XIII.

Până pe la vârstă de cincisprezece ani, Vaier Codrescu trăise la sat, într-un sat risipit pe dealuri cu vii, tăiat în două de o vale cu maluri abrupte, care nu seca niciodată. Trăise cu gândul că niciunde pe lume nu se află un sat mai frumos şi mai binecuvântat ca al lui, din care pricină, atunci când se văzuse nevoit să plece prin alte părţi, în căutare de lucru, şi din ce-o câştiga să-i trimită ceva şi maieă-şi, se crezuse al nimănui, jefuit de splendorile pământului şi de gânduri. Se gândea, adesea, la cum trăise acolo, încercând să reconstituie zile şi nopţi de farmec, dar în închipuire toate apăreau strâmbe şi pocite: el se vedea mâncând prune verzi din livada vecinului şi-apoi ţinându-se cu mâinile de burtă, ori încolţit de vreun câine, despre care se zicea că ar fi turbat… Cu cât se depărtau în timp, zilele trăite acolo se amestecau una cu alta şi toate la un loc parcă se amestecau cu ale altora de vârstă lui, ori ceva mai mari decât el, prietenii din copilărie, cu care alergase pe dealuri şi mâncase prune verzi… Venise în B. În urmă cu opt ani şi încă din primele zile simţise cum se desparte de amintiri, cum de se retrag una câte una şi se urâţesc. Aici, ziua de azi semăna cu cea de ieri şi de-alaltăieri, şi cu altele, de acum z'ece şi douăzeci de ani. Îi venea să creadă că oamenii de-aici nici nu au amintiri; ori poate că aveau toţi o singură amintire… în fiecare zi întâlnea aceeaşi oameni, pe stradă, la atelier, ori în parc. Nu îi saluta decât pe cei indicaţi de patron: pe negustori şi pe câţiva avocaţi mai de vază. Cei mai mulţi dintre negustori se obişnuiseră cu el; într-atât se obişnuiseră, încât îi cereau să le facă diverse servicii, să alerge la poştă, la tribunal, ori să care mărfuri de la magazie la prăvălie. Avocaţii nu îi răspundeau la salut, dar el continua să îi salute cu respect, după cum primise indicaţii. Până când, într-o zi, avocatul Siminoc îl apucă de cureaua de la pantaloni; cu o mână îl sălta de curea, cu cealaltă îl plesnea peste gură. Numărase loviturile până la zece. Îl trezise din leşin un căruţaş, care n-avea loc să treacă, fiindcă el zăcea de-a curmezişul străzii, pe burtă, cu mlâinile întinse spre bordură. Aflând cele întâmplate, patronul îi dăduse dreptate lui Siminoc: „înseamnă că l-ai supărat pe domnul avocat!” Şi se rugase de avocat să-l ierte, pentru că are lucrători proşti şi obraznici. De atunci, Codrescu nu mai saluta pe nici un negustor şi pe nici un avocat. Dacă, prin absurd, l-ar fi salutat ei, nu le-ar fi răspuns.

A treia zi după arestarea lui Predoiu, pe când se îndrepta spre dormitor, prinse de veste că procurorul Alexiu se ţine pe urma lui. Pe procuror nu îl salutase niciodată (Predoiu era în relaţii proaste cu el) – deşi era singurul dintre domnii din B. Care îi stârnea un vag interes. Acum ar fi vrut să-i spună bună ziua şi să-l întrebe: „De ce tot umblaţi dumneavoastră pe străzi, cât îi ziua de mare? Până şi copiii sunt curioşi…” Se opri, ca să-l aştepte, dar în aceeaşi dlipă se opri şi procurorul. „Doar n-o să ne jucăm de-a baba oarba!” se enervă Codrescu, văzându-şi de drum. Câteva minute după ce ajunse la dormitor şi se întinse pe pat, auzi ciocănituri în uşă. Procurorul deschise, spuse bună ziua şi întrebă dacă îl poate primi într-o scurtă vizită. Codrescu îi arătă un scaun pe care îl ştersese de dimineaţă de praf. Era aproape jignit de această vizită. Pe alţii, care ştiau cum arată mizeria, îi primea cu plăcere; dar pe omul ăsta, care se temea să stea pe scaun şi se tot uita pe pereţi, să vadă dacă nu umblă ploşniţele, ar fi vrut să-l scoată de-aici cât mai repede.

— Cu ce problemă? îl întrebă pe procuror.

— Mă uit cum locuiţi, începu procurorul, continuând să se uite pe pereţi, şi mi se confirmă cele spuse de curând de domnul Manole. Nu mai am nici o reţinere, anunţă el. Dacă doriţi, vă pot oferi o cameră în casa mea. Prea mari iluzii să nu vă faceţi. E o cameră de serviciu, de unu pe doi, cu o singură fereastră, un fel de chilie.

— Atâta bunăvoinţă mă surprinde, spuse Codrescu, încercând să ghicească ce interese ar avea procurorul să-i dea lui o cameră. Bani nu, că are destui, despre bani nici nu poate fi vorba. Mai degrabă vrea să-şi facă un pic de faimă la comitetul de plasă: găzduieşte un comunist, nu-i cere chirie prea mare şi nu-i face zile amare. Întâi de toate, spuse Codrescu, aş vrea să ştiu cum de v-aţi hotărât.

— Am opt camere.

— Dar piână acum n-aţi închiriat nimănui.

— Domnul Manole m-a convins. Poate să vi se pară de necrezut, dar şi eu am locuit într-o cameră ca asta, poate chiar mai proastă, eu alţi şapte. Până oâwd mi-am terminat studiile, preciză procurorul. De-atunci am opt camere. Eu nu folosesc decât una. Când aţi dori să vă mutaţi?

— Mâine, ori poimâine.

— După ce-o să vorbiţi cu domnul Manole…

— Văd că îmi ghiciţi gândurile, se ruşină Codrescu.

— Domnul Manole a stăruit şi o să fie de acord. Eu n-am nici o pretenţie – doar o rugăminte, una singură: soţia mea ştie că ne-aţi fost repartizat de către comitetul de plasă. Aşa să-i spuneţi şi dumneavoastră, pentru a evita anumite situaţii neplăcute.

După ce se sfătui îndelung cu Manole şi mai în treacăt cu Strihan, şi amândoi îl îndemnară să nu mai stea pe gânduri, Codrescu îşi făcu nişte socoteli de om sărac, din care reieşea că e absolut obligatoriu să-şi vadă lungul nasului. Oricât de greu i-ar fi la un loc cu alţi patru, într-un dormitor care aduce a magazie, el nu poate să se instaleze în casa unui procuror, amabil de voie, ori de nevoie, dar în sinea lui îngreţoşat oând dă cu ochii de mizerie; acolo o să-d apese pereţii şi o să-i cadă tavanul în cap… Vreo trei zile nu mai trecu pe la comitet şi renunţă la plimbările prin oraş, de teamă să nu se pomenească faţă-n faţă cu procurorul. În cea de-a patra zi, spre seară, procurorul apăru iar în pragul uşii: „îmi vine să cred că aţi interpretat greşit propunerea mea”, se piânse el. Atunci, Codrescu îşi trase de sub pat cufărul de brad şi se aşeză pe el:

— Asta mi-e toată averea.

— Bănuiam că nu aveţi mai mult.

— Pe ce dorm, cu ce mă-nvelesc? întrebă Codrescu, parcă înveselit de sărăcia lui. Coate-goale, poftim! – se duce cămaşa, se duc pantalonii, într-o bună zi n-o să mai pot ieşi din casă. Ieri am păţit o mare ruşine… (minţea: ruşinea o păţise în urmă cu vreun an şi jumătate) ieri mă plimbam, ca omul, şi tocmai în centru, de faţă cu nişte femei, mi s-a rupt cureaua la pantaloni. Putrezise cureaua şi, uite-aşa, am venit acasă ţinând pantalonii cu mâna.

— Aveţi o dormeză şi ceva albituri, îl linişti procurorul. Aveţi şi o măsuţă şi două scaune. O să-mi dau osteneala să vă simţiţi Cât mai bine, deşi trebuie să vă spun că nu este casa mea, ci a soţiei.

— Vă supăraţi pe mine dacă vă întreb încă o dată ce interes aveţi? îndrăzni Codrescu. Dacă îmi răspundeţi cinstit, în două minute îmi scutur hainele, îmi iau cufărul şi vă însoţesc.

— Aş vrea şi eu să nu mai fiu singur…

— Să nu mai fiţi singur?! se nedumeri Codrescu. El se gândi puţin şi ridică din umeri: Nu pricep nimic. Şi asta, dintr-un motiv foarte simplu: eu, dacă aş avea o casă, o nevastă şi-o fată, nu m-aş simţi niciodată singur. Mai sunt şi alte lucruri pe care nu le pricep: de ce vă plimbaţi atâta şi la ce vă gândiţi? Dar nu mai insist.

Chiar în acea seară se mută în cămăruţa oferită de procuror: o alta, mai bună, nici nu îndrăznea să-şi dorească. Pereţii erau spoiţi de curând, parchetul lustruit; avea o dormeză aproape nouă, dulap cu două despărţituri, o etajeră mică pentru cărţi, lighean, măsuţă şi două scaune; pe jos, în loc de covor, erau fixate, în pioneze, cartoane colorate. Codrescu înţelese că aici totul a fost aranjat de procuror, cam în pripă, fără ştirea soţiei şi a fiicei. Îl întrebă dacă n-ar fi cazul să se prezinte doamnei şi să-i aducă mulţumiri.

— Doamna lipseşte vreo două zile, lămuri procurorul.

— M-aţi adus în ascuns.

— Cum te-am adus, n-ar trebui să te intereseze prea mult. Doar să ţii seama de câteva indicaţii: dacă o întâlneşti în curte, ori pe stradă, îi spui bună ziua, E aproape sigur că n-o să-ţi răspundă. Asta nu contează, o saluţi în continuare. Dacă îţi strigă ceva urât, mă anunţi imediat… Şi o ultimă chestiune, îşi aminti procurorul. Ieşi din curte şi intri în curte pe portiţa din dos… Noapte bună!

Doamna procuror se întoarse acasă abia peste patru zile şi Codrescu îi simţi imediat prezenţa: trecând prin faţa ferestrei lui, ea aruncă o piatră şi 'sparse geamul! Asta se întâmplă după-amiază, pe la patru şi jumătate. Codrescu nu ieişi din cameră toată după-amiaza, nu zise nimic. Aştepta ca procurorul să-i facă o vizită. Seara, pe la nouă şi jumătate, cineva îi aruncă în cameră o căpăţână de varză murată. El se jenă să iasă, ori măcar să scoată capul pe fereastră, bănuind că e tot soţia procurorului. După nici zece minute auzi ciocănituri în uşă. Era fiica, pe care o văzuse de-atâtea ori prin oraş – cam prea dezvoltată pentru cei şaptesprezece ani ai ei, cu faţa umflată de plâns, ori de plăceri, ţâfnbasă şi rea. Deschizând puţin uşa, ea 'ântrebă:

— A ce miroase aici?

— A varză murată.

— Dumneata ţii varză murată în cameră?

— Dacă dumneavoastră mi-aţi aruncat-o pe fereastră!

— Ce obraznic! şuieră fata. Veni la el, îi arse o palmă şi imediat se retra'se spre uşă. Eşti bolnav de plămâni? întrebă.

— Nu sunt bolnav, domnişoară.

— Şi de ce stai aşa, ca momâia?

— Dar ce-ar trebui să fac? întrebă Codrescu.

— Măcar să-ţi duci palma la faţă, că te-am lovit.

— Dacă ar fi să-mi pun mintea cu dumneavoastră, ar trebui să fac altceva: să vă trag vreo două. Sunt sigur că v-ar prinde bine. Şi, deodată, el simţi că nu îşi mai poate stăpâni furia şi o anume vulgaritate, greţoasă.

— Eşti un mitocan! spuse fata, ieşind.

În noaptea aceea, Codrescu dormi liniştit.

A doua zi, pe la şase dimineaţa, când încă mai lenevea în pat, se pomeni cu Voichiţă. Acesta se voia entuziast, ca de obicei, dar abia îşi mai ţinea ochii deschişi. Îşi petrecuse noaptea la sediu, lângă telefon, aşteptând o veste de la Bucureşti – care pentru el nici nu mai era veste. De vreo patru zile, Strihan îi comunicase oficial că în B. Se va construi o fabrică de maşini agricole – în mai puţin de cinci luni, înainte de-a da îngheţul, clădirea trebuia să fie terminată la roşu – şi tot atunci îi ceruse să se gândească la nişte băieţi descurcăreţi, care să îndrume echipele de brigadieri. Voichiţă se glândişe la mulţi, îi verificase, Strihan semnase listele, dar el nu anunţase pe nimeni. Acum pornise să-i anunţe pe toţi, mai precis, să-i ia cu el şi să-i poarte prin tot oraşul: „Ducem vestea din casă în casă. Instalăm megafoane şi transmitem din oră în oră.”

Codrescu, răscolit de entuziasm, izbucni în plâns. Apoi i se făcu foame. O foame crâncenă, încât începu să se zvârcolească în pat. „Bea apă!” îl sfătui Voichiţă. Se duse chiar el să-i aducă o cană de apă rece. Când se-ntoarse, era ud de sus până jos. Doamna procuror venise şi ea la fântână, luase o căldare de apă şi i-o vărsase în creştet. Uluit de întâmplare, el nu reuşise să zică, ori să facă ceva

— Decât să se scuture de apă. Acum îşi revenise.

— Dacă aşa stau lucrurile, o să facem puţină ordine aici! hotărî Voichiţă. Mai au opt camere, afară de asta. O să ne mai dea una, asta de-alături, şi el ciocăni cu degetul în perete, unde să-ţi faci biroul. Trebuie să ai un birou, unde să stai de vorbă cu oamenii, unde să ţii evidenţa… Dacă nu veneam la tine, şi dacă nu mă stropea cu apă, zău că nu-mi trecea prin minte! învăţat să creadă că tot răul e spre bine, Voichiţă se bucură din toată inima: Pot spune că ne-am ales cu ceva.

— Casa e pe numele doamnei, îl înştiinţă Codrescu.

— Asta nu-i o problemă.

Când ieşiră din cameră, vrând să respecte indicaţiile procurorului, nu din teamă, ci pentru a evita noi neplăceri, Codrescu se îndreptă spre portiţa din fundul curţii. Voichiţă îl lăsă să facă vreo zece paşi, până când se lămuri cum stau lucrurile, apoi îl opri, enervat: „Ce eşti tu? Slugă? El îşi duse mâinile la şolduri şi cercetă curtea cu ochi lacomi. Imediat găsi loc pentru nişte bănci, unde vor sta tinerii, de poveşti, înainte de-a intra în biroul comandantului. E spaţiu aici pentru două sute de bănci. S-ar putea face şi un teatru de vară în curtea asta…” Voichiţă porni spre poarta principală, cu cămaşa udă, cu pantalonii uzi, dar demn, cu fruntea sus. Codrescu venea în urma lui, atent la mişcările din casă. Îl zări pe procuror chinu'indu-se să treacă un dulap dintr-o cameră în alta. Amândoi se ţinură demni până în stradă. În stradă, Codrescu se plânse din nou că leşină de foame. Voichiţă îl linişti spunându-i că la sediu aveau apă rece…

Strihan era prezent, tuns şi ras şi bine dormit, îi primi imediat, cam prea gălăgios pentru felul său de a fi: „Salut voios! şi îi bătu pe umeri. La voi mi-e toată nădejdea11. Când auzi însă ce vrea să facă Voichiţă, cu umblatul din casă în casă şi cu megafoanele, el se mohorî, ca după o noapte de nesomn:

— Aş zice altfel… dacă se poate, fără gălăgie şi pupături. Cred că se poate. Iar entuziasmul ăsta de doi bani hai să-l cheltuim cu folos.

— Ar fi important, îndrăzni Voichiţă.

— Ar fi… dar cel mai important e să-i convingi pe oameni să lucreze pe de pomană. Un ceai dimineaţa, o ciorbă şi încă ceva la prânz. Atât o să le dăm. Şi-o să le cerem să ridice o fabrică.

— E prea puţin, interveni Codrescu.

— Dacă te gândeşti aşa, e mai nimic.

— Şi noi, care lucrăm, cu ce-o să trăim?

— Acum de câte ori mănânci pe zi? întrebă Strihan.

— O dată, la prânz.

— O să-ţi dăm ceva şi dimineaţa, şi-o să-ţi mai dăm dreptul de-a te angaja la fabrică. Peste cinci, peste şase luni. Dacă nu merită, să ne-o spui de la început.

— Merită! se avântă Voichiţă. Oricâte sacrificii.

După obiceiul său de om sărac, Codrescu se apucă să-şi facă nişte socoteli. Aproape că-i venea să-l înjure pe Voichiţă, care tot timpul vorbeşte despre cum înfrângem noi suferinţa, prin muncă şi luptă, dar nu dă nici o soluţie de unde să ia oamenii bani şi mâncare ca să poată munci şi lupta. Şase luni, cu un ceai dimineaţa, o ciorbă la prânz, o pereche de bocanci şi două rânduri de salopete

— E greu, e cumplit de greu. Ce se fac cei care fumează? îi trecu prin minte. Strihan îi spuse că fumătorii înrăiţi – şi preciză: numai cei înrăiţi!

— Vor primi o raţie de zece ţigări pe zi, ţigări „Plugar”, cele mai proaste. Codrescu nu era fumător: întrebă dacă în loc de ţigări s-ar putea să-i dea nişte bomboane, cât să ronţăie când i se face foame. Cu bomboanele se lămuri îndată: bomboanele costă scump, şi dacă dai unuia, cer toţi, ar ieşi un balamuc întreg. Codrescu renunţă la bomboane şi se gândi la cămăşi, la izmene, la batiste, la tot ce-avea şi nu avea. Aşa făcea întotdeauna când trebuia să ia o hotărâre – inventaria şi haine, şi gânduri, pentru ca să ştie exact pe ce contează. Abia când Voichiţă îi promise o cămaşă în carouri, purtată numai de trei ori, el se-nvoi să lucreze voluntar pe şantier. De îndată ce se-nvoi, uită de haine şi de bomboane, şi ceru să i se spună ce are de făcut.

În dimineaţa următoare, tot pe la şase, tot entuziast şi nedormit, Voichiţă veni să-l anunţe că e în ordine: procurorul a semnat o hârtie prin care se angajează să-i mai dea o cameră pentru birou… Procurorul se plimba prin curte, cu o legătură de chei în rriână. Codrescu se întrebă dacă omul acesta e în toate minţile. Se plimbă zi şi noapte şi îşi dă casa pe mâna altora. Poate că o face împotriva soţiei şi a fiicei? Ar fi un fel cam ciudat de a se răzbuna… îndată ce-i zări în prag, procurorul le făcu semn spre camera alăturată. Apoi căută o cheie, o scoase din legătură şi i-o întinse lui Codrescu. Camera aceasta era de vreo două ori şi jumătate mai mare decât a lui Codrescu. Din mobila de-aici nu mai rămăsese decât o masă, două scaune pluşate şi o noptieră. Pe jos erau fixate cartoane groase de un deget. Codrescu se aşeză la masă, vrând să vadă cum îi vine. Pe Voichiţă îl pofti să stea în faţa lui, pe celălalt scaun. Procurorul se rezemă de perete, zâmbind:

— Sunteţi atât de tineri amândoi!

Ei se priviră, se îndemnară din priviri, dar până la urmă nu găsiră ce să-i spună. Omul ieşi, zdrăngănind legătura de chei, coborî treptele şi începu să se plimbe prin curte. Simţindu-se vinovaţi faţă de bunăvoinţa lui, cei doi se acuzară pe rând de lipsă de politeţe şi de prostie: „Tu niciodată nu ştii să intervii când e nevoie!” spuse Voichiţă. „Iar dumneata, se supără Codrescu, de câte ori intervii, de atâtea ori dai în gropi! Entuziasmul, suferinţa!” înainte de-a ajunge prea departe cu învinuirile, se întrebară am'ândoi cum să-şi spele obrazul de ruşine. Codrescu se angajă să-l invite pe procuror la inaugurarea şantierului. Şi astfel, ei se împăcară

— Ba li se părea chiar că, după o ciocnire ca aceasta, erau şi mai buni prieteni. Voichiţă scoase din buz'unar un carnet în care îşi nota sarcinile pe ziua în curs: de instalarea lui Codrescu scăpase, mai avea o şedinţă cu agitatorii, de verificat trei dosare, de trimis două rapoarte informative la judeţeană. I se părea că e puţin pentru o zi întreagă, se temea să nu-i rămână câteva ore libere, în care nu prea ştia ce să facă. În alt oraş ar fi ştiut – un teatru, un film, o plimbare prin parc… înainte de-a pleca, îi spuse lui Codrescu să scrie pe o bucată de carton: „Biroul comandantului!” şi să o fixeze pe uşă. Acesta se execută imediat, cu evidentă plăcere. După ce lipi cartonul pe uşă, se întoarse la masă-birou şi se aşeză pe un scaun. Pe masă împrăştie nişte hârtii. Parcă nu s. E mai putea dezlipi de-aici. Aştepta clipa când primul tânăr va deschide uşa, spunând că vrea să stea de vorbă cu tovarăşul Codrescu. Atunci, el se va ridica în picioare: „Eu sunt! Poftiţi, luaţi loc… Îl Trei ceasuri încheiate nu se mişcă de la masă. Între timp aţipi, căzu cu capul pe masă şi visă că se plimbă pe malul unui râu înspumat cu fiica procurorului. Când se limpezi la minte, îşi spuse că fata asta e o adevărată pacoste pe capul lui, vine la el în cameră,. Se ceartă cu el, iar el o visează ziua, o visează noaptea. Încerca să şi-o închipuie în poziţii penibile, pentru a i se face scârbă de ea. Pe la nouă şi jumătate auzi mişcare în curte, şi bănuitor, deschise uşa: erau patru tineri, îndrumaţi încoace de Manole. Pe doi îi rugă să aştepte în curte, pe bancă. Pe ceilalţi doi îi pofti să intre. Ascuţi un creion, îşi potrivi nişte hârtii în faţă şi întrebă:

— Numele?

— Zmeu Alexandru.

— Profesia?

— Fără profesie.

— Păi din ce trăişi, frate, piână acuma?

— Tata, mama, bunica, bunicul…

— Şi tu nimic?

— Dacă mă trageţi de urechi…

— Ia s-auzim, ce vrei să-nveţi? întrebă Codrescu. Zidărie, tâmplărie, strungărie… Pe gratis. Cursuri de la şapte la zece seara.

În ziua în care ziarul „Scânteia11 a publicat, chiar pe prima pagină, la loc de frunte, ştirea că în B. Va începe curând construirea unei fabrici de maşini agricole, nu ştiu cine mi-a trimis un avertisment scris cu sânge: „Ai adus nenorocire şi moarte aici. În nenorocire şi moarte vei sfârşi. Dacă în 48 de ore nu pleci din B. De bună voie, o să pleci cu picioarele-nainte!” Pe oât mi-a stat în puteri, am încercat să fac haz de necaz, chiar şi faţă de Valeri, care tremura şi plângea, dar îmi era limpede că de astă dată ei se vor ţine de cuvânt. Şeful de poliţie mi-a dat multe sfaturi şi, pe lângă de, doi poliţişti tineri, care să stea de pază, cu schimbul, pe-aproape de sediu. Cu cei doi apărători ai noştri ne-am înţeles de minune, mai tot timpul şi-l petreceau la sediu, ajutând la scrierea de lozinci, ori la curăţenie. În fiecare zi, Voichiţă le făcea cadou câte un pachet de „Naţionale11. Eram aproape sigur că ţărăniştii or să mă atace undeva, pe drumuri de ţară – şi nu le-ar fi fost greu, fiindcă străbăteam zeci de kilometri pe jos, fie zi, fie noapte, pe câmp, prin păduri, pe unde şi-a înţărcat dracul copiii. Uneori mă însoţea câte un băieţandru, care n-avea de lucru, ori dâte un instructor de la noi, dar de cele mai multe ori umblam singur – şi n-aveam la mine nici măcar un briceag. Vreo câteva zile am fost cu ochii în patru şi chiar am renunţat la nişte drumuri pe care le aveam de făcut. Mi s-a părut, ori într-adevăr se ţinea cineva de urma mea? Dar când îţi stau o mie de treburi pe cap, una mai încurcată decâtalta, te zbaţi, alergi, uiţi de primejdie. Într-o seară, tocmai când voiam să plec de la sediu, a sunat telefonul. Era destul de târziu, pe la zece şi jumătate – şi un activist de la judeţeană, de curând pe-acolo, îmi cerea să-i prezint, până la miezul nopţii, o dare de seamă privind ultimele acţiuni ale celulelor de partid din vreo şapte sate. Întâi m-am certat cu el, fiindcă asemenea situaţii nu se cer chiar aşa, în miez de noapte – de unde să iau informaţii? să chem activiştii? să zbor eu din sat în sat şi, cât ai bate din palme, să aflu tot? Celălalt s-a dovedit mai încăpăţânat decât mine – sarcina e sarcină!

— Iar informaţiile îi slânt absolut necesare secretarului judeţenei, care a doua zi, la şase dimineaţa, pleca la Bucureşti. Ştiam şi eu că secretarul e chemat la Comitetul Central şi-n cele din urmă mi-am zis că n-are rost să-l încurc – bine, de unde, de neunde o să scot nişte date! în birou era o căldură înăbuşitoare, care mă prostise de tot; am deschis fereastra şi îndată au năvălit de-afară o droaie de musculiţe şi fluturi şi ţânţari; în curtea vecină a început să latre un câine; cum mă vede seara la fereastră, potaia îşi iese din sărite şi latră, şi latră, până când sting lumina şi plec; parc-ar fi plătit să-mi facă scandal. Tocmai când să m-apuc de lucru, a intrat Codrescu, garda de noapte, care mi-a adus o cană cu apă rece. Cum era obosit şi flămând, i-am zis să stea întins, în camera de gardă (o fostă bucătărie), iar când o fi să plec, îi dau eu de veste. Căutam procese-verbale, rapoarte, note – şi nu găseam nimic. Cum mă angajasem să scot datele din pământ, din iarbă verde şi, în cel mult două ore, să le telefonez lui Panciu de la judeţeană, nu-mi rămânea altceva de făcut decât să caut, cu răbdare, ori cu furie – asta n-avea nici o importanţă – şi să găsesc!

După ce am răscolit sertarele din biroul meu, fără nici un folos, m-am gândit să trec în camera alăturată, unde mai erau destule sertare, dar când am trecut (nici n-am avut vreme s-aprind lumina), moartea s-a şi repezit din urmă. Două grenade au explodat, la interval de câteva secunde, în biroul pe care abia îl părăsisem. Pereţi, uşi, ferestre – praf şi pulbere! Când m-au scos de sub dărâmături, casa ardea. O limbă de foc se întinsese până la mine şi mă pişcase de câteva ori. Băiatul de gardă, Codrescu, cocoţat într-un vârf de copac, cu mâinile pâlnie la gură, striga din răsputeri: „Arde, ajutor, arde!” îndată, clopotele de la trei biserici au început să bată, anunţând primejdie. Oamenii se adunau repede, desculţi, dezbrăcaţi, dar cei mai mulţi, în loc să se apuce de treabă, se înghesuiau să mă vadă pe mine – mort, viu, schilod pe viaţă? A venit şi Dindin, printre primii, în halat de mătase, cu o căciuliţă de sugaci pe cap, şi era cât pe-aici să-mi ţină un discurs: „Noi înfierăm acest gest…” Până să ajungă în stradă, Dindin a primit la picioare şi la pumni de la toţi de a trebuit să-l ducă pe targă la spital.

Valeri şi Voichiţă trăgeau de mine, se rugau, strigau să mă duc acasă. (Parcă aş fi fost beat, iar ei voiau să mă scoată din crâşmă, ca să nu mă fac de râsul lumii!) Deodată au izbucnit ţipete de fe mei; apoi ţipete de femei şi bărbaţi, pâânsete şi înjurături. Codrescu, din vârf de copac, striga ajutor, clopotele băteau, clinii urlau, era iadul pe părriânt! Câteva sute de oameni se luptau cu focul, iar focul trecuse printre ei, peste ei, la casele din vecini. Oase de lemn, garduri de lemn, o magazie de scânduri; într-o curte – zeci de butoaie goale, în alta, căruţe, scânduri, lăzi de carton; odată dezlănţuit, focul se grăbea să-nghită tot. Ardeau casele ca nişte căpiţe de f'ân.

Aproape trei mii de oameni au înconjurat sediul poliţiei. Nimeni nu s-a mişcat de-acolo până la cinci dimineaţa, când şeful poliţiei a ieşit s-anunţe că totul e în ordine (chiar aşa a zis: „Totul e în ordine, dragii mei!” – ca şi când ar fi fost vorba de-o afacere oarecare…). Dindin a fost scos pe targă şi transportat la spital, unde să se cârpească fundul. Din asta toţi au înţeles că el n-are nici un amestec. După el au mai ieşit Silvian şi fostul prim-prefcor Mihoc, un negustor de mărunţişuri, un farmacist de aproape şaptezeci de ani şi un profesor de matematică de la Arte şi meserii. Toţi se arătau smeriţi, atinşi de duhul sfânt, de parcă ar fi ieşit de la împărtăşanie. Trecând printre rânduri se înclinau respectuos, cu mâna în dreptul inimii: „Respectele mele, respectele mele!” Ceilalţi trei – frizerul Teodorescu, un negustor de vinuri şi altul de stămburi, care pregătiseră, înitr-un fel, atacul (Teodorescu avansase mari sume de bani unui fost plutonier major, în schimbul asigurărilor acestuia că, în mai puţin de o săptămână, Strihan nu va mai exista!), au rămas pentru cercetări suplimentare.

Am trecut pe-acasă, cât să mă schimb şi să beau o cană de ceai. Pe la şase fără un sfert au început să sosească, din toate părţile, procurori, poliţişti.

— Chiar şi primul secretar al judeţenei şi-a amânat plecarea la Bucureşti. În acea zi, niciunul dintre negustorii mai răsăriţi n-a îndrăznit să iasă din casă; în vitrinele câtorva prăvălii au apărut anunţuri deocheate: „închis pentru renovare”, „Plecat din localitate, din cauză de boală”… După patru ore de cercetări, poliţiştii au reuşit să-l descopere pe fostul plutonier major, care aruncase grenadele, într-un cuptor de pâine. O jumătate de oră mai târziu, proprietarul cuptorului s-a sinucis.

A doua zi, dimineaţa, în piaţeta din centru se adunaseră vreo patruzeci de negustori, în haine negre, iar printre ei se învârteau fotografi, ziarişti, tot soiul de terchea-berchea, sosiţi peste noapte de la Bucureşti. Pancarte mari, îndoliate, anunţau populaţia că prăvăliile din B. Vor rămâne închise până după alegeri. Opt funcţionari refuzau să se mai prezinte la serviciu. Dindin, care avea doar nişte vânătăi binemeritate, se voia pe moarte, victimă a „teroarei comuniste!” Două stenodactilografe stăteau la căpătâiul lui, notând fiecare cuvânt, doi fotoreporteri se omorau să-i prindă ultimele zbateri. Am lăsat baltă toate treburile, şi-nsoţit de doi medici, de primar, de şeful poliţiei şi de procurorul Alexiu m-am dus în vizită la Dindin – dacă tot e pe moarte, măcar să-i ţin lumânarea! în curtea spitalului, pe sub copaci, zăceau doisprezece bolnavi (câţiva erau în a doua, sau a treia zi după operaţie) – bolnavi pe care directorul spitalului îi evacuase dintr-un salon, în miez de noapte, pentru ca Dindin să se poată simţi aici ca la el acasă! într-adevăr, salonul fusese pus la punct: perdele, covor persan, câteva mese, scaune tapisate, vaze cu flori, încât aducea a birou (şi, oricum, era mai elegant decât biroul meu de secretar de plasă!) Când am intrat – cam brutal, izbind uşa de perete – Dindin şi-a tras repede pătura peste cap. Cele două stenodactilografe, pricepând că nu-i de glumă, s-au ridicat în picioare. Doamna Dindin, în halat alb, cu o cruce de aur la gât (cred că o împrumutase de la vreun protopop), s-a prăbuşit peste soţul-erou, strigând ajutor. A fost un bâlci şi-o vânzoleală, până când cei doi medici, făcând puţină ordine, i-au cerut lui Dindin să-şi scoată pijamaua. „Da, da, nu-i nici o ruşine, doamnele, dacă vor, pot să iasă!” Astfel, ca să nu avem vorbe, Dindin a fost supus unei consultaţii amănunţite, i s-a făcut chiar şi o radiografie pulmonară, i s-a controlat dantura! Şi când totul s-a dovedit limpede – sănătos tun! – i s-a arătat uşa. Afară, în stradă, îl aşteptau vreo douăzeci de negustori în haine negre, fotografi, ziarişti şi o fetiţă care i-a oferit un buchet de flori artificiale. „Trăiască libertatea!” a strigat Dindin. (în ziarul ţărănist de-a doua zi a apărut fotografia lui Dindin, cu buchetul de flori în mână, iar sub fotografie se putea citi: Iată-l pe domnul 1. Dindin, preşedintele nostru din B., părăsind sediul poliţiei, unde a fost reţinut şi maltratat, în urma unor denunţuri calomnioase. D-sa a declarat unui ziarist: „În ciuda teroarei, orăşelul B. Continuă să rămână o citadelă a libertăţii, un simbol…”)

A fost nevoie ca primarul să le-aducă aminte celor o sută douăzeci şi patru de negustori din B. Că există nişte legi care se cer respectate. Tare-aş fi vrut ca Dindin să facă pe bătăiosul până la capăt! Spre mirarea mea, el a fost primul dintre negustori care a redeschis prăvălia, anunţând în gura mare că are marfă proaspătă şi de calitate – şi tot spre mirarea mea, acest Dindin mi-a trimis acasă, în dar, o ladă cu biscuiţi – erau acolo cel puţin treizeci de kilograme de biscuiţi! Să-l cred nebun, nu mă lăsa inima. Ştiam că mai trimisese, în dar, biscuiţi şi ciorapi şi cămăşi – cam de toate, din câte avea în prăvălie – şi altor activişti, şi continua să le trimită chiar dacă aceştia îl refuzaseră o dată, de două, de zece ori. Voia să mă fericească şi pe mine.

Câteva nopţi am dormit buştean.

Azi-noapte n-am dormit de loc.

După mulţi, după treizeci şi mai bine de ani, mi-a fost dat să întâlnesc o altă noapte de-a mea – era tot o noapte de vară! – care cine ştie pe unde rătăcise până acum, pe unde mă căutase şi cât mă dorise. Eu am copilărit într-un sat de munte, cu case împrăştiate, parcă aruncate cu furca, şi până la opt ani n-am ieşit din sat. Dar într-o seară, tata m-a luat pe genunchi, m-a tras de urechea dreaptă, apoi de stânga şi iar de dreapta (un fel de a mă alinta; cam singurul; din urechelile astea am înţeles că sunt băiat bun, dar nu-i de-a jună: „Tu, Ilie, trebuie să te porţi frumos, să vorbeşti frumos, ca să ne placă şi nouă şi lui Dumnezeu…”) – până când mama i-a dat peste mână: „Vezi, mă, că o să-i lungeşti urechile, ştii tu…” (mama se referea la măgari; ea îşi dorise mult să aibă un flăcău de să moară fetele după el; slabă nădejde; semănăm cu tata…) „Mâine dimineaţă… o să te iau cu mine la târg!” (Tata nu avea expresii pe care să le reţii. Nici nu obişnuia să repete o vorbă, ca să-ţi intre în cap. Aşa se face că eu nu pot să reproduc nimic din ce-a spus el într-o împrejurare sau alta. Ce-a spus în seara aceea, cu târgul, mi-a rămas pentru totdeauna.) Până pe la miezul nopţii am sărit într-un picior, tata mi-a cârpit opincile şi pălăria de paie, iar mama, care ţinea să ies în lume ca un domnişor, mi-a cârpit şi mi-a spălat cămaşa (la opt ani, purtam cămaşă lungă, de cânepă). „Şi dacă nu se usucă până plecăm? a întrebat tata. O să-l las acasă.” Din pricina cămăşii n-am închis ochii. Era întinsă afară, pe-o sfoară, s-o bată vântul. Dar nu se simţea nici o boare de vânt. Şi-am început să suflu eu – fu! fu! fu! – până am căzut în nas.

„Valeri, te rog să-mi speli pantalonii de doc.” „Ce vrei cu ei? Acum cinci zile ţi i-am spălat.” „Dacă eu te rog frumos?” „îţi place să mă rogi.” „Şi cămaşa albă, cu mâneci scurte.” „Ai una cadrilată.” „Dacă eu vreau una albă?”

Când insist pentru ceva, fără să dau explicaţii (şi de multe ori nu pot să dau, ori pur şi simplu mi-e lene), Valeri spune: „Aşa eşti tu!” – ceea ce ar vrea să-nsemne că m-a iertat, dar mintea îi umblă, scorneşte întrebări, nu-i merge cu una, încearcă alta: „Te duci cumva la judeţeană? îţi vine cineva de la Comitetul Central? Pantalonii spălaţi, cămaşă albă

— Măi, tu ţi-ai găsit una pe-aici!” în timp ce Valeri spăla, eu mi-am văcsuit pantofii şi m-am bărbierit. „Mâine dimineaţă… o să te iau la târg!” Ce mai e şi asta? Ce să fie, mai nimic. (Ba nu, pentru mine e tnult, ar trebui să fie şi pentru tine, dar uite ca au trecut anii şi n-am avut vreme, ori n-am ştiut să ne spunem ce-a fost cu noi înainte de-ntâia îmbrăţişare. Poate că într-o zi or să ne caute amintirile şi chiar or să dea de noi!) Dragă Valeri, într-o seară de vară, tata m-a luat pe genunchi, m-a tras de urechea dreaptă, apoi de stânga şi iar de dreapta…

Nu-mi place să mi se raporteze ca la armată.

Nu-mi place să mărşăluiesc.

Mai ales, nu-mi place muzica de fanfară.

Azi-dimineaţă, la ora şase, Vasile Voichiţă, încremenit în poziţie de drepţi, mi-a raportat că cei şase sute optzeci de brigadieri voluntari din oraşul B. Sunt gata de muncă şi aşteaptă indicaţiile mele. („Ale comitetului de plasă, dragă Voichiţă. Şi de ce-au venit şase sute optzeci, când a fost vorba de patru sute?”) Bună dimineaţa! Astăzi, unsprezece august, o mie nouă sute patruzeci şi şase, vom începe construcţia primei fabrici din oraşul nostru. N-avem de unde să vă dăm nici măcar un leu; n-avem salopete; n-avem ghete; câte-un ceai dimineaţa şi câte-o ciorbă la prânz. Pentru atât de puţin, voi să lucraţi cu voie bună – şi să nu uitaţi această zi! („Voichiţă, fanfara!”) Câteva comenzi ale lui Voichiţă – şi-am pornit spre strada Viilor, spre fosta stradă a Viilor; eu în frunte, după mine o gardă de onoare cu drapelul, după gardă – fanfara, după fanfară, cei şase sute optzeci! Toţi băteau pasul cu înverşunare. Dar nu auzeam nici un ropot. Toţi erau desculţi.