XIV.

Era gata să admită, cel puţin în faţa prietenilor, că s-a purtat ca un măscărici când cu internarea în spital, din pricina unor biete vânătăi, ba mai mult, era gata să primească mustrări şi sancţiuni, toate însă cu o condiţie: ceilalţi, fruntaşii, sfetnicii lui, să admită şi ei că de-o vreme încoace nu le-a mai trecut prin cap nici o idee mai de Doamne-ajută, măcar atâta să admită, între ei, între patru pereţi. Ceilalţi, fruntaşii, sfetnicii, mereu bântuiţi de patimi, ultima fiind o patimă gastronomică (îndeosebi pentru fuduliile de berbec), se întruneau aproape în fiecare zi, fără ştirea lui, pentru a compune nişte manifeste politico-gastronomice destul de îmbietoare. (Către ţărani: „Iubiţi fraţi de la coarnele plugului, vrem să vă asigurăm pita şi slănina, precum şi tradiţionalele plăcinte cu brânză, ori cu mere…” Către preoţi: „Iubiţii noştri duhovnici, vrem să vă asigurăm sfânta prescură şi vinul de împărtăşanie, precum şi tradiţionalele noastre sarmale…” Către învăţători: „Iubiţi şi modeşti cărturari, vrem să vă asigurăm cafeaua cu lapte, puişorul în mujdei, precum şi tradiţionala noastră tocăniţă…”) Dindin constată că aceste manifeste nu pot fi citite decât în timpul unei mese îmbelşugate. Cu mare greutate izbuti să-i adune pe fruntaşi la el acasă (nu prea veneau la el, ştiind că n-o să le dea nimic de mâncare), şi-n loc de „bine-aţi venit!” le strigă:

— Voi toţi sunteţi nişte… Ah! n-am cuvinte! Pe o foame ca asta vorbiţi de puişor în mujdei!

— E o chestie de perspectivă, interveni Silvian.

— Apropo de perspectivă, apropo! se răsfăţă avocatul Zănoagă. Ce-ai zice tu, Iosife, de nişte vinişor la gheaţă? Odobeşti 36, din care mai ai un butoiaş.

— Aşa suntem noi, se mâhni Dindin, inconştienţi, cam prea inconştienţi!

Câteva minute, până când Anica aduse trei sticle cu vin de Odobeşti din pivniţă, el se învârti prin cameră, printre fruntaşi, cu mâna dreaptă în buzunar, cu stânga la spate, întrebându-se dacă n-ar fi cazul să-şi dea demisia din funcţia de preşedinte. Cu cine să te legi, cu cine să te înţelegi?! Şi pentru cine să lupţi? Silvian îşi desfăcea cureaua, în aşteptarea vinului de Odobeşti, Pralea se închipuia dirijor, dând din mâini şi icnind câte un „bum! bum! bum!”, Zănoagă chiţcăia fără motiv – niciunul dintre ei nu mai era în stare să se gândească la ceva grav. Cât despre politică, era sigur că uitaseră de ea.

— Dacă nu-i un Odobeşti pe cinste, fac scandal! se alintă Zănoagă, piţigăiat, îndată ce Anica apăru în prag cu sticlele de vin. Iosife, Iosife!

— Să-ţi pară bine şi de ăsta! îi aruncă Dindin.

— Poşircă? se strâmbă avocatul.

— Odobeşti 36. Hai, umflaţi-vă repede.

— Tu nu bei? îl înghionti Silvian.

El clătină din cap, în semn că nu: aici nu-i petrecere. Atunci, Silvian îşi smuci cureaua, o, strânse, apoi adună sticlele, paharele şi le înşiră pe toate pe covor, în mijlocul camerei. Zănoagă, vestit prin reacţiile sale neaşteptate, se plesni cu o palmă peste frunte, cu cealaltă peste genunchiul drept, şi exclamă: „Sic transit gloria mundi!” Pralea îşi frecă puţin bărbia asudată, apoi exclamă şi el: „Rahat cu perje, domnilor!”

— Bravo, bravo! Ca la uşa cortului, oftă Dindin.

— Ce muscă îţi bâzâie sub coadă? vru să ştie Silvian.

— Silence! ceru Pralea.

— Silence! imită Dindin.

Îşi zise că invitaţii lui, sfetnicii lui sunt toţi o apă şi-un pământ: era timpul să se-ntrebe dacă el e mai înţelept decât ei şi mai puţin ridicol?! De o vreme încoace îl urmărea teama de ridicol; de când aflase că Strihan îl numeşte „Marţafoiul din B”; de când primarul îi strigase: „învaţă gramatica, mă!”, de când ziarul comitetului judeţean P. C. R. Dăduse în vileag amănunte scandaloase din biografia lui de politician… Într-o dimineaţă se trezise plângând. Într-altă dimineaţă era să nu se mai trezească, „Politica! stabilise doctorul Călinoiu. Ce-ar fi s-o laşi în plata Domnului?” Târziu, prea târziu – în politică era şi viaţa, şi moartea lui.

— Oare cine vă descântă şi vă-ncântă? îi întrebă pe invitaţi. Aş vrea să ştiu dacă vă daţi seama de o realitate crudă. De o nenorocire, „ negustorule. De o mare nenorocire, avocatule. De chestia asta cu şantierul. Chestia asta ne-a pus în defensivă.

— Aşa apreciezi tu? se Sperie Zănoagă.

— Aşa apreciez.

— La zid cu trădătorii! strigă Silvian.

Negustorul de peşte îşi consumă furia luând două sticle de vin şi izbindu-le una de alta, cu putere. „Să fie de pomana maică-ti!” spuse, închinându-se în batjocură.

Acum se liniştise.

Şi nu se gândea să plece.

Nici Dindin nu se gândea siă-l dea afară.

— Se strică frumuseţe de covor, observă Zănoagă.

— Ce nu se strică pe lumea asta, oftă Dindin.

— Cum, în defensivă? îşi aminti Silvian. De ce vrei tu să ne baţi la e… cu urzici? Uite-aşa, uite-aşa ne baţi. Iar eu strig: „Nu mă las, nu' mă las”. Ce e, mă, ce dacă au deschis un şantier? Dacă au prins putere?

— Aha, recunoşti! se repezi Dindin.

— Cu dragă inimă. De ce să nu ne dea şi ei o mână de ajutor? Ei ne dau o mână de ajutor: fabrica asta o să fie a noastră! Ai uitat că avem vreo şaisprezece milioane de românaşi, din care se prezintă la vot cam în jur de zece milioane, şi uite-aşa: dau trei milioane pentru Bloc, un milion pentru liberali etc. – deci ne mai rămân şase milioane. De ce nu ai tu încredere în popor? Asta mă seacă pe mine, că tu nu ai încredere în cine trebuie! Hai să adunăm cioburile astea…

— Aiurea! spuse Dindin, lăsându-se pe vine, în rând cu ceilalţi. Tot ce spui tu, Silviane, e aiurea. Chestia cu poporul e când aşa, când aşa! De unde ştii tu ce vrea poporul, dacă el vrea ce vrei tu?! Ca să-ţi spun drept, povestea de ieri dimineaţă mi-a strâmbat fălcile.

— Să ţi le potrivesc eu? se oferi Zănoagă.

— Măi, mă! se-ngrozi Dindin. Voi nu aveţi nimic sfânt.

Ieri dimineaţă urmărise de pe acoperişul casei, cu ajutorul unui binoclu, toată mişcarea din orăşel: cum ieşeau oamenii din case, cum se uitau la cer, apoi în lungul străzii, şi cum o luau spre centru. Încet, încet se goleau casele, se goleau străzile; – de ce s-or fi ducând la lucru flămânzi şi desculţi? de ce s-or fi ducând să dea cu târnăcopul opt ore, când ştiu că n-o să capete nici un leu?! Dindin îi urmărise pe cei şase sute de lucrători în drum spre şantier: de ce cântă, dacă n-au mâncat nimic de dimineaţă? de ce bat pasul, dacă sunt desculţi? „Aşa începe marea trădare! prorocise el, în timp ce cobora de pe acoperiş. Voi, toţi, care bateţi pasul, şi voi, toţi, care îi petreceţi cu urări de bine, sunteţi nişte trădători!… Asemeni lui Silvian, făcuse şi el o socoteală: Din trei mii de cetăţeni ne-au mai rămas vreo mie cinci sute… Să vedem, să vedem!…”

Silvian aruncă cioburile pe fereastră.

Anica veni să măture covorul.

— Nu desfacem sticla asta? se rugă Zănoagă.

— Iar cu băutul? şuieră Dindin, vrând să salveze sticla de Odobeşti. O să bem ceva mai târziu, acum ar trebui să stabilim o tactică defensivă…

De astă dată, Silvian se ţinu bine, nu mai sparse nimic, nici măcar nu mai înjură. Era doar puţin iritat că i se repetă la nesfârşit o prostie. Ceilalţi, Pralea şi Zănoagă, bănuind că Dindin, mânat de cine ştie ce interese, ar vrea să treacă de partea Blocului, începură să discute, între ei, despre trădători. „Răsar trădătorii ca ciupercile după ploaie!” spuse Pralea. „întrebarea e: unde răsar? se agită Zănoagă. Răspunsul e: răsar printre noi!…” Dindin socoti că e absolut necesar să aducă nişte argumente în sprijinul poziţiei sale. Cine să-l asculte? Atunci, el se întrebă dacă nu cumva s-a pripit cu tactica defensivă; dacă o asemenea tactică n-ar însemna renunţare, înfrângere, dezastru? „Am uitat de factorul moral, se mustră el. Oamenii ăştia vor să mănânce, să bea, să ţină câte o femeiuşcă pe gettuftchi, dar să şi creadă cu tărie în ceva, iar credinţa poate să facă minuni.”

Apariţia neaşteptată a doamnei Costinaş îi uni Pe „toţi patru în zâmbete şi exclamaţii politicoase. „Lăsaţi, lăsaţi!” îi repezi ea. Nu avea nevoie de zâmbete, de exclamaţii, ci de îngrijorarea, de furia lor. Din poşeta neagră de lac, doamna Costinaş scoase un afiş mare cât o pagină de ziar, pe care i-l întinse lui Didin. „Priviţi, citiţi şi bucuraţi-vă!” strigă ea. Apoi alunecă într-un fotoliu, rugându-l pe Zănoagă să-i facă vânt cu ceva. „Bu! Bu! Bu!

o alintă Zănoagă, trecându-i prin dreptul nasului, încoace şi-ncolo, palma lui mare şi asudată. Bu! Bu! Bu!…” „Ordonanţa 73 – citi Dindin – către toţi cei care vând produse alimentare, către toţi cei care cumpără… „Phii! ce formulare!” se uimi Pralea, exigent. „Să vezi mai departe!” se agită doamna Costinaş. „Bu! Bu! Bu!” o linişti Zănoagă. Ordonanţa 73 interzicea comerţul la negru, anunţând pedepse aspre, de la doi la şapte ani închisoare, pentru cei care ar fi-ndrăznit să încalce legile în vigoare. După unsprezece paragrafe, care toate începeau cu: „Se interzice!”… urma un apel către toţi oamenii cinstiţi din B: „Dragi cetăţeni, este în interesul vostru să-i demascaţi pe odioşii speculanţi…1' „Odioşii! remarcă Dindin. Apoi, în glumă, îl apucă pe Silvian de piept: Odiosule!… Îi ardea de glume: Ce v-aţi înmuiat aşa, ca după tăvăleală?! Să mă ierte doamna – sărut mâna! – dar mă înduioşaţi…” Avea încă o dovadă că ceilalţi, fruntaşii, sfetnicii lui, nu pricep nimic din politică. O întrebă pe doamna Costinaş:

— Ai auzit vreun comentariu pe marginea Ordonanţei?

— Câte vrei!

— Cetăţeanul de rând?

— El, el, se grăbi doamna Costinaş, cetăţeanul de rând, care vine să mă roage să-i dau pe ascuns, să-i dau pe datorie, care vine să-l ajut, să-l apăr

— El, cetăţeanul de rând, e revoltat!

— Asta voiam s-aud! triumfa Dindin. Ordonanţa asta nu loveşte în mine. Eu am ce mânca, eu pot trăi şi fără să vând, eu fac ceva pe toate Ordonanţele din lume! strigă el, trăgând de cureaua pantalonilor. Să mă ierte doamna, sărut mâinile… Dar adevăr zic vouă: aici va izbucni flacăra revoltei! Şi-acum, arhanghelii cu voi!

Se despărţiră, urmând să-şi comunice telefonic, din oră în oră, impresiile în legătură cu starea de spirit a populaţiei. Dindin promise că nu se va mişca de lângă telefon până în clipa cea mare. Când se văzu singur, desfundă sticla de Odobeşti, gâlgâi aproape jumătate din ea, apoi îşi scoase cămaşa, pantalonii, pantofii şi se aşeză turceşte pe covor, cu sticla alături. Telefonul ţârâi abia după vreo trei sferturi de oră. „Strada Sf. Niculaie porneşte spre primărie! anunţă Silvian. Ne-ar trebui nişte pancarte.” Dindin îşi notă pe o agendă: Str. Sf. Niculaie – prima care a dezlănţuit atacul, într-un viitor apropiat, răsplată generoasă!”… După încă un sfert de ceas telefonă doamna Costinaş: „Strada Mixandrelor porneşte spre primărie!”… Aprecie că fruntaşii, sfetnicii lui, s-au orientat ca nişte adevăraţi oameni politici, dezlănţuind primul atac asupra primăriei. „Bonjour! Bonjour!” strigă el, sărind într-un picior. Îi veni ideea să joace şotron. Aruncă o monedă de o sută de mii pe covor, sări, o ridică, o aruncă iar. Obosi neaşteptat de repede. Astfel, cuminţit fără voie, îşi duse amândouă mâinile în dreptul inimii şi se târî până la uşă. De câte ori avea palpitaţii, se lăsa în grija nevestei, ori a Anicăi. Nevasta! plecase undeva, niciodată nu îi spunea unde pleacă. Anica jumulea o găină la bucătărie. O rugă să aibă grijă de el, din cinci în cinci minute să deschidă uşa camerei lui şi să-ntrebe: „Cum se simte domnul Iosif?” Ea se prăpădi de râs: „Chiar aşa – domnul Iosif?!” El îi spuse că pentru leafa pe care o primeşte ar trebui să fie ceva mai respectuoasă: dacă într-o bună zi o s-o dea afară?! Anica îl pofti să-ncerce. A fost doar un avertisment prietenesc, o linişti Dindin, întinzându-i sticla de vin. Se temea de ea, de gura ei, de câte văzuse, de câte ar fi putut să spună la sindicat, ori în altă parte. Pentru a evita astfel de neplăceri, îi promise o pereche de ghete îmblănite. „Ce zici, Iosife, să te sărut?” se oferi ea. „Altă dată! spuse el, moleşit. Acum aştept veşti hotărâtoare…” Dar veştile întârziau nepermis de mult. „Cetăţeanul de rând! strigă el. Unde e cetăţeanul de rând? S-a dus cetăţeanul de rând să dea cu târnăcopul… îl cuprinse o mâhnire de comandant suprem, rămas singur pe câmpul de bătaie. Cu cine să te legi, cu cine să te-nţelegi şi pentru cine să lupţi?!”… Silvian îi telefonă că strada Sf. Niculaie încă n-a ajuns la primărie, din pricini uşor de bănuit: toate străzile sunt pline de agitatori comunişti – şi toţi agitatorii dau asigurări că, în câteva zile, oraşul va fi aprovizionat cu douăzeci şi două de vagoane de porumb, unsprezece de grâu, două de macaroane, cinci mii de kilograme de untură… „Şi cetăţeanul de rând? se interesă Dindin. Cetăţeanul care până ieri-alaltăieri mi-a intrat în casă pe uşa din dos, cu pălăria într-o mână şi cu traista în cealaltă, ce zice bunul nostru cetăţean?! 1'… Nu mai avea chef să asculte bâlbâielile negustorului de peşte; în mintea lui se născuse un gând de răzbunare, şi se agăţă de acest gând; era stăpân pe casa lui, pe banii lui, pe griul lui, cine să îl tragă la răspundere dacă îşi dărâmă casa, dacă dă foc sacilor cu bancnote, dacă seamănă grâul pe străzi?! Zece căruţe încărcate cu grâu să umble toată noaptea pe străzi, de pe o stradă pe alta, iar grâul să curgă şuvoi… în zori, cetăţeanul de rând să iasă în stradă, să se-ntindă în mijlocul străzii şi, cu ultimele puteri, să adune un pumn de boabe.

— Cum se simte domnul Iosif?

— Zece căruţe!

— Ce să faceţi cu de?! se miră Anica.

— Zece căruţe! strigă el, ridicând pumnii.

— Zece să fie!

Chemat de urgenţă, doctorul Călinoiu stabili că nu e nimic grav: totuşi, ar fi bine ca domnul Dindin să se gândească mai puţin la politică.

Doamna Pralea împlinea douăzeci de ani.

Amantă de căpitan la şaisprezece, soţie de avocat la optsprezece, casnică la douăzeci – ea se simţea şi chiar se voia mult mai în vârstă, din care pricină aniversarea aceasta i se părea cam lipsită de haz. Dacă tăcea, dacă admitea pregătirile de aniversare era doar pentru că soţul o ameninţa mereu cu o surpriză, o mare surpriză. Dar ce altă surpriză putea să-i facă el, decât să transforme aniversarea într-un fel de întrunire politică? Bănuiala se confirmă în dimineaţa zilei ei de naştere, când avocatul îi prezentă lista invitaţilor: douăzeci şi patru de persoane, printre care şi un reprezentant al conducerii centrale naţional ţărăniste. Pentru toţi aceşti douăzeci şi patru, el închiriase un salon de lux la restaurantul „Dacia11. Petrecerea avea să ţină de la opt seara până a doua zi la unsprezece, când se va organiza un miting în piaţeta din centru.

Tânăra sărbătorită se cam sperie:

— Asta ţi-era surpriza?

— O să fie spre binele tău şi-al nostru.

— Politică şi iar politică! Altceva nu mai ştiţi?

— Prea eşti cuconiţă, o mustră soţul. Tu vrei bani, fără să-ţi pese cum se fac banii, vrei linişte, fără să te-ntrebi cum se obţine liniştea. În momentul de faţă, tot ce pot să-ţi spun este că din politică ne-am născut şi în politică ne vom întoarce.

Câteva ore mai târziu, doamna Pralea află de la fata de serviciu, care şi ea aflase de la fata de serviciu a lui Dindin, că va fi aleasă, în unanimitate, preşedinta Asociaţiei femeilor patriote din B. Încă nu exista o asemenea asociaţie, dar ce era mai simplu decât s-o înfiinţezi în timpul unei petreceri cu icre negre, pui în mujdei şi vin de Odobeşti? Perspectiva unei funcţii politice o îngrozi. Pân-aici, viaţa ei de soţie de avocat cu oarecare prestigiu se scursese monoton şi sigur: citise mai toate cărţile lui Cronin, Maugham, Vicki Baum – etc., ascultase sute de discuri cu muzică simfonică, dormise câte două şi trei ore în fiecare după-amiază, o dată pe săptămână se dusese în vizită, o dată pe săptămână primise vizite. O zi din viaţa ei se multiplica parcă la nesfârşit, iar toate la un loc îi dădeau senzaţia că se află în carantină. Nu îşi manifestase niciodată şi în nici un fel dorinţa de a evada. De o vreme încoace, doamnele din B. Erau indignate de cuminţenia ei. Doamna Dindin, vrând s-o iniţieze într-ale vieţii, îi propusese o călătorie la Bucureşti, unde-i lume şi stră-lume. Ea ridicase din umeri, naiv: „Aici nu-i lume?”

Până pe la ora trei, când îi veni soţul de la tribunal, doamna Pralea citi vreo două sute de pagini din „Pe aripile vântului11; acţiunea o prinse în aşa măsură, încât uită de aniversare şi de ambiţiile politice ale soţului; când fata de serviciu o pofti la masă, ea îi strigă să se ducă dracului; când soţul veni s-o întrebe: ce înseamnă purtarea asta? ea îi strigă să tacă din gură.

— De ce nu te-ai dus la coafor? mai întrebă soţul.

— Am citit, am uitat.

— Cărţile astea te îmbolnăvesc pe tine. Vrei un calmant (Ar fi vrut să-i spună altfel: „Cărţile astea te zăpăcesc pe tine, încât o s-o iei razna, într-o bună zi…” Cam o dată la trei, patru zile o silea să ia un calmant, preparat de el, pe bază de bromură.) Azi n-ai voie să citeşti, n-ai voie să te enervezi, n-ai voie să zici: nu! (Sper să ţi se facă doar propuneri rezonabile, preciză el, zâmbind.) Azi eşti sărbătorita noastră, a tuturor!

Doamna Pralea se gândi că soţul ei este un om ridicol, un fel de paiaţă şi nimic mai mult. Îi era de mirare: în urmă cu numai doi ani, ea se măritase cu un om de prestigiu, elegant şi distins, ascultat de toţi, preţuit de toţi. Ce se întâmplase în aceşti doi ani cu soţul ei? Era tot elegant, tot distins, nu spunea mai multe prostii decât spusese – şi totuşi, ei i se părea ridicol, demodat, prostănac… Dacă el nu se schimbase, atunci se schimbaseră alţii…

— Eu am mâncat ceva pe la douăsprezece, spuse doamna Pralea. Până mănânci tu şi te odihneşti puţin, mă duc la coafor.

— O să facem altfel, îi propuse soţul, bănuitor. O să-l chem pe Mardare aici, da, da – e mai practic şi mai puţin obositor. Ai ceva împotrivă?

Astfel, doamna Pralea trebui să rămână acasă până la opt seara; de câteva ori se simţi spionată de soţ… Dacă soţul nu i-ar fi venit cu calmante, din oră în oră, dacă fata de serviciu nu s-ar fi ţinut de ea pas cu pas, dacă uşa de la intrare n-ar fi fost încuiată – doamna Pralea ar fi fugit. Unde? la cine? Nu ştia, nici nu o interesa, voia doar să se vadă în stradă. Coaforul, croitoreasa, fata de serviciu o suciră, o învârtiră, până când soţul spuse: „E în ordine. Acum, draga mea, nu-ţi cer mai mult decât să mă asculţi!” îi cerea totul.

— Pot să-ţi cer şi eu ceva? îl întrebă.

— Chiar şi viaţa, se eschivă el.

— O, nu, de asta n-am nevoie. Îţi cer ceva mult mai simplu: să nu-l aduci pe nenorocit (se referea la Dindin), dumnezeieşte te rog, altfel o să-mi ies din răbdări. Şi zău dacă ştiu, dacă bănuiesc măcar, ce-o să se-ntâmple…

— E al doilea invitat, explică soţul.

— De ce s-a spovedit? întrebă ea. De ce se spovedeşte în fiecare zi, de şapte zile încoace?

— Necazuri, gânduri, nu ştiu.

— De ce nu vrei să ştii?

— Încă o dată îţi propun să iei un calmant.

Prin oraş se zvonise că Dindin ar vrea să obţină, prin intermediul unui preot din B., iertarea păcatelor trecute şi viitoare, mai ales viitoare. Nimeni din cetăţenii oraşului nu-şi amintea să-l fi văzut intrând în biserică până acum, până acum şapte zile, când a intrat, când şi-a făcut o cruce mare, când a căzut în genunchi, hohotind, în faţa părintelui Dionisie. Îngrijoraţi, prietenii încercaseră să afle de la el, apoi de la părinte, cam despre ce ar fi vorba. Dindin tăcea, părintele ridica din umeri, prietenii se întrebau dacă n-ar fi cazul să se spovedească şi ei. „Ar fi de efect, îşi dăduse cu părerea Silvian. Ar intra ăştia în sperieţi!” Într-adevăr, pentru mulţi, spovedania lui Dindin era prevestitoare de nenorociri. Doamna Pralea îl visa mereu tăindu-şi o şuviţă de păr (din câte şuviţe mai avea) cu o lamă de bărbierit. Cineva îi tălmăcise: moarte!

Salonul de lux al restaurantului „Dacia” era împodobit cu drapele, cu tot felul de panglici şi portrete. Doamna Pralea îşi descoperi portretul între două drapele. „Vivat! strigă soţul. Habar n-aveam. Trebuie să-i mulţumeşti lui Dindin. Alo, bătrâne, vino să-mi săruţi nevasta!”… Dindin nu auzi, nu veni. Înţepenise lângă portretul „Marelui Sfinx”. „E întors pe dos, îi şopti Pralea soţiei. Îl înjură pe maestru, îl trimite la toţi dracii!” Neînţelegând ce se petrece (de ce a înţepenit Dindin?), ceilalţi invitaţi călcau pe vârfuri, îşi vorbeau prin semne, până când înţepeniră şi ei, rând pe rând, lângă portretele unor politicieni obscuri. Dorind să întreţină atmosfera de mister, Silvian începu să cânte „Tatăl nostru” – cam gâfâit, cam pe sărite – dar apariţia primarului îl sili să exclame: „Şi-aşa mai departe, să trăiască domnul primar, invitatul nostru de onoare!”… Primarul îşi scoase pălăria de pai, se înclină în faţa doamnei Pralea şi spuse:

— Doamnă, şi domnule, şi ceilalţi, eu am depăşit vârstă petrecerilor, încât n-o să vă plictisesc, nici n-o să yă sărăcesc. Dar fiindcă mi s-a spus că aveţi nişte icre negre, mă gândii să trec pe-aici şi să vă rog de-o porţie…

— Poftiţi, sunteţi invitatul nostru!

— Nu aşa, nu, nu! se apără primarul. V-am spus că nu rămân. Dacă vreţi să-mi daţi şi mie pe-o farfurioară… El scoase din buzunarul hainei o farfurioară de dulceaţă, pe care o şterse îndelung cu o batistă. Se poate? Ori e prea mare paguba? Doamnă, şi domnule, şi ceilalţi – încă n-am avut prilejul…

— Nu vă prinde figura asta de măscărici, spuse Dindin.

— De unde până unde măscărici? i-o întoarse primarul, zâmibind. Mi-e poftă, domnule, după şaptezeci de ani de viaţă, mi-e poftă de nişte icre negre. Am auzit că aici se găsesc şi-am venit aici. Vreţi bani? Pot să vă dau pensia mea pe trei luni de zile în schimbul a o sută de grame. Vreţi mai mult?

— Am vrea să ne acordaţi respectul cuvenit…

— Greu cu voi, făcu primarul, lăsând să-i lunece farfurioara în buzunar. Prea sunteţi pretenţioşi, prea din cale-afară: şi icre negre, şi respect! Ar trebui să vă hotărâţi, ori pentru una, ori pentru alta. De unde-aţi făcut rost de icre pe-o vreme ca asta?

— Aţi venit în anchetă? se interesă Pralea.

— Doamne fereşte! Venii ca invitat. Vreţi să rămân? Ar fi un dezastru. Dacă rămân, vă sărăcesc şi, până la urmă, cine ştie, poate că mă ia gura pe dinainte şi vă zic vreo două. Aşa, e mult mai simplu: îmi daţi o porţie.

— Domnul primar se-ntrece cu gluma! izbucni Dindin.

— Să credeţi voi că îmi arde de glume!

Primarul îşi flutură pălăria de pai, în chip de salut, şi ieşi sprijinindu-se în baston. „Ce-a fost asta? se nelinişti avocatul Zănoagă. Ori ce-a vrut să fie?” Dindin îşi permise un gest obscen. Pralea îşi numără invitaţii: erau toţi, în afară de reprezentantul Bucureştiului, care avea să sosească abia pe la miezul nopţii. „Să se-nchidă toate uşile! ceru avocatul. Apoi îşi sărută soţia pe frunte: De ce te-ai speriat*? E nebun… Domnii mei, domnule Zănoagă, Dindin şi ceilalţi – nu v-am spus eu că ăsta e nebun? Vă rog să luaţi loc: N-a fost şi nu s-a întâmplat nimic!…” Invitaţii aproape că uitaseră de petrecere şi, mai ales, de bunele maniere: şi bărbaţi, şi femei înjurau năprasnic, ameninţând cu pumnii spre uşă. „A fost o provocare'1, stabili Dindin, cătrănit.

Pralea îi sili să se aşeze la masă:

— Pentru tânăra mea soţie! închină el.

— Pentru tânăra noastră… Mona! – unde eşti?!… Mona, Mona! se agitară invitaţii, ridicând paharele.

— Dragă Mona, de ce mă tragi pe sfoară tocmai într-un moment ca acesta? se alintă avocatul. Doar mi-ai jurat credinţă. Doar ţi-am jurat şi eu. Cine ştie un descântec de nevastă?

— Melc, melc, codobelc, începu Zănoagă.

—… scoate coarne boureşti, continuă Dindin.

—… şi te du la baltă, şi bea apă caldă, încheie Silvian, în aplauzele celorlalţi. Spiriduş învârtecuş, unde eşti? Acum două minute era aici.

— Mie-mi spui? zâmbi Pralea. Doar o sărutai…

— Atunci înseamnă că…

— Treci peste mojicii!

—… anumite necesităţi fiziologice…

— A, da! admise Pralea, jenat.

După vreo jumătate de oră porniră toţi în căutarea doamnei Pralea. Acasă nu era; pe la rude, pe la prieteni nu era; poliţiştii nu-şi aminteau s-o fi văzut în ultimele două săptămâni; birjarii se jurau că nici n-o ştiu cum arată la faţă.

O găsiră târziu, după răsăritul soarelui, dormind într-o livadă umbroasă.