XII.

Maria Voichiţă cumpără patru metri de stambă (care, dată la apă, se strânise la trei metri şi jumătate). Din stamba asta îşi făcu o rochie de vară, prima ei rochie de duipă război. Dar bărbatul nu observă că ea are rochie nouă; abia când îi atrase atenţia şi se răsuci într-un picior în faţa lui, Voichiţă spuse: „Pentru toamnă e prea subţire…” De unde ea înţelese că ar fi trebuit să-şi facă o rochie care să poată fi purtată şi vara, şi toamna, şi iarna. Asta era singura lui observaţie? Asta era, de îndată ce, uitând de roichie, îşi văzu, în continuare, de cărţi şi de planşe. Maria îl privi cu lacrimi în ochi. Şi fiindcă el nu îişi mai aduse aminte de ea, simţi că e pentru ultima oară când îl priveşte aşa. Dacă alţii nu i-o spuneau, măcar soţul ei să-i fi spus că are o rochie drăguţă; că, îimbrăcând rochia asta, pare mai tânără şi, fără-ndoială, mai simpatică; nu avea pretenţia să i se spună că pare mai frumoasă. Dar de-o vreme încoace, Voichiţă nu-i mai vorbea ca unei femei, ei ea unei tovarăşe pe care o aprecia pentru convingeri politicei şi munca de fiecare zi. De ochii şi de gura lumii ieşeau de două, sau chiar de trei ori pe isăptămiână în oraş, unde totul se desfăşura după un program dinainte stabilit: o plimbare, de braţ, pe strada principală, cu o scurtă oprire (r) n faţa cinematografului, apoi câteva halbe la bufetul „Garofiţa” – şi repede acasă. Îndată ce intrau în caisă, el răsufla uşurat: Scăpase de o povară! Plimbările erau o povară pentru el. Discuţiile despre alte chestiuni deciât cele politice tot o povară. Dacă se bărbierea în fiecare dimineaţă, era numai fiindcă aşa îi ceruse Strihan.

— Îmi dai voie să mă duc la plimbare? întrebă ea.

— Cu cine să te duci?

— Singură.

— Eh, singură! făcu el. Aşa se plimbă fetele bătrâne.

— Şi eu sunt un fel de fată bătrână.

— Maria, de ce nu vrei să înţelegi?

Îndemnurile lui la înţelegere şi cuminţenie o îngrozeau: ichiar dacă nu făcea nimic, el tot o îndemna, preventiv, să înţelleagă. Aşa le treceau zilele. Aşa aveau să le treacă şi anii? Uneori se gândea că parcă tot e mai plăcut să te certe bărbatul, ori să te înjure, dedât să te îndemne, în fiecare zi, de zece ori pe zi, monoton, istovit, să înţelegi, să fi cuminte. De luni de zile, ea se aştepta să-l vadă izbucnind: „Cum a fost atunci? E adevărat? Dacă e…” Dar Voichiţă se prefăcea că nu ştie, n-a auzit nimic şi n-are ce să-i reproşeze.

— La ce oră ai şedinţă? întrebă ea.

— Pe la şapte şi jumătate.

— Uită-te la mine când vorbeşti!

— A, da, te rog să mă ierţi, se scuză el, şi imediat se întoarse spre ea, cam speriat. Dacă ai vrea să amâni plimbarea pe mâine dimineaţă, am ieşi împreună, Tot e duminică. Poate că mergem la un ştrand, undeva. Ce-ar fi să vorbeşti eu Cristina?

— Îţi arde ţie de ştrand?

O ora, două.

— Acum aş vrea să discutăm despre altceva.

— Trebuie să mă pregătesc pentru şedinţă.

— Totuşi…

— Ei, totuşi! Maria, nu-ţi cer decât să mă-nţelegi.

— Aici e nenorocirea, spuse ea. Aş vrea să-mi ceri mai mult. Altfel, s-o ducem aşa, ca doi străini, iar mâine, poimâine, ca doi duşmani…

— Ce spui?! se miră el. Ca doi duşmani?

— O să mă duşmăneşti într-o zi.

— Ca să vezi la ce se gândeşte ea!

Crezuse că va reuşi să amâne la nesfârşit o discuţie de care se temea; o discuţie care avea să-l mâhnească pentru toată viaţa. Se ridică de la masă, se duse la fereastră şi se aplecă peste pervaz. Când Maria veni şi-i cuprinse umerii, el se întoarse brusc:

— Ce vrei? Ce mai vrei?

— Vreau să ştiu ce-ai auzit şi ce gândeşti?

— Pot să cred, măcar o clipă, că n-a foist aşa? întrebă el.

— Asta nu, din păcate, nu, nu!

— Atunci?

— Aş vrea să m-asculţi, se rugă ea.

— Spre binele meu şi-al tău, nu mă interesează.

— Care bine? Că ieşim de două ori pe săptămână la plimbare? Iii trase de la fereastră, fiindcă treceau oameni pe stradă, şi îl sili să se aşeze pe un scaun. Se aşeză şi ea, în faţa lui, căutându-i privirea; i se/părea că ei doi s-ar înţelege mai curând din priviri, decât din vorbe. Aşa nu se poate, iar dacă nu m-asculţi, îmi iau hainele şi plec în seara asta. E de-o mie de ori mai cinstit şi mai uşor pentru amândoi. Ştiu ce gândeşti când mă vezi, când ţi-aduci aminte de mine. De ce nu mi-o spui? Ca să nu plâng, să nu-mi iau câimpii? înainte de toate, ironiză ea, chinuit, noi suntem tovarăşi, trebuie să avem grijă unul de celălalt, să nu ne dăm în spectacol… De ce nu te uiţi la mine? Când ne-am căsătorit, nu m-ai întrebat nimic. Şi chiar dacă m-ai fi întrebat, se grăbi ea să adauge, nu ţi-aş fi spus. Ce s-a întâmplat atunci, cu el, a fost o nenorocire. Nenorocirea mea. Cine are dreptul să mi-o amintească mereu?

— Eu nu ţi-am amintit-o niciodată, spuse Voichiţă.

— Ba da, ba da, prin tăcere, şi asta e mai rău, e ca o pedeapsă, ca o boală din moşi-strămoşi, care te duce sigur la groapă. Dacă e să mai trăim aşa, o s-avem zile puţine.

— Ce pot să-ţi spun?… se agită Voichiţă.

— Spune-mi măcar atât: du-te unde vezi cu ochii!

— După ce ne-am făcut atâtea jurăminte?

— După, după! Ce rost mai au jurămintele? Doar n-o să murim cu de de gât! Dar nici să plec nu-ţi convine: ţi-a intrat în cap că dacă un activist se desparte, înseamnă că se dă în spectacol, şi râd oamenii. Care oameni? întrebă ea, cu dispreţ pentru cei care ar fi îndrăznit să râdă. Îţi dau voie să spui motivul adevărat. Şi-o să viu la proces, să recunosc.

— Aş face asta, spuse el, dacă te-aş duşmăni.

— Altfel, nu?

— Situaţia e mult mai complicată, spuse Voichiţă. Eu nu-ţi reproşez ce s-a întâmplat atunci. Poate că nu ţi-aş reproşa nici dacă ai fi trăit cu un bărbat din dragoste, din marea ta dragoste! Dacă după tot ce-a fost, ai primit să te măriţi cu mine, e dar: vrei să fi cu mine şi nu cu alţii. Dar, continuă el, jenat, nici s-ajung în gura lumii nu-mi suriâde, din multe motive, şi-ntâi de toate fiindcă sunt activist, trebuie să ies printre oameni de tot felul.

— Şi-atunci? stărui femeia.

— Aş zice să mai avem răbdare.

— Ar fi spre răul tău, spuse ea.

— Cine ştie…

Dacă s-ar fi simţit în stare să continue discuţia, atunci ar fi trebuit să-i spună că, oricum, nenorocirea nu este numai a ei, ci şi a lui, şi mai ales a lui, fiindcă de-o vreme încoace nu trece zi în care să nu aifle cam ce se discută despre el şi soţie şi cam ce cred oamenii. Primise şi câteva scrisori, dintre care una îi rămăsese 'ân minte, ca o poezie învăţată demult, în copilărie: „Domnule, vrând-nevrând, sunteţi soţul unei foste fete de serviciu care s-a aventurat cu domnul Dindin, asta se ştie, asta e sigur. Cum de mai aveţi pretenţia să ne convingeţi de avantajele comunismului? Dacă veţi medita asupra acestei chestiuni, ipoate că ne veţi da dreptate”… Alte pricini de discuţie şi de ocară nu-i găsiseră. Şi nici nu se chinuiau să-i mai caute. Cum nu putea să dea replică, ori să tragă pe cineva la răspundere, el încerca să înfrângă cleveteala printr-o indiferenţă simulată, destul de bine simulată, dar care îi cerea un preţ de neînchipuit. Se mira el de cum arată, de la o zi la alta, mohorât şi străin, ca un condamnat la veşnică suferinţă. Doar munca şi alergătura de fiecare zi îl ajutau să mai uite. Îşi spunea şi el, adesea, că aşa nu se mai poate. Avea momente de oboseală, de saturaţie, când se gândea că tot ce-i mai irămâne de făcut ar fi să plece undeva, unde nimeni nu-l ştie şi unde să-şi vadă de meseria lui de strungar.

— Îmi dai voie să viu şi eu la întrunire?

— Parcă am stabilit odată… îi aminti el.

— Atunci, mă culc.

— De ce nu te duci în vizită la Cristina?

— E cu Manole, pe undeva.

— Ăştia ce fac, se iau? întrebă Voichiţă.

— Îi priveşte, zâmbi ea, apucându-l de braţ; dă-mi voie să viu cu tine, că nu mai râd, orice ai spune „tae şi-ascult, iar la urmă te felicit.

— De-ajuns că ai râs o dată, spuse e'l.

În drum spre cinematograful „Progresul”, unde urma să aibă loc întrunirea, încercă, şi într-o oarecare măsură izbuti, să pară bine dispus şi binevoitor. Salută în dreapta şi-n stânga, pe cine se nimeri, chiar şi pe doamna procuror Alexiu o salută cu o reverenţă de adolescent, iar cu negustorul Gherasim se întreţinu aproape un sfert de ceas. „Mă simt onorat”, îi spuse negustorul, la despărţire, ceea ce lui Voichiţă îi plăcu, în principiu, dar pentru a evita alte amabilităţi, a căror sinceritate o cam punea la îndoială, tot din principiu, îşi văzu de drum. Era convins că după acest „mă simit onorat”, însoţit de zâmbete şi plecăciuni, urmează o invitaţie la masă, pentru duminica viitoare, şi un mic cadou.

Deşi bănuia că va fi o întrunire dificilă, mai degrabă o înfruntare decât o întrunire, e'l nu avea temeri; intră în sală cine vrea, iese cine vrea. Întrunirile acestea, adesea pătimaşe, de care prietenul său Manole se cam ferea, lui îi dădeau un sentiment de combatant. În prima linie. Niciodată nu îşi pregătea cuvântările de aicaisă, precizând că el nu e conferenţiar, ci agitator; la câte o întrunire vorbea de trei şi patru ori, până când simţea că oamenii au trecut toţi, sau aproape toţi, de partea lui; rareori se lăsa intimidat, dar şi atunci îşi revenea repede, căuta argumente, iar dacă se întâmpla să nu-i vină în minte argumentele de care avea nevoie, o întorcea pe suferinţă, pe suferinţa celor mulţi, din moşi-strămoşi… /(Cu toată înţelegerea pentru el, Maria îşi îngăduise să-i atragă atenţia, de câteva ori, că prea se agaţă de suferinţă, prea o întoarce pe toate feţele, încât, într-o bună zi, oamenii or să se plictisească. Observaţia, repetată, când cu mustrare, când cu drăgălăşenie de nevastă îl făcuse pe Voichiţă să creadă că ea gândeşte şi simte destul de superficial, fiind gata să ia în derâdere chiar şi suferinţele lor de până aicum. Drept pedeapsă, îi interzisese să mai ia parte la întrunirile conduse de el…)

În faţa cinematografului se adunaseră vreo trei sau patru sute de cetăţeni, de toate vârstele şi de toate convingerile politice: unii veniseră să-şi spună cuvântul, să afirme eu vehemenţă, ori să nege cu vehemenţă, alţii doar să vadă, să asculte, sau să înjure. Erau mulţi lucrători şi vânzători de prăvălie, obişnuiţii întrunirilor; erau bărbaţi mohorâţi şi desculţi, de pe străzi mărginaşe, veniţi aici în speranţa că li se va da ceva de lucru; erau coate-goale, dornici de încăierare, şi bătrâni lustruiţi, foşti negustori, ori funcţionari, trimişi aici ca iscoade… Voichiţă îşi făcu loc printre ei până la intrarea în sală, unde îl aştepta Codrescu.

— E prăpăd! se plânse Codrescu. Au intrat peste şapte sute de oameni, se dărâmă balcoanele, se dărâmă sala… Dacă luăm foc? Am chemat pompierii, cred că într-un sfert de oră or să fie aici… Din ce în ce mai agitat, prevăzând un dezastru, Codrescu îl rugă să ia măsuri de ordine: Sunt peste o sută cincizeci de ţărănişti în sală, iar o parte dintr-ai noştri au rămas în stradă. Trebuie să daţi dispoziţii de evacuare: asta nu-i întrunire pentru ţărănişti.

— Cine i-a chemat?

— Parcă trebuia să-i cheme cineva?

— Doar n-o să ne speriem de ei! Ba cu-atât mai bine, să stea aici, să afle! hoitărî Voichiţă. Codrescule, urci cu mine la tribună; să mai urce şi Creţoiu de la sindicat; o echipă tare, de combatanţi unul şi unul! Ce-ar fi să conduci tu şedinţa?

— Mă luaţi aşa, pe nepregătite? se sperie Codrescu.

— Deschizi, dai cuvântul şi închizi!

În sală era o învălmăşeală ca de Mici: câţi nu apucaseră loc pe scaune, şi erau, pe puţin, vreo trei sute, se înghesuiau pe intervale, pe la margini, ori în faţa scenei. De-afară veneau mereu alţii, bătăioşi, istrigând să li se facă loc. Pe deasupra capetelor pluteau avioane de hârtie… Duipă ce aruncă o privire ici-colo, prin sală, Voichiţă ajunse la concluzia că nu există motive de îngrijorare.

— Ce ordine de zi anunţ? îl întrebă Codrescu.

— O cuvântare şi discuţii, lămuri Voichiţă. Ce va cuprinde cuvântarea, o să vezi… Unde-i Creţoiu? Repede, că urcăm. Urcarea pe scenă echivala pentru el cu un început de atac. Îşi netezi părul, tuşi de câteva ori pentru a-şi controla glasul şi bătu uşor din palme: Poftiţi! Poftiţi! îi plăcea să urce ultimul pe scenă şi să se aşeze la o margine a mesei. În timp ce urcau, Codrescu în frunte, Voichiţă la coadă, cineva scoase un „cucuriguuuu!” prelung, care se bucură de aplauze şi miorlăituri. Rând pe rând cotcodăci o găină, mieună o pisică, orăcăi o broască. Creţoiu făcu un semn spre sală, cerând „să tacă odată orătăniile astea!” Voichiţă îl apucă uşor de braţ. „Răbdare, un pic de răbdare! Ei cu „cucurigu „, noi cu argumentele, o să vezi!” îndată ce Codrescu îl anunţă la cuvânt, el se ridică, se depărtă doi paşi de masă şi spuse, arătând spre membrii prezidiului: Suntem aici de la comitetul de plasă şi de la sindicat. Noi am fost pe la dumneavoastră pe-acasă, ştim cum trăiţi, ştim cât suferiţi…

— Placa, placa, schimbă placa! izbucniră câţiva.

— O schimb imediat, anunţă Voichiţă, cu un calm desăvârşit. Chiar voiam să vă-ntreb: ce face omul cinstit, oând nu mai are cu ce trăi? Vine în rând cu noi, luptă alături de noi, ori se vinde pe doi bani?

O muzică violentă inundă sala. Imediat lumina se stinse şi în spatele lui Voichiţă, pe pânza ecranului, apăru o fată care tocmai se pregătea să intre în cada de baie. Câteva clipe se uită şi el la fată, cu uimire: Când şi de unde apăruse? Apoi, când ea începu să-şi scoate halatul, se-ntoarse iar cu faţa spre sală. Şapte sute de oameni se înghionteau, strigau, unii strigau să se-aprindă lumina, alţii – să dispară cei din prezidiu, că nu se vede. Creţoiu se apropie de ecran şi acoperi cu palmele chipul fetei, Codrescu voia să ştie cine aruncă cu cartofi. Voichiţă urmărea cum se mută încăierarea dintr-o parte în alta a sălii şi cum se apropie de ieşire. De sus, din cabina proiecţionistulud, răzbăteau strigăte desperate. Fata de pe ecran dispăru înainte de-a se-mbăia. Şi deodată se făcu linişte. Când se aprinse lumina, oamenii se uitară, curioşi, unii la ceilalţi. Erau întregi şi teferi. Ici-colo se eliberaseră scaune. Se găsiră destui care să se bată pentru de. Codrescu adunase pe masa prezidiului o grămăjoară de cartofi.

— Argumente! strigă preşedintele sindicatului, luând doi cartofi din grămăjoară. Cartofi şi pietre, şi înjurături.

— Da' fata era frumoasă, observă cineva.

— Aşa, sunt multe fete frumoase…

— Vă rugăm să faceţi linişte, ceru Codrescu.

— Cine vrea să mai cânte „cucurigu”, spuse Voichiţă, apropiindu-se încet de masa prezidiului, e liber să cânte. Li ascultăm eu multă bunăvoinţă. Până n-o mai putea, până i-or plesni corzile… El scoase din buzunarul dinlăuntru al hainei un teanc de hârtii şi, arătând cu teancul spre sală, spuse: Dacă nu mai sunt amatori, atunci să venim şi noi cu nişte argumente. Vă pusesem întrebarea: ce face omul cinstit? Luptă alături de noi, ori se vinde? Ţărăniştii au înfiinţat, în ascuns, un fond pentru alegători: cine face agitaţie pentru ei primeşte bani, alimente şi stambă… Aduci zece alegători, capeţi trei metri de stambă, ori o pereche de pantaloni de doc. Dar mai întâi trebuie să te vinzi printr-un angajament. Am aici copii la maşină după angajamentele a şaptezeci de oameni cinstiţi. Originalele se află la poliţie, şi-au fost descoperite când cu arestarea lui Predoiu, Popău şi Siminoc. Poftiţi! şi el lăsă pe masa prezidiului o hârtie. Primul angajament e semnat de Caracaş Dumitru, zilier, strada Acvilei, numărul patru. Unde eşti, Caracas? întrebă Voichiţă. Nu eşti, ori te faci că n-auzi! Ai şi încasat trei metri de stambă, dar să vedem ce-i încasa după alegeri! Al doilea angajament: Ste'lian Victor, strada Câmpului, douăzeci şi trei, birjar.

— Eu nu! izbucni un glas. Eu n-am semnat nimic!

— Oi fi semnat eu în locul dumitale.

— Ai primit şi-o ladă cu biscuiţi, strigă preşedintele sindicatului.

— Ce-i fi vrând să mănânc? întrebă omul, înaintând printre rânduri spre masa prezidiului. Să te mănânc pe dumneata? Dacă mă-nscriu în sindicat, cejmi dai de mâncare? Dacă mă-nscriu la comunişti, ce folos? Aici, de faţă cu toţi, vreau să fiu lămurit: dacă nu câştig cu birjăritul, cu ce vreţi să câştig? Nevastă, trei copii, soacră, socru…

— Dar ceilalţi, pe care-i convingi, cu ce trăiesc? întrebă Voichiţă, poftindu-l să urce pe scenă. Omul nu se lăsă prea mult poftit. Poate că era pentru prima oară când urca pe scenă. Se uită spre sală şi ce văzu îi plăcu: văzu sute de oameni care se uitau ţintă la el. Niciodată nu se simţise privit cu atâta atenţie. Din angajament, îi spuse Voichiţă, reiese că dumneata eşti un agent plătit al ţărăniştilor. Cum se-mpacă asta cu legile noastre?

— Trebuie să dau biscuiţii înapoi? întrebă omul, cu o încercare de râs. De unde, fraţilor? C-au intrat pe-aici şi-au ieşit pe-aici, el arătă pe unde. Nu dau nimic înapoi.

— Al treilea angajament! strigă Voichiţă.

— Cu mine-aţi isprăvit? întrebă birjarul, parică indispus că trebuie să coboare de pe scenă. Eu n-am convins pe nimeni să voteze cu ţărăniştii, preciză el, dar nu mi-e greu s-o fac… Dacă nu-mi daţi voi de lucru, mai iau trei lăzi de biscuiţi. Ce s-aude cu fabrica? O să fie fabrică-fabrică! – ori una de propagandă?

— Toate la vremea lor, spuse Voichiţă.

— Vin la fabrica voastră, cu doi cai şi doi copii.

— Al treilea! Pârdău Teodor, strada Unirii, tâmplar, Când să anunţe „al zecelea angajament” Voichiţă trebui să se oprească: cei mai mulţi dintre semnatari se aflau în sală şi unii dintre ei, ştiind că o să le vie rândul, începură să se-agite. Erau mai toţi oameni săraci care, după ce căutau dâteva zile de lucru şi nu găseau, erau gata să accepte orice. Acum strigau să le spună Voichiţă ce s-aude cu fabrica şi, dacă se poate, să le dea nişte garanţii. Câţiva, de teamă că până la urmă tot îşi vor auzi numele strigat, părăsiră sala. Cei mai mulţi înaintară spre scenă, care şchiopătând, care tuşind. „Oameni necăjiţi, îi şopti lui Voichiţă preşedintele sindicatului. Aş zice să fiţi cu băgare de seamă…”

Voichiţă primi observaţia cu o uşoară mohoreală, din care preşedintele trebui să înţeleagă limpede că ştie şi el cum să se poarte în astfel de împrejurări. El îi credea pe toţi că sunt cinstiţi şi necăjiţi, dar nu admitea ca ei să discute numai despre mâncare şi să uite, astfel, de chestiunile politice importante.

— Cine vă apără pe voi? Dindin, cu trei lăzi de biscuiţi? Am suferit atât amar de vreme, pentru ca să ne lăsăm înşelaţi tocmai acum, când am învins? În clipa aceea o zări pe Maria, în rochia ei nouă: era aproape de uşă, pesemne că abia atunci intrase. „Cine te-a adus aici?” vru să-i strige. Prezenţa ei îl stingherea într-atât, încât nu reuşi să mai spună nimic.

Coborî de la tribună cu capul plecat, Până să iasă din sală îi trebui o jumătate de oră. Ca niciodată, oamenii se ţineau scai de el, unii dezvinovăţindu-'se pentru că au semnat angajamente, alţii, şi cei mai mulţi, întrebând de fabrică. El nu se grăbi să dea răspunsuri precise, Ştiind că pentru astfel de răspunsuri va fi aspru criticat, cum mai fusese, deşi îi stătea pe limbă să spună tot ce ştie: „Peste c'âteva zile va apare un anunţ oficial şi-o să vă chemăm pe toţi, pe toţi…” Dus de valul de oameni, se pomeni faţă-n f aţă cu Maria. Ea îi zâmbi, ea o nevastă, dar simţind că lui nu-i place, se trase puţin la o parte. Asta îi făcu să roşească. O luă de braţ, o conduse, încercă să pară vesel şi izbuti. În faţa cinematografului îl aşteptau alţi oameni, unii vrând să-l întrebe câte ceva, alţii doar să-şi ia rămas bun. Creţoiu îl pofti în vizită, şoptindu-i că are trei kilograme de vin şi nişte pastramă de oaie. Arătându-se încântat de invitaţie, el refuză, spunând că îl doare capul. Preşedintele îi strânse mâna, să i-o frângă:

— Oricum, n-o să uit întrunirea asta!

— Ce ţi s-a părut aşa de grozav? se nedumeri Voichiţă.

— Cum le-ai adus argumente.

— A fost de răsunet, spuse Maria.

— Voi vreţi să mă-mbătaţi cu apă refce, spuse Voichiţă.

În sinea lui începea să le dea dreptate: poate că a fost o întrunire de efect, iar dacă el e nemulţumit, mohorât ca după o înfrângere, asta e din altă pricină, din pricina Mariei, care venise, ştiind că n~are voie să vină, care aştepta un cuvânt hotărâtor – aşa, ori altfel? „Să plec, ori să rămân?” Iar el încă nu avea curajul să spună nici da, nici nu. „Oare de ce a trebuit să ajungem ai'ci? se întreba. Pentru că am ţinut prea mult unul la celălalt?” Când s-apropiară de casă şi ea îi spuse din nou că aşa nu se mai poate, ce fel de viaţă e asta? etc., el o acuză că împrumută de la Cristina argumente copilăreşti – astea-s prostiile ei, doar numai ea, când umblă pe străzi hai-hui, ori când se-mbu'fnează, când nu-i sunt toate pe plac, trânteşte câte una ca asta: aşa nu se mai poate! „Ba uite că se poate, noi suntem altfel de oameni, am trecut prin, multe nenorociri, pe noi nu ne cheamă Cristina, nici Manole, nu avem voie să ne luăm după ei, să gândim ca ei, să ne răsfăţăm: aşa nu se mai poate!”