea. Ştiţi cum vreau să fie acea zi? Parcă începui să vă spun: dimineaţa să mă scol în casa mea, să plec la lucru unde-i nevoie de mine şi unde nimeni nu se uită urât, iar la prânz să mă-ntorc: un ceas pentru masă, unul pentru odihnă, apoi de învăţat, de mers pe la petreceri, că nici fără de un se poate… Vreau mult? Vreau cât îi trebuie unui om cumsecade. Da' până una-alta, spuneţi-mi, când o să avem fabricile noastre?

— Un an, doi, hai să zicem trei.

— Trei, e cam mult.

— Sigur că-i mult, dacă vrei totul în clipa asta. N-ai avut nimic şi vrei totul. Cum şi de unde, nu te priveşte!

— Ce s-aude cu fabrica de-aici?

— Ce fa-bri-că? Nu deţin nici o informaţie.

— Ştiu că există un proiect.

— Ca să vezi ce-ţi umblă ţie prin cap!

— Aşa mi-a ajuns la ureche.

— Altă dată să te informezi de la sursă, de la noi, de la tovarăşii tăi. Cum îţi spunem noi, aşa să crezi!

— De data asta nu vă cred, îndrăzni Codrescu.

— Oare când m-ai crezut? se supără Manole. Dar să vorbim despre altceva: câteva zile poţfvsă stai aici. Noaptea, om vedea noi! – unul în pat, celălalt pe jos – poate că facem rost de o saltea.

— Una ca asta, nici gând!

— Dacă nu vrei, eu cum să te ajut?

— Altfel! îi propuse tânărul. Să faceţi dumneavoastră cum ştiţi, dar să nu mă dea afară. Eu nu sunt sluga şi zdreanţa nimănui! Cu jenă se mărturisi: Mi-a tras unul doi pumni, de-am văzut stele verzi. Calfa lui Vintilă… Eu n-am dat. Eu sunt comunist şi n-am voie să dau.

— Uneori, n-ai încotro.

— Intre noi fie vorba, dacă mă simţeam în stare, îi mutam fălcile. Însă de când cu seceta, mănânc pâine o dată pe săptămână. Şi mă tem de plămân'i… „Dacă aş avea de unde, se gândi Manole, şi dacă ar ţine de mine, i-aş da de toate – o casă cu ferestre mari spre soare-răsare şi cu grădiniţă de flori, bani cât să-i ajungă şi o hârtie la mână, în care să arăt că nimeni nu are voie să-l jignească pe tovarăşul Codrescu, ori, Doamne fereşte, să-l scoată din vreun drept al său. Dar aşa cum sunt, Manole de la comitetul de plasă, nemâncat şi nedormit, nu pot să-i dau decât multe asigurări că în curând va fi bine.”

— Vrei o pereche de pantofi? îl întrebă pe Codrescu. Vrei o cămaşă? O cravată? Vrei camera asta? „El nu vrea decât să-l duc la dormitor şi acolo să-i demonstrez că noi, comuniştii, în orice împrejurare suntem mai tari decât domnul Predoiu. E de datoria mea, eu am numai datorii faţă de toţi, oare când o să mă achit de de? Nici în vecii-vecilor – de ce să ne facem iluzii? Vino, Manole, du-te Manole, rezolvă, Manole, ai greşit, Manole, altă dată să fi mai atent!” Ştia că îl aşteaptă Cristina, i se părea firesc să-l aştepte o fată frumoasă şi tot firesc ar fi fost ca el să se ducă – doar abia a trecut de douăzeci de ani, e încă la vârsta dragostei, dacă nu se duce acum la întâlniri, mai târziu ce folos?

Îşi trase pantalonii, bocancii şi haina. Şi cum îi era foame, bău un pahar de apă. (Reţeta lui Voichiţă: când ţi-e foame, bei apă; când te doare capul de foame, îţi pui o compresă cu apă rece pe frunte…) „Ce-ar fi să meargă şi Voichiţă cu noi? Cu o cuvântare de-a lui scăpăm mai uşor!” Faţă de toţi ceilalţi activişti ai comitetului de plasă, chiar şi faţă de Strihan, Voichiţă avea un patos de om necăjit. Îşi începea cuvântările cu: „Măi tovarăşi, până când să mai suferim?” – şi îndată aducea argumente zdrobitoare împotriva reacţiunii, iar când se-ntâmpla să nu-i folosească argumentele, el se-ntorcea la suferinţa lui şi-a altora, din care storcea lacrimi. Dar acum, când era mare nevoie de el în înfruntarea cu iscoadele, Voichiţă lipsea; după spusele soţiei, avea să mai lipsească trei zile, fiind trimis prin sate să rezolve problema alimentelor. „Asta-i mai greu, se gândi Manole, problema asta n-o rezolvă nici o mie de Voichiţi, cât de înflăcăraţi ar fi ei. Pentru asta trebuie ploaie. Să se lase cerul jos de tot, deasupra copacilor şi-a caselor, şi-a holdelor – şi să toarne cu găleata, aşa de tare să toarne, de să nu vezi la doi paşi”. În urmă cu mai bine de zece ani, pe când era copil în cămăşuţă largă de în, îi plăcea să alerge prin ploaie, cu alţii după el, şi să prindă ploaia în căuşul palmei. Odată era pe câmp, în primăvară, cu alţi doi de seama lui, când se pornise o ploaie deasă, ca o pânză, învăluind oamenii şi copacii, parcă vrând să-i fure; poleită de nişte raze de soare, ploaia părea galbenă ca mierea; apoi, când soarele, temător, îşi trase razele încetul cu încetul, ploaia se-nnegri, de se lăsă peste câmp un miez de noapte, cu spaime şi chemări. Manole era peaproape de tovarăşii săi, dar nu-i mai vedea. Ei îl chemau, îi chema şi el – şi tot nu se puteau întâlni.

— Ce ne facem cu seceta asta? îl întrebă pe Codrescu. A, în fost trei zile prin sate, acum a plecat Voichiţă; iarba s-a uscat, pământul s-a uscat, cumpenele de la fântâni nu mai ajung. Toată ziua scârţâie cumpenele şi apa se lasă, tot se lasă, parcă s-ar teme de noi.

Codrescu se gândea la ale lui:

— Parcă ziceaţi că o să mergem la dormitor.

— Ce să căutăm acolo? îl repezi Manole. Nu te vezi şi nu vezi cum arăt eu?! Dacă se pun ăia cu pumnii pe noi? Codrescule, trei zile şi trei nopţi n-am stat o clipă locului, nici cât să răsuflu. Aş zice să vorbim cu Creţoiu.

— Hă! hă! Să mă apere Creţoiu?

— Să te apere, Codrescule. De ce râzi?

— Dacă el m-a trimis la dumneavoastră?! Azi şi mâine trebuie să apere nişte cărăuşi, vreo patruzeci de cărăuşi; abia poimâine ar fi să mă apere pe mine.

— Şi de ce nu vrei să aştepţi?

— Cât să mai aştept? Că mi-a ieşit pe nas!

— Ei, ei! încearcă să te linişteşti!

— Dacă îmi spuneţi ce s-aude cu fabrica.

— O! De m-ar lua dracu! îşi dori Manole, sperând că astfel o să scape de sâcâială. De ce-o fi trebuind să pătimesc eu pentru toţi? Am douăzeci şi trei de ani, douăzeci şi trei! Şi mi s-a dat sarcină să răspund de soarta ta şi-a altora. Tu vrei să ştii când o să fie bine iar eu trebuie să te lămuresc. Oare ce-ar fi să schimbăm? Să răspunzi tu de soarta mea? Ia spune, Codrescule, când o să fie bine? Izbucnirea, cât de violentă, nu-i folosi la nimic. Celălalt simţise că el ascunde o veste mare şi voia cu orice preţ să i-o smulgă. Pe ce vrei să te juri? îl întrebă pe Codrescu.

— Pe cinstea mea!

— O să construim aici o fabrică de maşini agricole.

— Pot să-mi retrag jurământul? se agită Codrescu. Daţi-mi voie să mi-l retrag. Oamenii trebuie să afle. De ce nu-i adunaţi pe toţi în piaţă? îi adun eu! şi Codrescu se închipui în faţa unei mulţimi imense, orator înflăcărat: „Voi, care aţi suferit!”

— Codrescule!

— Vă rog să mă iertaţi.

De pe strada Viilor cotiră pe Frumoasei şi vreo două sute de metri, cât mai aveau de mers, nu-şi mai spuseră nimic. Ca de puţine ori până acum, Manole se temea de bătaie şi de umilinţă, auzise că, tot aşa, un activist dintr-o altă plasă se dusese la un cămin de ucenici să facă ordine, dar acolo încăpuse pe mâna unor huligani şi, după o bătaie cumplită, acei huligani îi luaseră hainele. Dormitorul se afla într-o clădire dărăpănată, ascunsă în dosul alteia mai arătoasă, aparţinând negustorului Arpad. Ferestrele erau luminate şi înăuntru se ghicea încăierare. „înseamnă că au jucat pocher şi o fi pierdut Spirache, lămuri Codrescu. Ăsta, Spirache, de câte ori pierde, se ia la bătaie, până i se-ntorc toţi banii. „Am nimerit al dracului de bine! oftă Manole. Am eu un noroc, de să-i plângi de milă!” în sinea lui era convins că mai uşor s-ar fi înţeles cu patronii, cu Predoiu şi cu Arpad, care nu mai îndrăzneau să se-arate chiar atât de bătăioşi faţă de comunişti, decât cu slugile lor; slugile au pumn greu şi au cuţite; pentru cât primesc simbrie, dau şi fug! Cum n-avea încotro, Manole ciocăni în uşă o dată, de două, de trei ori, din ce în ce mai tare. Zarva dinăuntru încetă brusc. Paşi târşiţi se apropiară de uşă. Cheia se răsuci în broască de două ori. „Aici e Manole, de la comitetul de plasă, şi vă rog să deschideţi!” După câteva minute, în care nu primi nici un răspuns, el izbucni: „Cine v-a minţit că sunteţi de capul vostru?!” Aşa se scurse un sfert de ceas – Manole ameninţând, cei dinăuntru şuşotind, când apropiindu-se, când depărtându-se de uşă. „Vreţi să chem poliţia?”

Când veni vorba de poliţie, uşa se deschise.

— Ce doriţi? întrebă Predoiu.

— Dumneavoastră eraţi aici?

— Aici, ori n-am dreptul? Plătesc în fiecare lună chirie.

— Şi de ce nu mi-aţi deschis de la început?

— Fiindcă sunt în casa mea. Dumneata deschizi oricui bate? Predoiu nu se mişcă din prag. În spatele lui încremeniseră doi băieţandri cu părul zburlit, numai în izmene şi cămăşi. Amândoi aveau ochii roşii de plâns. Eu ştiu pentru ce-aţi venit, continuă Predoiu, sever. Să-i dau voie ăstuia… Degeaba, domnule Manole, nu merge cum credeţi dumneavoastră! Dacă tot sunt patron şi plătesc impozit, dacă tot mi-aţi pus gând rău, atunci daţi-mi voie să fiu patron până la capăt.

— Domnu' Predoiu, există nişte legi!

— Câte există, le ştiu mai bine decât dumneata.

— Dar băiatul ăsta a semnat un contract pe care trebuie să-l respectaţi, îi aminti Manole. Degeaba vă plângeţi de impozite – eu chiar voiam să scriu un articol la ziar.

— E dreptul dumitale, recunoscu Predoiu. Aveţi ziare şi, mâine, poimâine, cât de curând, o s-aveţi toată puterea în ţară. Dacă aş fi de seama dumitale, ori chiar mai în vârstă cu zece, cincisprezece ani, m-aş da de partea voastră. Dar sunt bătrân, domnule Manole, am şaizeci şi trei de ani, sufăr de inimă şi abia dacă mai trăiesc până să-mi luaţi atelierul. Dacă aşa stau lucrurile, ce gânduri să-mi mai fac? Voi porunciţi în sediul vostru şi vă-nţelegeţi cu cine v-ascultă; eu poruncesc la mine…

— Şi pe ăştia doi, care stau de strajă, de ce i-aţi bătut?

— Cine-mi stă de strajă? se miră Predoiu, întorcându-se. Îi înghionti pe cei doi, după care, bravând, îi explică lui Manole: Sunt trei pe care i-am bătut. Dar nu mai pot să bat ca altădată, dau şi icnesc. Şaizeci şi trei de ani!

— Domnu* Predoiu, ar trebui să va purtaţi omeneşte cu lucrătorii.

— Hă! dar cu mine cine se poartă omeneşte? Dumneata, care îmi baţi la uşă, când eu nu te-aştept? Domnul Strihan, care nu vrea să plece de-aici, până nu ne bagă în mormânt pe toţi? înjurând, spumegând, Predoiu vru să-l apuce de-o mână pe Codrescu: De câte ori m-ai furat şi m-ai vândut?

— Eu să fur? se apără Codrescu. Îmi spui mie că am furat?

— Tu, cu ai tăi!

— Care ai mei?

— Cu cine te-a adus aici!

— Pentru vorbe dintr-astea ajungi la tribunal, îl preveni Manole.

— Asta-i lege! admise Predoiu, cu o mândrie de neînţeles. Pentru vorbe, ori pentru altceva, ştiu eu prea bine ce m-aşteaptă! îmi trimiteţi în noaptea asta un control, iar mâine dimineaţă, când ies oamenii la lucru, mă târâţi pe străzi, cu tabla de gât: „Speculant, duşman al poporului!” Dragii mei şi-ai cui v-a făcut, de ce nu-mi veniţi odată în control? Predoiu îşi suflecă mânecile repede, repede, ca şi când ar fi trebuit să se apuce de-o treabă grea, ori să se ia la trântă. Control, acasă la mine! Vă poftesc! Vă aştept! se isteriză el. Şi-o să fac ceva în faţa voastră, îhî! Toţi ţărăniştii ăştia crăcănaţi se tem de voi, azi, mâine, îi daţi gata. Dar eu nu mă tem nici de moarte. Am şaizeci şi trei de ani şi-o credinţă. Eu am o credin-ţă!

În clipa aceea ţâşniră pe lângă el, cu câte-o bocceluţă în mână, cei doi băieţandri, lucrătorii lui, pe care-i snopise în bătăi; ajunşi la poartă, se opriră doar cât să scuipe şi să-l înjure de mamă pe stăpân; apoi, desculţi, dezbrăcaţi, cu toată averea în bocceluţă, ei o luară la fugă în lungul străzii. Predoiu rămase să se uite la cei doi din faţa lui, când la Manole, când la Codrescu, dar nu cu ură, ci mai degrabă cu o mare nedumerire.

Când ei se traseră la o parte, jenaţi, el îşi privi palmele mari, cu degete noduroase, pătate de ulei. Degetele îi tremurau şi o clipă avu senzaţia că toată vlaga i se scurge prin degete, încet, enervant de încet, picătură cu picătură. Zicea că are şaizeci şi trei de ani, avea şaizeci şi cinci, nu mai ţinea la înfruntări, iar de bătut, reuşea să-i mai bată doar pe cei care îi aşteptau loviturile cu fruntea plecată. Aceştia erau din ce în ce mai puţini.

— Să mergeţi acasă la voi, spuse el, mârâit, şi acolo să porunciţi! Se clătină, şi astfel, clătinându-se, intră în dormitor. Aici mai era cel de-al treilea ucenic bătut, care nu dădea nici un semn că ar vrea să fugă. El aştepta clipa răfuielii, cu o vergea de fier în mână.

— Ia-ţi ce ai, şi Dumnezeu să te bată! spuse Predoiu.

— Aşa să vorbeşti cu slugile! i-o întoarse tânărul.

— Toţi îmi sunteţi slugi! Eu v-am primit în casa mea, eu vă scot, ale mele să fie păcatele!

— Nu ne scoţi de niciunde. Şi să nu te-apropii!

Predoiu îşi duse palma la frunte şi chibzui ceva. Apoi, fulgerător, se repezi s-apuce vergeaua. Trase o dată – în clipa următoare se pomeni izbit de perete; astfel, gemu şi se-ndoi pe o parte, cu amândouă mâinile în dreptul inimii.

— Ţi-am zis să nu te apropii, se justifică tânărul. Aici îi casa noastră. Nu ieşim de aici. Nici din atelier nu ieşim. Dacă nu vrei să-l mai ţii, îl trecem la stat.

Codrescu, parcă străin de înfruntarea celor doi, îşi aduse cufărul de-afară şi din el scoase şi aşternu pe un pat două prosoape, două cămăşi, două perechi de izmene, pastă, săpun.

— Asta mi-e toată averea, îi spuse lui Manole. Atâta am adunat până la douăzeci şi trei de ani. Căzu pe pat. De foame, ori de vreo durere, se adună ca un arici. Celălalt tânăr îi întinse un pahar cu apă stătută…

În acest timp, Manole cerceta încăperea cu un interes de gospodar care ia în primire. Aici fusese, până în urmă cu vreo opt luni, magazia de dulciuri, de lumânări şi de sare a negustorului Arpad. Încă mai mirosea a de toate şi a sudoare. Paturile din scândură de brad, înguste şi adânci, aşezate pe butuci, fără saltea şi cearşafuri, semănau cu nişte sicrie de oameni săraci. „Pentru grajdul ăsta trebuie să ne luptăm! Nimic 11-avem, pentru toate trebuie să ne luptăm, iar anii trec. Poate că are dreptate Voichiţă: „Oameni buni, dragii mei, care mâncaţi prost, dormiţi prost şi visaţi prost – când o să trăim şi noi cu adevărat?”

Codrescu şi celălalt, cel cu vergeaua, uitaseră de primejdie, ori nu mai aveau putere să ţină seama de ea. Ai fi zis că sunt beţi: amândoi se împleticeau prin dormitor, sprijinindu-se când de scaune, când de paturi, ori de pereţi, cerând apă să bea, să se spele, cerând ţigări şi pâine, şi iar apă şi ţigări… Predoiu stătea lipit de perete şi se uita, pe rând, la fiecare, chibzuind asupra căruia dintre ei să se repeadă mai întâi. Singurul de care se temea era Manole. „Du-te acasă! îi porunci Manole. Du-te la slugi şi la nevastă, şi la alea tinerele, ştii matale! înclinându-se în batjocură, Manole arătă cu mâna spre uşă: Poftiţi!” Cei doi, care se sprijineau unul de celălalt, arătară şi ei cu mâna spre uşă. „Poftiţi!” Predoiu înaintă până în mijlocul camerei şi începu să se descheie la pantaloni. Împins, îmbrâncit, huiduit – se pomeni afară, cu pantalonii uzi.

După ce închise uşa în urma lui, Manole se aşeză pe o margine de pat, destins, mulţumit. Ca niciodată, avea sentimentul unui triumf deplin; din vorba lui, din puterea lui se născuse dreptatea pentru el şi pentru băieţii aceştia care, înainte de toate, înainte de pâine şi de apă, voiau să ştie când va fi bine. „Va fi! În seara asta aţi avut o dovadă. Să le spuneţi şi celorlalţi doi, prietenii voştri şi-ai mei, care-au fugit cu bocceluţa sub braţ. Aici e casa lor, să se-ntoarcă aici, de nimeni să nu se teamă!”… Prins de izbândă, el închipui o casă frumoasă, cum era casa procurorului Alexiu, cu multe încăperi, fiecare altfel mobilată, cu jilţuri şi covoare, cu flori şi oglinzi, o casă în care tinerii aceştia, abia întorşi de la lucru, îşi găsesc tihna binemeritată… „Dacă aş avea o mie de case, pe toate vouă vi le-aş da!”

Cei doi îl ascultau între somn şi trezie. Codrescu tot voia să spună ceva, dar morfolea vorbele, de un se pricepea nimic. Într-un târziu, se răsuci pe-o parte, cu faţa spre Manole, şi parcă se lăsă în grija lui. Celălalt tânăr spuse: „în noaptea asta, ori mâine noapte o să ne dea foc. Aşa s-a jurat, că toarnă benzină şi ne dă foc. Să ardem ca şobolanii…” „Măi, măi! oftă Manole. Voi prea repede vă speriaţi. Cum o să vă dea foc?…” în clipa următoare, cu toată împotrivirea, îngrijorarea tânărului i se transmise. Parcă era un făcut, el nu putea, nu avea dreptul să se bucure de linişte; zilele şi nopţile lui se scurgeau ca într-o bătălie chinuitoare, cu mult neprevăzut; ştia că va ieşi mereu învingător din orice înfruntare, cu orice preţ, dar se gândea tot mai des la acea zi a victoriei depline, când îi va fi îngăduit să spună: „Acum să ne vedem şi de zilele noastre, câte-au mai rămas!” într-adevăr, se socoti, Predoiu simte cât a pierdut şi cât o să mai piardă de-aici înainte. „Ori ne dă foc, ori trimite nişte bătăuşi…” îl întrebă pe tânăr dacă n-ar vrea să dea o fugă până la poliţie. Nu primi nici un răspuns, semn că acesta, asemeni lui Codrescu, se lăsase în grija lui. „Bine, măi, Feţi-frumoşi, asta se cheamă tovărăşie? Cu ce-oi fi eu mai sătul şi mai odihnit decât voi?”… în primul moment vru să se repeadă la ei, să-i zgâlţâie, iar când s-or trezi de-a binelea, să-i ardă ca pe hoţii de cai. „Dacă voi nu sunteţi slugile lui Predoiu, nici eu nu sunt sluga voastră! Măcar un pic de respect să existe!”

Dar îşi înfrânse repede pornirea şi-abia se-ngrijoră de cei doi şi de toţi care se culcau flămânzi.

„Dacă aş avea de unde, vouă v-aş da. Ce să fac, sunt sărac, trebuie să mai aşteptaţi un an, doi, poate chiar trei…” îşi aminti de Codrescu: un an, doi

— Ar merge, trei sunt prea mult. „încă nu le pricepi pe toate, Codrescule. Ştii că o să fie bine, şi-ai vrea să fie mai repede. Dar cei care s-au zbătut pentru binele nostru atât amar de vreme?” Manole deschise ferestrele, să intre aer; cu un prosop de-al lui Codrescu alungă fluturii care se-nvârteau în jurul lămpii. Apoi se gândi să meargă el la poliţie.

Coborând treptele se opri şi, ca-n atâtea seri, căută semne de ploaie. Şi, deodată, se văzu copil de-o – şchioapă, ciufulit şi îndrăcit, pierdut într-o cămăşuţă de în. E zi de vară, plouă cu soare, plouă şi trăsneşte, iar el aleargă pe câmp, aleargă în răsfăţ, vrând să adune toată ploaia în căuşul palmei.