XI.

În numărul din 15 iunie al „Revistei literare” apăru următoarea povestire semnată de Victor Cezarin: în vara lui 1940 eram inginer pe un şantier din apropierea orăşelului B., unde se construiau trei vile pentru negustorii Tintin, Volovan şi Aprod. Pe vremea aceea, bărbaţii buni de lucru erau concentraţi; pe şantier lucrau schilozi, bătrâni, copii, fete ale nimănui; vreo sută douăzeci de săpători, zidari, tâmplari – toţi sub paza: a trei soldaţi rgfprmaţi.

Într-o zi a răsărit printre noi un băieţandru din cale-afară de slab, mai mult o arătare, unul Manolache. El spunea că are optsprezece ani, dar ne-am dat seama că minţea, de teamă să nu-l trimită la vreo muncă auxiliară. După înfăţişare era greu să-i fixezi vârstă, fiind uscat de tot, cu trăsături primitive – buze groase, pomeţii ieşiţi, ochii ascunşi sub fruntea boltită. Băieţii îl credeau tuberculos şi se fereau de el. Printre fete stârnise oarecare curiozitate. Una dintre de, Niculina, îl sâcâia cu aceleaşi întrebări, în fiecare dimineaţă:

— Măi, de ce eşti trist?

— Ţi se pare.

— Aseară nu erai aşa de trist.

— Poate că nu.

— Şi-acum ce ţi-a venit?

— De unde să ştiu?!

— Ţie mereu îţi vine să fi trist…

Niculina se îndepărta, ridicând din umeri şi privind din când în când în urmă. Îi era teamă că într-o bună zi, când sendepărtează aşa, Manolache o s-arunce după ea cu pietre. Celelalte fete, care îşi doreau şi de un băiat, cum o fi, numai să fie, pe care să-l întrebe de ce-i trist, ori vesel, ori cu gândul aiurea, se interesau: „Ţi-a zis ceva, te-a sărutat?!” Iar Niculina: „Aiurea! îl ţin pe lângă mine, ca pe fratele meu… Nici nu ştie pe ce lume trăieşte!”

La prânz, Niculina se aşeza la masă lângă el:

— Eşti foarte slab.

— Aşa-i tot neamul meu.

— Parcă ieri nu erai chiar atât de slab.

— Nu chiar…

— Şi azi de ce-ai slăbit?

Ca să scape şi să-i priască mâncarea, minţea:

— Am ulcer.

— Da?! se mira fata, de fiecare dată. Dar asta-i foarte grav. O soră de-a mea a murit de ulcer. Duodenal? Că sunt de două feluri…

— Din ăsta, cum zici, duodenal.

— Ar trebui să ţii regim, se grăbea ea. Mâncare pe alese, somn după-amiază şi nici o supărare. Tu poţi să nu te superi? Zău lui Dumnezeu, dimineaţă, când te scoli, să-ţi pui în gând: fie ce-o fi, azi nu ţin seamă, Doamne-ajută, Doamne-ajută, Doamneajută! Eu pot, dacă-n ziua aceea nu văd nemţi.

Într-o după-amiază, când cei trei soldaţi reformaţi se zvârcoleau în spatele barăcii, de cât se cinstiseră cu ţuică şi untură (pentru bună purtare, negustorul Tintin le adusese, în dar, un butoiaş cu ţuică şi o oală cu untură – şi toţi trei mâncaseră câte-o jumătate de kilogram de untură sleita), Niculina îl duse cu ea, în pădure, unde să-i arate ceva. După ce se convinse că nu-i nimeni pe-aproape, care să-i vadă şi să-i asculte, ea îi arătă o revistă nemţească, în culori, cu mulţi soldaţi şi ofiţeri nemţi, toţi în uniforme negre, de SS, cu dulăi de zgardă şi multe fete – care în uniformă, care în rochii pestriţe, unele cu flori în mână, altele cu pistoale, ori cu cravaşe. „îi vezi cum râd? şopti Niculina. Toţi râd!” Şi, într-adevăr, toţi erau prinşi în momentele lor de încântare, de parcă le-ar fi deschis cineva, tocmai atunci, porţile raiului. „Şi ce vrei, de ce m-ai chemat?!” se nedumeri Manolache. „Aşa, ca să ţi-i arăt. Eu visez mereu nemţi râzând, şi mi-e frică. Ea îşi ascunse faţa în palme şi spuse: Aşa râdeau şi când m-au prins pe mine… dar nu mi-au făcut nimic. Numai când le-am spus să se dea la o parte, să trec, au izbucnit în râs şi unul s-a maimuţărit în faţa mea…” Manolache privi pozele pe rând, o dată, de două, de-atâtea ori până văzu negru înaintea ochilor. Atâta mânie şi pornire nu simţise niciodată. El căută un spin, cu vârful lung şi ascuţit, care să pătrundă uşor prin hârtia lăcuită, şi cu acel spin îi chiorî, pe rând, pe toţi din poze. Încântată de isprava lui, Niculina începu să bată din palme: „Ce bine-mi pare, ce bine-mi pa-re… hai să te sărut. Dar când să-l sărute, ei îi veni un gând: Şi dacă eu te spun?! Dacă mă duc acuma şi te spun! Ha, ha, ha, nu mai scapi, nu mai scapi!”… Manolache nu ştia ce să creadă, şi era cât pe-aci s-o ia de păr. „Hai să te sărut!” se alintă ea. În după-amiaza aceea şi seara, el nu mai avu linişte. Seara, înainte de culcare, unul dintre soldaţi, un împiedicat, gângav şi molâu, îl apucă de bărbie:

— Nici azi n-ai dat cinci metri cubi.

— M-am silit…

— Norma-i de cinci metri cubi.

— Ştiu.

— O să te ard la salariu.

În fiecare seară, în baracă, se dezbrăca pe ascuns, să nu vadă ceilalţi cât e de slab, şi repede intra sub rogojină. După ce adormeau toţi, se apuca să facă socoteli. De când venise pe şantier, tot socotea, cum o să fie în ziua lefii. „Trei sute iau, pe puţin trei sute. Treizeci şi opt de lei îi dau Niculinei, care mi-a împrumutat să-mi iau de cămaşă. Doisprezece lei, de buzunar. Două sute cincizeci îi trimit mamei… Pe urmă se gândea că maică-sa are nevoie de mai mulţi bani, pentru doctor şi pentru câte medicamente îi prescrie doctorul. O rog pe Niculina să mai aştepte, iar eu pot trăi şi fără bani de buzunar. Din trei sute, trimit acasă două sute nouăzeci şi opt de lei, doi lei mă costă mandatul poştal.”

Din primul salariu nu se alese cu nimic, trebui să ia de la alţii cei treizeci şi opt de lei pe care îi datora Niculinei, pentru ca fata să-şi cumpere o rochie de stambă. De când venise pe şantier, de patru luni, ea purta ce avea, o singură rochie, nici neagră, nici albă, în nici un fel: ziua o stropea cu var, seara o spăla, noaptea i-o pătau ploşniţele.

— Mă, de ce eşti trist?

— Ţi se pare.

— Lasă, că fac eu rost de bani şi-ţi dau iar.

Maică-sa îi scria o dată pe săptămână. „A venit un om la noi, pe care nu-l ştiu, iar el n-a vrut să-mi spună cine-i şi de unde, însă eu cred că a lucrat cu taică-tău la calea ferată… Când să plece, mi-a lăsat o sută de lei. Douăzeci şi cinci de lei mi-a dat mătuşa-ta, Veronica. Treizeci şi doi am primit cu poşta, de la tine, ori de la cine?! Taică-tău nu scrie şi nu mai ştiu nimic de el… Dacă ai putea să-mi trimiţi măcar şaptezeci de lei, să plătesc doctorul, că altfel nu mai trece pe la noi…” Manolache ar fi vrut să ceară cuiva ajutor, unui om cu bani şi de-nţeles, dar nu prea avea cui.

Uneori se gândea să plece în altă parte, unde se câştigă mai bine. „Dar n-o să mă primească, fiindcă-s prea slab. Aici îi nevoie de lucrători – se construiesc trei vile, în toamnă alte trei, toţi negustorii din B. Or să-şi construiască vile aici, între dealuri. Vara îi răcoare aici, toamna se coc strugurii, iarna cade multă zăpadă, şi se dau negustorii cu sania.” Cu chiu, icu vai reuşi să dea cinci metri cubi pe zi. „Dacă o ţin aşa, scot cel puţin şase, şapte sute de lei pe lună…” într-o zi, pe când săpa un şanţ de scurgere, descoperi o ţeavă de plumb, groasă ca mâna. „Asta face vreo şaptezeci de lei”, o cântări el. Ca să nu dea alţii peste ea, o îngropă într-un loc ferit. Noaptea, când ceilalţi dormeau, se furişă printre mărăcini, cu un hârleţ în mână. Scoase ţeava şi o strânse colac. Când să plece cu ea, auzi paşi pe aproape:

— Măi pocitu', ce aranjezi tu?!

— Nimic! şi repede zvârli ţeavă-n mărăcini.

— Ba eu cred că te-am prins!

— Să trăiţi, domnule soldat, de ce să mă prindeţi?

Era un vlăjgan chior, care veşnic duhnea a medicamente. Ziceau băieţii că are ceva, de la o doamnă de negustor, şi se trataază.

— Mă, unde-ai zvârlit ţeava?

— După astea, şi Manolache arătă buruienile.

— Va să zică, furi, hotărî celălalt, cântărind ţeava în mâini. Eu o să te spun că furi. Pentru ţeava asta faci trei luni de corecţie. Mă, foaie verde, tu mi-ai furat fiolele din geamantan? Erau fiole nemţeşti, cu etichetă.

— Nici nu le-am văzut!

Se gândi, cu groază, că dacă soldatul spune ce-a văzut, el nu mai scapă teafăr – toate furturile de pe şantier or să treacă în seama lui. În urmă cu trei zile dispăruse o pereche de bocanci; în urmă cu două săptămâni, un ceas şi nişte pantaloni de postav… La mânie, oamenii judecă mai puţin şi, până când or să priceapă toţi că-i nevinovat, cine ştie dacă mai scapă întreg! îl omoară păgubiţii, ori îl trimit la închisoare.

— Va să zică. Furi, repetă soldatul. Tu mi-ai furat fiolele, douăsprezece fiole nemţeşti, cu etichetă.

— Să trăiţi, domnule soldat…

— Vrei ca să te iert?

— Vă rog frumos.

— Bagă de seamă că am un frate plutonier şi te dau pe mâna lui, la spovedanie.

— Bag de seamă.

— Atunci, îmi împrumuţi două sute din salariu?

— Cât doriţi dumneavoastră.

— Două sute, am zis. Nu-mi dai, te duc la frate-miu.

Soldatul ascunse ţeava sub veston şi se duse cu ea în oraş, să i-o vândă negustorului Tintin. A doua zi veni la băiat, se crăcănă în faţa lui şi-i ceru cincizeci de lei.

— N-am de unde.

— Cincizeci, am zis.

Speriat, el se duse la Niculina.

Fata n-avea bani. Ceru de la o prietenă.

Într-o bună zi, Manolache nu mai găsi de la cine să împrumute bani. După multe tocmeli cu cine se nimerea, îşi vându bocancii şi un pulover de lână pe mai nimic. Soldatul se ţinea de el, iar la salariu îi ceru trei sute de lei.

— N-am de unde.

— Trei sute, am zis.

— O sută n-ar fi de-ajuns?

— Ţi-am spus că am un frate plutonier.

— Să aveţi o mie de fraţi!

— Am unul şi bun.

— Să vă trăsnească pe-amândoi!

După această izbucnire, Manolache rămase fără un dinte.

Noaptea se visă acasă, în sat; alerga desculţ pe uliţele prăfuite, cu mâna streaşină la ochi, întrebând: „Unde-i? Nu ştiţi unde-i tata?!” Mătuşa Veronica îi spunea: „Taică-tău e de serviciu la calea ferată, abia mâine seară vine-acasă…” Straja din sat îi spunea: „Taică-tău e la prăvălia lui Ţifrea, după feştilă de lampă”. Vecina Saveta îşi făcea cruce: „Taică-tău s-o înălţat la cer, îl trăgea cineva de păr, în sus…” Mai spre dimineaţă se văzu cu maică-sa, ei doi stând la masă, sub umbrar. Ea îl întreba dacă vrea să-i dea mere, după ciorbă şi friptură. „Dacă vrei, aşteaptă, să mă duc să culeg din măr…” De sub umbrar, el o urmări cum aleargă spre grădină, apoi cum se urcă în măr. Culese două mere – şi deodată, el văzu cum rămâne agăţată de o creangă. Se ţinea numai cu mâna stângă şi striga ceva de neînţeles. Vru să-i sară în ajutor. Atunci îl zgâlţâi cineva – şi se trezi. Un flăcău, venit abia de vreo săptămână pe şantier, pe care Manolache îl cunoştea, fiind vecini cu satele – se întorsese la ora aceea din oraş, de pe unde hoinărise, şi se ruga de el să-i dea săpunul şi un prosop. „Mie mi-a luat careva şi lacătul de la cufăr”, se plânse el.

— Îţi dau tot ce vrei, se grăbi Manolache, însă tu mi-ai promis ceva şi nu te-ai ţinut de cuvânt. Să ştii că nu i-am purtat decât duminica, în vreo şase duminici.

— Cum arată la manşetă?

— Arată, uite, să-i vezi… şi el scoase din cufăr nişte pantaloni de doc, largi şi lungi, cât pentru un om în toată firea, cu manşete de-un lat de palmă. I-am luat mai lungi, mai largi, explică el, ca să-mi fie buni şi mai târziu. Ţi-i dau cu optzeci de lei.

Dimineaţa, Manolache expedie banii.

Peste unsprezece zile fu chemat la poşta din B. Mandatul se întorsese fără nici o explicaţie. El ridică banii şi porni spre şantier, hotărât să-şi plătească datoriile. Pe drum se gândi însă că Niculina iar o să-l întrebe de ce-i trist. Intră într-o bodegă şi ceru un păhărel de ţuică. În loc s-o bea, vărsă ţuica în palma făcută căuş. Îşi stropi faţa cu ţuică, şi hainele.

Cei trei soldaţi, simţind mirosul de ţuică, îl crezură beat mort. Aşa, în treacăt, îi arseră câte un dos de palmă.

Niculina îi aduse un pahar cu apă rece:

— Nici eu nu mai am pe nimeni, spuse ea.

Când nu avea ore de serviciu la tribunal, când nici nu se plimba, nici nu dormea, procurorul Alexiu îi scria Roxanei Coman. Iată: Azi dimineaţă, pe când îmi făceam obişnuita şi, dacă vrei, penibila mea plimbare (Câmpului, Teilor, Internatului, Negustori), l-am văzut de la oarecare distanţă pe domnul profesor. Tocmai ieşea din prăvălia lui Silvian. Ieşea cu mâna goală. Câteva ore mai târziu am aflat nişte lucruri îngrozitoare (sunt absolut convins că el, din mândrie, nu ţi le-a spus…). Prăvălia era plină de oameni, vreo două sute de oameni, care aflaseră că se dă peşte. Îţi închipui ce înghesuială, câte înjurături, câte înghionteli! Fiecare se lupta să ajungă la rând, înainte de a se termina marfa. Atunci intră domnul profesor. Îndată ce-l văzu, Silvian le strigă celorlalţi să se dea la o parte: „Domnul profesor e suferind, domnul profesor a avut un infarct!” Unii îl cunoşteau pe domnul profesor, alţii nu – dar nici unii, nici alţii nu se grăbeau să-i facă loc, până când Silvian se înfurie: „Nu mai servesc pe nimeni, înainte de a-l servi pe domnul profesor!… Cântări trei kilograme de peşte, apoi întinse mâna să ia banii. Ohoho! strigă Silvian, de parcă atunci ar fi aflat că domnul profesor stă prost cu banii. Din ăştia-mi sunteţi? Izbi pachetul de duşumea: Să poftească la rând cine are bani!”

Dragă Roxana, din suflet te rog, nu cumva să te trădezi faţă de dânsul. Ar suferi cumplit; s-ar ruşina pentru câte zile mai are; şi mă tem, tare mă tem că mai are puţine zile. Cred că e timpul să te-ntreb: tu nu te simţi cu nimic vinovată? (Ce brutal sună întrebarea asta! Dar fără ea nu se poate…) De luni de zile împleteşti ciorapi. Oare cine se mai gândeşte la ciorapi de lână? Coşi feţe de perină? Cine se mai gândeşte la feţe de perină? Eşti de o neîndemânare teribilă, vrei să scoţi bani din piatră seacă. Iar domnul profesor se stinge. De ce nu accepţi un împrumut? îţi garantez că nimeni nu va afla. (Uneori îmi spun: şi dacă s-ar afla? Cu atât mai bine! Dar suntem nişte oameni ciudaţi, dacă nu altfel, dacă nu mai rău. De când am venit aici, de peste douăzeci de ani, mi se atrage atenţia mereu: „Vezi ce vorbeşti, pe unde umbli, că nimeni nu te iartă”… Sfaturi idioate! Parcă, dacă te porţi corect, te iartă cineva? Eu am patruzeci şi cinci de ani, tu ai douăzeci şi nouă, oameni în toată firea, iar grija noastră cea mai de seamă este să nu intrăm în gura lumii. Doamne, această „gură a lumii” de-aici, care mi-a întors viaţa pe dos!) Dacă ai vreo îndoială (îmi trec tot felul de gânduri prin cap), pot să te asigur că nu îţi voi pretinde nimic în schimbul acestor bani. Numai gândul că te-aş jigni – cu gândul, ori cu fapta

— Mă îngrozeşte. După fiecare scrisoare pe care ţi-o trimit am nelinişti de adolescent: dacă am jignit-o fără voie? (Oare e cazul să mai trăiesc asemenea nelinişti la anii mei? Ce vrei să fac – dacă nu le-am trăit la optsprezece ani?) Aş vrea să-ţi asigur măcar banii de piaţă, dacă nu accepţi mai mult. Să îndrăznesc şi un cadou? Ştiu, te-ai resemnat. Dar ia încearcă să îmbraci o rochie frumoasă (pe care nu o ai) şi-apoi să te uiţi în oglindă?! Ce folos de rochii, mai târziu!

Sunt dezolat: oare de ce nu vrei să m-asculţi? De aproape două luni te rog să discuţi cu domnul Strihan. Îl cunosc, îl respect, garantez pentru el: este singurul de-aici în măsură să-l ajute pe tatăl tău. Odată şi-odată o să te convingi că am dreptate. Şi dacă va fi prea târziu? E momentul să fiu brutal: nu mai judeca oamenii după cum ţi se năzare, după câte auzi. Felul tău de a judeca, de a spera, mă nelinişteşte: „Dacă i-ar fi dragi intelectualii, ar veni să-l întrebe pe tata de sănătate!” Chiar aşa?! întreb eu. Sunt convins că nici n-a auzit de domnul profesor – de la cine s-audă? Iar dacă o fi auzit, întâmplător, peste cinci minute a şi uitat. E nevoie să-l cauţi tu, să-i explici, să-l inviţi la voi. Pot să te asigur că se va simţi bine în casa voastră.

Când vrei să ne vedem şi unde? Ar fi destul de plicticos să o luăm iar razna pe câmp. Aş zice să ieşim de-aici pentru câteva ore. Z. E un orăşel simpatic, odihnitor, are grădini, restaurante cu terase, un parc de distracţii… (Încă nu ştiu cum arată un parc de distracţii. Covorul fermecat, oglinzile, căluşeii, roata… Ce-ar fi?) Avem un tren la ora două şi jumătate, pe la patru fără un sfert am fi acolo.