Aproape în fiecare seară, după opt ore de lucru la atelierul de croitorie şi alte trei, sau patru pe şantier, Cristina se ducea la clubul tineretului progresist, unde să scrie lozinci împotriva reacţiunii, ori să-i înveţe pe băieţi dansuri clasice şi moderne. Cu lozincile era floare la ureche. Manole, ori Voichiţă, ori chiar Strihan îi lăsau un text, ea număra literele: zece de „a”, douăzeci de „b” etc., apoi desena şi tăia literele pe care alte fete le coseau pe fâşii de pânză roşie. Dar cu dansurile o scotea greu la capăt, din ce în ce mai greu, mai ales de când apăruseră pe la club nişte flăcăi voinicişi guralivi, care se tot jurau pe viaţa lor că nu ştiu să danseze şi-i de datoria ei să-i înveţe. „Ce vreţi voi?” se răstea Cristina, iar flăcăii se grăbeau să-i cadă în braţe. Într-o seară, ea îi spuse lui Manole că nu se mai duce la club decât însoţită de el, ori de Voichiţă. „Altfel, dragă Manole, în scurt timp o să rămâi fără mine! Şi nici n-ar fi de mirare: de câte ori m-ai strâns tu în braţe? Ăia mă strâng în fiecare seară. Câte prostii mi-ai şoptit tu la ureche? Ăia îmi şoptesc o mie, în fiecare seară. Ce să mai vorbim, sunt printre ei câţiva foarte, foarte drăguţi!” Iar Manole, care din zori şi până-n miez de noapte se lupta cu reacţiunea, îşi cam ieşi dintr-ale lui. „Tu glumeşti?” Cristina izbucni în râs:
— Fetele sunt cam slabe de înger.
— Dar tu ai o răspundere, acolo!
— Chiar aşa, cu răspundere, dacă ăia mă strâng în braţe?!
Dorind să pună lucrurile la punct, odată pentru totdeauna, Manole se interesă cine sunt, după tată şi mamă, flăcăii voinici şi guralivi; niciunul nu era fiu de negustor; doi zidari, doi tâmplari. Manole încercă să-i scuze pe cei patru („Sunt oameni şi ei, din carne şi oase, dacă le faci ochi dulci, sigur că nu se dau în lături!”) şi o sfătui pe Cristina să fie mai atentă, iar la o adică să le-aducă aminte de morala proletară.
— Dar să nu iasă scandal, preciză el.
— De ce să nu iasă? Dacă tu nu vrei, ori nu eşti în stare să-i iei de guler, o să mă rog de alţii, mai de Doamne-ajută.
— Degeaba! făcu Manole, înţelept. Degeaba vrei să mă convingi că numai ei sunt de vină. Mai bine adu-ţi aminte ce ţi-am spus: tu prea mult glumeşti! Şi te pricepi să faci ochi dulci.
Când auzi de ochi dulci, Cristina se mohorî şi nu mai scoase un cuvânt. „Uite cum îmbătrâneşti!” vru să-i spună Manole, speriat, căci avu impresia că ea îmbătrâneşte clipă de clipă. Fără zâmbetul ei, fără dragostea ei se simţi sărac şi păcătos. „Eu cum oi fi arătând? Îl se întrebă, trecându-şi palma peste faţă. O rugă să-l ierte şi, stângaci, îi sărută mâna. „Bine!” spuse ea, dar n-avu puterea să-i mai zâmbească. Manole se duse la sediu, unde trebuia să conducă o şedinţă cu agitatorii. Vorbi răstit, iar când vreo trei dintre agitatori îi pretinseră o purtare tovărăşească, el mormăi înţelept: „Ce ştiţi voi!” Astfel, toţi bănuiră că lui Manole i s-a întâmplat ceva neplăcut, poate că a primit o scrisoare de ameninţare, şi-ncetul cu-ncetul se-ngrij orară pentru el: „Ce-aveţi, tovarăşu' Manole?” „Una caldă, una rece, aşa-i viaţa!” filosofă Manole. Din asta, nimeni nu înţelese mai mult decât că tovarăşul Manole, într-un fel sau altul, a nimerit cu oiştea în gard.
Manole nu era omul care să ezite prea mult, când era vorba de o fată frumoasă. Dacă, totuşi, n-o îmbrăţişase pe Cristina şi nici măcar nu ieşise cu ea la plimbare, în văzul lumii, aceasta se explica printr-un fel de prudenţă politică: el, Manole, e activist, temut de negustori, şi aşa trebuie să rămână în ochii tuturor. Toţi sunt cu ochii pe el. Dacă s-ar afla că are multe şi mărunte slăbiciuni, ca oricare, toţi ar discuta numai despre aceste slăbiciuni. Se temea de gura lumii, de blesteme şi ocări; îndată ce-i ajungea la ureche că doamna Dindin, ori altă doamnă a râs de cum se poartă şi de cămaşa lui cârpită pe care şi-o spăla singur de două ori pe săptămână, îşi pierdea cumpătul, ziua înjura, noaptea, parcă-nvins şi-al nimănui, se gândea la câte umilinţe îndurase.
Portarul îi atrase atenţia că sună telefonul.
— Crezi că eu n-aud? se supără Manole.
— Şi de ce nu răspundeţi?
— Fiindcă nu sunt aici.
— Dumneavoastră glumiţi, iar oamenii vă caută.
— Or să se descurce şi fără mine, spuse Manole, ridicând doar pentru o clipă receptorul. Mă doare capul, mă dor ochii, cred că am răcit – eu răcesc în fiecare vară mai rău decât iarna. Se întinse pe canapea, cu mâinile căpătâi, şi închise ochii.
Peste vreun sfert de oră apăru Voichiţă care, aflând de la portar că prietenul său are ceva, ori e bolnav, ori l-a supărat cineva aşa de tare, de un te mai poţi înţelege cu el, se îngrijoră mai mult decât era nevoie: „Să chem un doctor? Cred că ai temperatură… Inima? Ceva cu inima?” Când auzea de oameni bolnavi, chiar dacă nu-i cunoscuse, Voichiţă se întreba cum ar face să le vină în ajutor. Ai lui, părinţii şi-un frate, suferiseră de o boală grea, care nu-i iertase. Rând pe rând s-au dus, sub ochii lui. De-atunci, el se temea de alunecarea spre moarte.
Manole îl rugă să se potolească:
— N-am nici pe dracu, în afară de nişte gânduri.
— Dar se vede că nu ţi-e bine, stărui Voichiţă.
— Că nu mi-e bine, asta-i adevărat, zâmbi Manole, dar nu că m-ar durea ceva… Phii, câţi mă latră, câţi mă-njură! făcu el, ducându-şi palmele la urechi, îmi ţiuie amândouă urechile. Iar mă-njură doamna Dindin, iar bate mătănii doamna Predoiu, să mă duc în iad… îl apucă de mână pe Voichiţă: Acum te-am prins şi te rog să-mi explici un lucru. Eu, Manole, nu mă tem de luptă deschisă: nu mă tem de burghezie şi de toată reacţiunea la un loc! Dar de ce mă tem de bătaia de joc a ăstora? Nici nu mai dorm noaptea.
— Ar trebui să dormi.
— Că tu ai dormit, când au spus ei despre Maria!
— Ştiam şi eu, şi ea, şi toţi, că nu-i adevărat.
— Asta-i altă poveste! Dar gândurile?
— Nu era cazul să-mi aminteşti, se mâhni Voichiţă.
Când înţelese cât de tare a lovit, Manole se-nroşi până-n vârful urechilor. Stângaci, îl cuprinse pe Voichiţă de după umeri şi-l ţinu mult, aproape de el, să-i simtă durerea şi să i-o aline. Ei doi nu vorbiseră niciodată despre ce-a fost, ori n-a fost… Acum se gândi că nu poate să-şi răscumpere vina decât mărturisindu-se până la capăt:
— Aş vrea să mă-nsor cu Cristina. Şi de ce nu te-nsori? o să mă-ntrebi tu. Fiindcă mi-e teamă de câte-or să spună despre mine, despre ea. Nu! strigă Manole, observând că prietenul său se strâmbă a dezgust. Nu sunt laş! Orice să crezi despre mine, asta nu!
— Dacă ţi-e teamă, spuse Voichiţă, nu te-nsura. Dacă ţi-e teamă, nu mai ieşi din casă. Să nu te mai aud. Să nu te mai văd! izbucni el.
— O să trec pe la voi în seara asta, spuse Manole.
Era sigur că peste o oră Voichiţă îl va primi cu braţele deschise. Ei doi aveau dese ciocniri, uneori îşi aruncau vorbe grele: să nu te mai aud! să nu te mai văd! pentru ca un ceas mai târziu, o zi mai târziu, rar de tot două, trei zile, să reia prietenia, ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic. Ceva grav, ireparabil nu se întâmplase niciodată şi nici nu era cu putinţă. De astă dată, Manole primi ca pe-o binefacere izbucnirea prietenului. În felul acesta, Voichiţă îi plătise pentru nechibzuinţa de-a fi pomenit de Maria şi fără-ndoială, plătindu-i, îl şi iertase. „A fost o zi neagră”, îşi spuse Manole, ştiind că multă vreme nu va uita această zi, cum nu uitase nici alte zile negre, zile de păcate, de ruşine, care îl făceau să umble cu ochii-n pământ.
Întâlnirea cu Cristina îl neliniştea.
Pornind spre club, unde ştia că o va vedea, el se gândi că, înainte de-a ajunge acolo, ar trebui să se petreacă o minune, ceva care să-i solicite pe toţi în aşa măsură, încât să uite jignirile de peste zi. Cerul să se-ntunece, nori grei, învrăjbiţi, scânteind, să se lupte deasupra caselor; vântul să alerge nebun de pe o stradă pe alta, adunând hârtii, izbind ferestre; mamele să-şi strige copiii: „Ion, Vasile, Mihai, vine ploaia, mă!” Toţi, cu mic, cu mare, să iasă din case, încremenind cu ochii spre cer. A picurat!
Clubul tineretului se afla chiar pe strada Principală, în fosta prăvălie a lui Popău – o clădire mohorâtă, cu patru ferestre zăbrelite spre stradă şi patru uşi pe care erau prinse reclame de cremă de ghete, de pălării şi pantofi. Cu toate că uşile şi ferestrele rămâneau toată ziua deschise, înăuntru stăruia un aer umed şi înecăcios, de pivniţă. De câte ori venea aici; Manole fuma ţigară după ţigară, zicând că e mult mai plăcut să te-neci cu fum, decât cu miros de şobolani. De trei zile, clădirea era în renovare. Din cele opt încăperi, numai două mai serveau de club – o sală pentru şah şi ping-pong şi una pentru dans. Manole trecu mai întâi pe la şahişti; erau vreo cincizeci, strânşi în jurul a trei mese; câţiva jucau, cei mai mulţi dădeau sfaturi, ori trăgeau nervos din ţigară.
Din sala alăturată răzbăteau râsete şi chiuituri. O clipă, Manole şi-o închipui pe Cristina strânsă în braţe de un vlăjgan suflecat, care pariase cu alţi vlăjgani pe-o sticlă de bere, pe-o sticlă de vin, că în seara asta neapărat o va strânge în braţe. Şovăind, el s-apropie de uşă: „Unu, doi, trei – începem!” s-auzi vocea Cristinei. Imediat, acordeonistul atacă un tangou la modă, însă după câteva clipe, când Manole deschise uşa, el se opri stânjenit şi, vrând să se tragă înapoi, călcă o fată pe picior. „Dă-i bătaie! ceru Manole. Doar n-am venit în control. Şi chiar de-aş fi venit!” Cristina continua să danseze şi fără muzică: „Unu, doi, unu, doi. De ce nu eşti atent?” Tânărul ei partener, un vlăjgan mustăcios şi suflecat, întocmai cum şi-l închipuise Manole, râdea tot timpul, trăgând cu ochiul la cei de pe margine, la prietenii lui, tot vlăjgani suflecaţi. Aceştia se înclinară, pe rând, în faţa lui Manole. Unul se grăbi să-i ofere un scaun. „Mulţumesc, „ spuse el, împingând scaunul la o parte. Cristina nu părea încântată de vizita lui, iar tinerii, crezând că a venit în control, să-i ia la ochi, se mişcau greoi, împiedicat. Partenerul Cristinei se-nroşi, transpiră şi-n cele din urmă se lipi de perete. Ceilalţi vlăjgani îşi făceau loc spre uşă. Pe câţiva dintre ei Manole îi cunoştea de pe şantier, erau tâmplari şi zidari, băieţi de treabă, glumeţi, aprigi la încăierare. Îi pofti să ia loc pe o laviţă, lângă perete. „Următorul! strigă acordeonistul. Cine dansează?” Toţi tăceau şi se fereau, de parcă li s-ar fi cerut să iasă la tablă. Atunci intră pe uşă un băieţandru zgâit, cu urechi mari şi tuns chilug, care neştiind ce se petrece aici, de ce-i atâta linişte şi smerenie, zise: „Pardon!” şi încremeni/Zăpăceala noului venit îi făcu pe toţi să izbucnească într-un hohot de râs. „Pândele, de când te-aştept! se bucură Cristina. Ia poftim! îl apucă de mâini, ca pe-un iubit de mult aşteptat: Unu, unu-doi, unu… Tu o să fi cel mai bun dansator, iar eu la toate petrecerile numai cu tine o să dansez!” Pândele se dovedi de o conştiinciozitate exemplară: de câte ori i se atrase atenţia că a greşit, de atâtea ori o luă de la capăt, încet, cu răbdare şi cu o totală indiferenţă faţă de cei din jur, care nu mai pridideau cu ironiile. Când, din greşeală, se apropia mai tare de Cristina, parcă îl lua cu ameţeli: închidea ochii şi se clătina. După două tangouri chinuite, el se aşeză pe un scaun, lângă fereastră, fără a o slăbi însă din ochi pe Cristina. Acordeonistul anunţă o pauză de un sfert de oră.
— Eu plec! spuse Cristina. Mai sunt fete pe-aici.
— Dar nu-s ca tine! îndrăzni Pândele.
— O să continuaţi mâine seară, interveni Manole, apucând-o pe Cristina de braţ. Astfel, toţi pricepură că el a venit pentru Cristina, iubita lui, şi că de-aici înainte ei nu mai au dreptul să o strângă în braţe şi să-i şoptească tot ce le trece prin cap. Pândele se ghemui pe scaun, cu bărbia în pumn. Avem şi noi nişte obligaţii, explică Manole, stângaci.
Când ajunseră în stradă, Cristina pufni în râs:
— Eşti ca un urs! De ce n-ai plecat imediat?
— Doar tu mi-ai zis să viu!
— Credeam că îţi face plăcere.
— Sunt obosit, necăjit, m-am certat cu Voichiţă.
— Din vina cui?
— Din vina mea.
— Nici nu se putea altfel. Şi-acum ce-ai de gând, să te cerţi şi cu mine? Pentru ce mi-ai zis azi, îi aminti ea, ai merita să ajungi în iad. Dar, cine ştie, dacă mă inviţi la o bere, poate că ţi se trece cu vederea.
— He, he! făcu Manole. De-ai şti tu cât sunt de sărac! Scoase din buzunar trei bancnote mototolite pe care le jucă în palmă ca pe nişte pietricele: Tata, fie-iertat, se-mbăta o dată pe an, de ziua lui. Aduna bani din vreme, se ducea la crâşmă şi-acolo se-mbăta.
Seara se-nt6fceî acasă pe două cărări, nu vedea pe nimeni, nu supăra pe nimeni. Cânta: „Sunt sărac şi-mi pare bine, ce-i acasă-i tot pe mine!” Eu mă-mbăt o dată în trei ani, dar aş putea să cânt în fiecare zi. Ce vrei să-ţi cumpăr cu banii ăştia?
— Nişte cercei de aur! se răsfăţă Cristina.
— Dacă ai fi ceva mai puţin pretenţioasă, mai realistă, sublinie Manole, cred că ar fi în folosul tău. O batistă cu dantelă?
— Nu se mai poartă de pe vremea bunicii.
— Am văzut eu într-o prăvălie.
— Câţi bani ai?
— Cât să-mi cumpăr trei pachete de ţigări şi bonuri pentru două zile la cantină. Dar, bravă el, de dragul tău sunt gata să-mprumut ţigări şi să mănânc pe datorie. Or, vrei să mă sacrific chiar de tot, să rabd? Dacă te lasă inima, n-ai decât să-mi porunceşti: „Rabdă, Manole, cântă, Manole, joacă, Manole!” Sunt al tău supus pe veci! O cuprinse pe Cristina de după umeri: De sărăcie nu mi-a fost ruşine niciodată. De-aici încolo, cu-atât mai puţin o să-mi fie. Ce să-ţi cumpăr?
Era cu vreun sfert de oră înainte de-a se-nchide prăvăliile. Năduşiţi, cu cămăşile descheiate până la brâu şi mânecile suflecate, negustorii se preumblau prin faţa prăvăliilor, ochind pe câte-un cunoscut, cândva client de-ncredere, pe care-apoi să-l tragă înăuntru: „Avem marfă, din cât avem dăm şi pe credit, pentru alegători…” Oamenii se lăsau greu, ca şi când li s-ar fi propus o afacere necurată. Ca să scape de gura negustorilor, unii mergeau grăbiţi pe mijlocul străzii, ori ocoleau strada Principală. De Manole, pe care toţi îl ştiau de activist, nu se agăţase nimeni. Acum, văzându-l la braţ cu o fată frumoasă, râzând, chicotind, negustorii prinseră curaj: „O pereche de pantofi pentru domnişoara, o sticlă de colonie, mătase naturală, mătase artificială, culori atrăgătoare.” Manole trecu pe lângă trei dintre ei, fără o privire, fără un cuvânt – „Nu vă cunosc şi n-am nevoie de voi” – dar îi veni un gând viclean şi în faţa lui Dindin se opri, chiar îi întinse mâna.
Ca fruntaş pe-aici, Dindin se purta vară-iarnă cU haină de culoare închisă, cămaşă albă, cravată şi batistă înfoiată la buzunar. Acum era leoarcă de sudoare, nu-i mai ajungeau batistele, se ştergea, discret, pe frunte şi pe gât cu mâneca hainei.
— Iese răutatea din mine! Iese, iese! încercă el să glumească, în timp ce se apleca să sărute mâna Cristinei. Stimată domnişoară, daţi prospeţime şi vigoare orăşelului nostru. Imediat, el se-ntoarse, zâmbind, spre Manole: Dacă mi-e îngăduit să mă exprim astfel…
Manole s-apropie de uşa prăvăliei. Un val de mirosuri amestecate, de colonie, de bomboane şi motorină îl obligă să-şi ducă mâna la nas.
— Ce-aveţi pe-aici?
— O! făcu Dindin. Mă onoraţi cu o vizită?
— Aşa, în trecere, voiam să vedem.
— Pot să vă asigur că oamenii de gust n-au ieşit niciodată nemulţumiţi din prăvălia mea. Se înclină în faţa Cristinei, oferindu-i braţul. Căci tot pentru oameni, pentru populaţie, se corectă Dindin, ne zbatem şi noi. Unii mai mult, alţii mai puţin, după puteri şi bunăvoinţă. Dragoman, încă două becuri!
Cel numit, care dormitase până atunci după tejghea, se execută cu o vioiciune uimitoare. În câteva secunde numai, el avu timp să se-ncline în faţa cumpărătorilor, să sară peste tejghea şi să răsucească un comutator. Ceilalţi vânzători se înclinară şi ei, pe rând, unii cu mâna în dreptul inimii, alţii cu două degete la o şapcă imaginară. Apoi, cu ochii pe stăpân, ei aşteptară un semn. Stăpânul ceru să se mai aprindă un bec. În prăvălia scundă, cu ferestre mici, zăbrelite, nu pătrundea soarele decât dimineaţa, două, trei ore, din care pricină era nevoie de multe becuri: pentru clienţii obişnuiţi, Dindin aprindea două becuri; pentru cei aleşi, încă două, sau trei; pe Manole îl onoră cu şapte becuri şi era dispus la încă două.
— Dragoman, la ordin! Cu ceilalţi am terminat pe ziua de azi! şi Dindin bătu din palme, de parc-ar fi vrut să împrăştie nişte orătănii. Trei băieţandri se înghesuiră la o uşa ce dădea în curte. Din pragul uşii îi urară stăpânului noapte bună. Dumnezeu cu voi! spuse Dindin, în silă. Dând la o parte stămburi şi stofe grosolane, el descoperi un cupon de mătase, pe care i-l prezentă Cristinei în termeni superlativi, pomenind totodată numele doamnelor din orăşel, care ar fi fost încântate să poarte aşa ceva. Ei, perdeaua!… Dragoman, băiatul, prevăzând ce-avea să urmeze, se afla la post, lângă o perdea de stambă, pe care o trase dintr-o smucitură. În clipa următoare, el încremeni cu ochii holbaţi la oglinda fixată în perete, înaltă cât un stat de om, cu ramă de aluminiu: cineva scrisese pe oglindă o lozincă… Ce-i cu tine, mă, te-a trăsnit? strigă Dindin, înaintând ameninţător spre băiat. Când să ridice palma, îl văzu în oglindă pe Manole şi se dezmetici. O inscripţie! Ce ţi se pare atât de nemaipomenit? O inscripţie, ca înainte de alegeri. Noi scriem să trăiască partidul ţărănesc, comuniştii scriu să trăiască al lor… Din sprâncene şi din bărbie îi picurau stropi de sudoare. De uimit şi năduşit ce era, se şterse pe faţă şi pe gât cu mătasea bleu-ciel. O, coniţă! O, domnişoară, se zăpăci el, aruncând mătasea pe tejghea, îmi pare nespus de rău că apar în faţa dumneavoastră ca un prăvăliaş idiot. Încercă un zâmbet şi o plecăciune: Cerându-vă iertare, îmi permit să caut un alt cupon.
— De ce să vă mai osteniţi?
— Altfel nu mi-aş ierta niciodată gestul, într-adevăr penibil, declară Dindin. În câteva secunde numai scoase de sub tejghea, dintr-un loc ştiut, două cupoane, tot mătase – un verde închis şi un portocaliu. Acum va apare în acest magazin cea mai frumoasă dintre zâne: mâinile pe lângă corp, lejer, fruntea sus! în ciuda protestelor, o înveli pe Cristina în mătase, în verde, în portocaliu; o ciupi de braţ; întârzie cu mâinile pe la şolduri; îmbrâncit de Cristina, se trase un pas înapoi.
— Ar fi cazul să-i ceri scuze, interveni Manole.
— Hai să ieşim, se rugă Cristina.
Prea mânios, Manole îi făcu semn să se dea la o parte. Dindin, prevăzător, se apropie de uşa ce dădea în curte. Vrând să sară în ajutorul stăpânului, Dragoman scoase de la cingătoare un cuţitaş de-un lat de palmă, pe care îl agită deasupra capului.
— Jos! strigă Dindin, aruncă-l jos! La picioarele domnului!…
Izbit cu sete, cuţitul se înfipse în duşumea, la un pas de Manole. „Mi-ai zis să te apăr! scrâşni Dragoman. Să-ţi fiu pavăză şi scut! Hai noroc!” Pricepând că a făcut ceva nepermis, ceva ce greu se iartă şi se uită, băiatul izbucni în plâns. Cum nimeni nu-i spuse nici o vorbă de alinare şi nimeni nu mai avea nevoie de el, ieşi din prăvălie plângând. Dindin, socotind că momentul greu a trecut, se apropie de Manole ca de un om în stare să-i înţeleagă durerea şi chiar să-i dea un sfat. Sudoarea îi pătrunsese prin gulerul cămăşii, i se lăţise pe piept, până la curea. Ca să nu răcească, se bătea cu palmele pe piept, pe spate, pe umeri. Uitase, ori voia să uite, că de faţă se află o domnişoară pe care o râvnise.
— De douăzeci de ani, de când ţin prăvălie, nimeni nu s-a amestecat în afacerile mele. Nimeni nu i-a învrăjbit pe vânzători împotriva mea. Şi iată că, în momentul de faţă, vânzătorii nu mai ascultă de mine, ci de domnul Creţoiu. Eu îi ţin, eu le dau bani şi de mâncare, iar ei se duc la domnul Creţoiu, ori la domnul Strihan, ca să-i apere. În această situaţie îmi îngădui să vă cer un sfat: ce trebuie să fac eu, pentru ca să mai exist? Aş vrea să-mi răspundeţi deschis. Închipuiţi-vă că am fi într-o sală de tribunal, dumneavoastră procuror, eu acuzat. Curaj!
În acest îndemn Manole simţi o aprigă dorinţă de răzbunare. Priceput şi nărăvit în combinaţii, în a întinde curse, Dindin voia să obţină, după întâmplările penibile de mai înainte, un triumf, cel puţin un triumf teoretic, demonstrând temeinicia şi forţa ideilor sale. Ca niciodată, avea nevoie de un triumf, pentru ca să poată merge spre casă cu fruntea sus, să poată mânca, să poată dormi. Dacă Manole ar fi făcut o singură mişcare, s-ar fi repezit asupra lui, să-l reţină. Manole îşi lăsă palmele pe genunchi şi se aplecă puţin:
— Am să vă dau un singur sfat, spuse el. Să nu-i mai trimiteţi domnişoarei biscuiţi şi cămăşi de noapte. Dacă nu ţineţi seama de acest sfat înţelept, o să vă port prin tot oraşul cu punga de biscuiţi la gât. Pe onoarea mea!
— Ai auzit ce-a spus? întrebă Cristina.
— Păcat! Păcat că aţi părăsit argumentele politice, spuse Dindin. Cu mâna întinsă spre uşă, adăugă: Am plăcerea să vă conduc… În timp ce-i conducea spre ieşire, mai aruncă nişte vorbe: Până una-alta, noi suntem cu marfa, de la noi cumpăraţi până şi pânza şi hârtia pentru lozinci. Iar drept mulţumire, vreţi să ni-i daţi de chiriaşi pe lucrătorii dumneavoastră. Ştiu eu, ştiu şi ce visaţi.
Manole ridică ochii spre cer. Nici un semn de ploaie! apoi se uită în lungul străzii, înspre parc, unde se ivise coloana brigadierilor. „Să mergem acasă”, îi propuse Cristinei. În clipa următoare, când îşi luă rămas bun, simţi că asupra lui se va abate o mare primejdie curând, prea curând, poate chiar în noaptea aceea. Dindin avea mâna asudată şi rece, şi grea. Pe faţă şi pe frunte îi apăruseră câteva pete vineţii, ca nişte amprente digitale. Din bărbia ascuţită îi picura sudoare, strop după strop, încât aveai impresia că toată faţa lui, ca de ceară murdară, se topeşte încet, egal şi sigur. Spuse ceva ce nu se-nţelese. Poate că nici nu era de înţeles. Când Manole vru să se depărteze, făcu doi-trei paşi în rând cu el, ţinându-i mâna. Era ultima încercare, tăcută, desperată, de-a mai câştiga ceva.
— Să ne grăbim, spuse Cristina.
Din tot ce se întâmplase în seara aceasta, chiar şi din înfruntarea cu Dindin, ea se căznea să reţină, în primul rând, faptul că legătura ei cu Manole a ajuns să fie cunoscută în public aşa cum se cuvine. Aşteptase ieşirea în lume alături de el mai mult cu mândrie, decât cu emoţie. Fiind prea ocupat, departe de petreceri, el n-avea de unde să ştie câte fete din B. Şi-l doresc pentru toată viaţa, ori numai pentru câteva nopţi. Până şi fata procurorului Alexiu, învăţată cu ofiţeri şi avocaţi, se jurase că e gata să-i cadă în braţe, fără nici o condiţie. „Ce-or fi găsind fetele astea la tine? Îl ar fi vrut să-l întrebe Cristina. Amâna întrebarea pentru mai târziu, când între ei doi se vor fi stabilit raporturi trainice, pe care oricâte glume şi vorbe în doi peri nu pot să le mai zdruncine.
— Şi-acum? întrebă Cristina.
— Mergem acasă la noi.
— Asta înseamnă că mă iei de braţ.
— Aşa scrie?
— Nu cred să scrie undeva. Aşa îmi place mie.
Îndată ce se văzu în curte, Manole se duse să-l caute pe Voichiţă. Era convins că prietenul său, de care avea atâta nevoie, e acasă şi îl aşteaptă cu braţele deschise, nici nu s-ar putea altfel. Când află că Voichiţă a plecat de vreo jumătate de oră la o şedinţă cu profesorii de la Arte şi meserii, de unde nu se va-ntoarce înainte de miezul nopţii, îl cuprinse o nelinişte de om al nimănui. Dacă ar fi fost dimineaţă, ori în miezul zilei, ar fi găsit pe cineva cu care să se sfătuiască şi, astfel, să împartă neliniştea, dar acum, când oamenii se duceau la culcare, ori la şedinţe? încă de mic se temea de nopţile albe. În astfel de nopţi, neplăcerile de peste zi luau proporţii, se împleteau cu visuri de groază, îl copleşeau. Soţia lui Voichiţă îl pofti să intre în cameră. El refuză, arătând discret spre Cristina. Doar atât vru să ştie:
— Înainte de-a pleca, ţi-a zis ceva de mine?
— Da, mi-a zis că eşti un motan încălţat!
— Uite, măi! Aşa a zis Voichiţă?
— Chiar aşa! se amuză femeia.
— O să-i zic şi eu cumva, da, da.
Acest „motan încălţat11 avu darul de a stabili o legătură tainică între Manole şi prietenul său. De câteva ori el repetă: „Motan încălţat, motan încălţat11 – de parcă în acest fel ar fi comunicat cu Voichiţă despre necazurile sale. Îi ură soţiei lui Voichiţă noapte bună, „de asemenea, soţului tău!”
— Şi se îndreptă ceva mai liniştit, mai puţin singur, spre chilioara lui. Cristina îl aştepta în pragul uşii, cu o tavă de lemn pe care se aflau două roşii mari, nişte ardei, brânză şi câteva felii de pâine neagră.
— Ce ţi-a zis Maria? întrebă ea.
— De-ale ei, de-ale noastre.
— O să te cheme să-ţi zică ceva important: dacă să se despartă ori nu de Voichiţă. Nu cumva să te bâlbâi, îl preveni ea, drăgăstos. E absolut obligatoriu să se despartă, altfel ajung la duşmănii!
— Tra-la-la! făcu Manole. Tu eşti tra-la-la! o privi îndelung, cu o uimire prefăcută, puţin furioasă, vrând să câştige timp. „Asta înseamnă, îşi spuse, că tot ce-am auzit noi e adevărat.” Din respect pentru prietenul său, evită să discute amănunte. Dar o luă pe Cristina la rost: Te pomeneşti că i-ai dat sfaturi. Cu ce drept?
— E prietena mea!
— Ce meriţi tu! Ce bătaie meriţi tu! o repezi Manole.
— Dimpotrivă, cred că merit felicitări, bravă ea. Şi-am să mă ţin de capul ei zi de zi, până când se duce la tribunal. I-am şi găsit motiv de divorţ: nepotrivire de caracter… Unde mai pui că e şi la modă! în clipa aceea, Manole ridică palma. Ea închise ochii, dar nu se feri, aşteptă. Cât să mai aştept? întrebă după o vreme, zâmbind. Dacă nu m-ai lovit acum, a doua oară o să-ţi fie şi mai greu!
— N-ar fi de mirare să mă loveşti tu, spuse Manole.
— De ce să fie? Atâtea neveste îşi bat bărbaţii.
— Depinde de bărbaţi.
— Cu Maria am dreptate, reluă Cristina.
— Nici un cuvânt, se răsti Manole. Îţi interzic să mai discuţi despre asta. Prea ţi se pare că le înţelegi pe toate. Prea îi vrei pe toţi pe gustul tău: să se poarte aşa, să gândească aşa. Prea dai sfaturi, când încă n-ai de unde. Ştii tu cum s-au petrecut lucrurile? Ţi-a spus ea? Ţi-a spus el?
— Ştiu că dacă nu se despart or să fie nenorociţi. Ori crezi că se poate trece uşor peste chestii dintr-astea? Tu ai trece? întrebă ea, agresiv. Să afli mâine că…
— Aşa mă scoţi din sărite!
Dar în loc să-şi iasă din sărite, Manole abia se potoli. Ştia că dacă Maria, ori Voichiţă o să-i ceară părerea, o să-i îndemne la divorţ. „Într-adevăr, admise el, sunt întâmplări peste care nu se poate trece.” Şi în clipa aceea, uitând de cei doi, se întrebă dacă Cristina a fost cuminte.
Imediat după masă, Cristina îi spuse că de mâine dimineaţă nu se mai duce la atelierul de croitorie, fiindcă nu vede la ce i-ar folosi – banii sunt puţini, un atelier al ei n-are de gând să-şi deschidă şi, pe lângă toate astea, meseria n-o atrage. Pentru doamnele din B. Ea nu-i decât o slujnicuţă, care în loc să facă de mâncare şi să deretice prin casă, trebuie să le îmbrace şi să le suporte toate mojiciile. Dacă doamna Dindin vrea să-şi facă o rochie, ea e obligată să stea la dispoziţia doamnei Dindin; iar doamna o cheamă acasă, o laudă ori o jigneşte, şi, oricum ar fi, se dezbracă în faţa ei, fără nici o jenă; pentru că ea, Cristina, nu există… De mâine dimineaţă, dacă el e de acord, s-ar duce pe şantier; trei, patru luni fără salariu, dar măcar învaţă o meserie care-i place. Manole o ascultă până la capăt, cu o senzaţie ciudată. Aceasta avea să fie prima lor noapte de dragoste; ea începea într-un mod neaşteptat: cu discuţii despre doi prieteni care se despart, cu înţelegeri casnice… De-a lungul anilor îşi închipuise prima noapte de dragoste cu femeia iubită în afară de timp şi de spaţiu, ca o dăruire şi o totală uitare de sine. Iată că lucrurile afveau să se petreacă altfel, într-o realitate bine definită. „Poate că e firesc să fie aşa!” admise Manole, cu un vag regret. Apoi îşi făcu în minte o socoteală, dacă numai salariul lui, salariu destul de modest, le-ar fi de-ajuns ca să mănânce şi să se-mbrace, până când Cristina o să-nveţe o nouă meserie. Prea strălucit n-aveau s-o ducă: mâncare la cantină, câte o rochie, o cămaşă, ţigări din cele proaste, câte un film pe lună.
— Sunt de acord, spuse Manole, de mâine dimineaţă te duci la şantier. Cât despre bani şi celelalte, zău dacă îmi fac gânduri. De-o rochie de stambă o să găsim bani, oricând. Da, da, de stambă, râse el, fiindcă ţie îţi stă bine cu orice!
Pe urmă nu ştiu ce să-i mai spună.
Era ca atunci, în copilărie, când îl scotea la lecţie: „pentru astăzi avem… pentru astăzi avem… Îl dar nu mai ţinea minte ce aveau. Cristina şedea lângă el, pe marginea patului, cuminte, sfioasă, cu ochii plecaţi. Privind-o, mângâind-o cu privirea, înţelese că îşi ea a uitat tot, în aşteptarea a ceva neobişnuit. Şi, deodată, lui îi veni să râdă de cât de stângaci şi de cuminţi pot fi ei.
XVI
— Am găsit teren pentru afacerea aia…
— Şi ce mai aşteptaţi?
— Am vrea s-avem şi aprobarea dumneavoastră.
— Oraşul cu o mie de blesţewe
— O aveţi, spuse Strihan, fără să ridice ochii de pe nişte hârtii cu scris mărunt. Sunt gata să vă dau o mie de aprobări în schimbul a două, hai să zicem trei ore de linişte. Poftim! şi bătu hârtiile cu palma. Azi e sâmbătă, ziua mea de rapoarte, de concluzii şi de autocritică, fiindcă din pricina mea şi-a voastră, cu toate stăm prost pe săptămână asta: tu trebuia să pleci prin sate, şi te-ai învârtit pe-aici, iar eu, eu nici nu ştiu cum au trecut zilele, de parcă aş fi dormit de luni până sâmbătă. Uite câte hârtii, câte rapoarte!… Ei, ce mai doreşti? îl întrebă pe Voichiţă.
— Să vedeţi terenul.
— Încă nu mi-a fost dat să mai întâlnesc unul ca tine!… Strihan împinse hârtiile spre un colţ al biroului, în semn că nu mai poate lucra – oare unde s-a mai pomenit atâta lipsă de bun simţ? vru să-i spună lui Voichiţă: „Profiţi de faptul că nevastă-ta e secretară, intri când vrei, ca la tine acasă…” Observaţia i se păru prea brutală pentru un colaborator apropiat şi o îndulci puţin: Profiţi de faptul că ţin la tine, însă oricât aş ţine, mă simt obligat, înţelegi tu? obligat să-ţi spun că tu nu ştii de vorbă, nici de ruşine, cum nu ştia prietenul tău Vlad Lupaşcu. Vrei să te dau afară?
— Ies eu de bună voie.
— Ei, ei! Parcă ai fi un copil! o întoarse Strihan, ridicându-se de la birou. Voichiţă se apropia de uşă, cu ochii plecaţi, răsucind în mâini o şapcă de doc. Era mai degrabă dezamăgit, decât ruşinat, ceea ce îl făcu pe Strihan să-şi ceară iertare, într-un fel destul de ciudat: Mai treci şi tu cu vederea. Că destul mă acuză alţii… De ce ţii neapărat să văd terenul?
— Credeam că o să vă facă plăcere, spuse Voichiţă, cu glas obosit şi fără să ridice privirea. Altfel, terenul e bun, inginerii şi-au dat aprobarea, peste vreo două ore începem. Îmi daţi voie să vă spun ceva? se hotărî el. Dumneavoastră aţi îmbătrânit, de la o zi la alta aţi îmbătrânit, sub ochii noştri. Vă faceţi meseria, şi atât: şedinţe, rapoarte, instrucţiuni. Cum aţi fora o sondă, precis, pe zile, pe ore. Dacă vreţi să rămâneţi un meseriaş, vă priveşte, dar de ce vă legaţi de Vlad Lupaşcu? E un luptător, a suferit, a… Cât despre mine, mai spuse el, coborând privirea, tare-aş vrea să plec de-aici undeva, pe-un mare şantier, cu mii, cu zeci de mii de lucrători, să dau cu târnăcopul în rând cu ei, să alerg, să strig, numai să nu mă doară capul. Aici mă doare.
Îşi înfundă şapca pe cap (era printre puţinii din B. Care purtau şapcă pe-o vreme ca asta) şi deschise uşa; vru să iasă, apoi se răzgândi, încă mai trăgea nădejde să-l înduplece pe Strihan. Dacă n-ar fi fost uşa deschisă, Strihan l-ar fi întrebat: „De ce te doare capul? Crezi că eu nu văd, nu aud, nu pricep? Eşti om în toată firea, ar trebui să ştii că de necazuri nu scapi fugind, te-ajung din urmă, se-agaţă de tine, ca nişte mărăcini, te-nţeapă şi te otrăvesc…” Amână tot ce-ar fi vrut să-i spună pentru altădată, pentru când s-or nimeri la un pahar de vin. Pe urmă, când îl văzu cum trece pe lângă nevastă-sa, fără măcar să-i arunce o privire, se întrebă dacă n-ar fi mai înţelept să-i ia la rost, ca între prieteni: „Ce-aveţi voi, de tot vă plouă şi vă ninge? Dacă e aşa cum zic oamenii şi dacă voi simţiţi că nu se mai poate, degeaba o lungiţi…”
Vreo treizeci de săpători, un inginer şi câţiva tâmplari aşteptau de aproape trei sferturi de oră sosirea lui Strihan, cum îi instruise Voichiţă – în linişte şi cu respect. Inginerul, om trecut de cincizeci de ani, prea puţin obişnuit cu discursurile, se tot întreba ce ar putea să spună el de efect („de mare efect politic!” îi ceruse Voichiţă) J înainte de a începe construcţia unei cantine. Săpătorii şi tâmplarii îşi treceau din mână în mână o hârtie cu angajamente. Strihan nici nu vru s-audă de miting.
— Dumneavoastră aţi uitat ce spun clasicii despre mitinguri, despre entuziasmul colectiv? întrebă Voichiţă.
— Vreau să văd entuziasm la lucru.
Pe locul acela fusese cândva o prăvălie: a şaptea prăvălie de stămburi din B., aparţinând unui fost deputat, Ion Mottoi, trăit pe-aici, trăit pe la Bucureşti, căzut într-o încăierare. Pe unul din pereţii prăvăliei, de altfel singurul care se mai ţinea în picioare, conducerea de azi a partidului ţărănesc fixase o placă comemorativă, care aducea la cunoştinţa curioşilor că din această prăvălie a cumpărat daruri pentru cei săraci în ziua de 7 mai 1919 M. S. Regele Ferdinand…
Voichiţă desprinse placa şi o trânti de pământ.
Cei treizeci de săpători se apucară de lucru.
— O să iasă scandal, mare scandal, spuse Strihan.
— Şi ce propuneţi? întrebă inginerul.
— Ei, ce să propun! Avem nevoie de o cantină, la doi paşi de şantier, ăsta-i locul cel mai potrivit, o construim aici!
În stradă se adunaseră vreo zece femei. Una dintre de deschise o umbrelă albă, făcu doi paşi înainte şi arătă acuzator spre Strihan… Era doamna procuror, destul de greu de recunoscut din pricina unor ochelari de soare, care-i acopereau jumătate din faţă, şi a părului tuns băieţeşte. Parcă mai slăbise, parcă întinerise. Purta o rochie roz, strânsă pe corp, pantofi albi, de lac, şi cercei de aur în urechi. Pomenind ceva de casa-muzeu, de tribunal, ea se apropie de fosta prăvălie cu smerenie. Din greşeală, şi numai din greşeală, călcă pe placa comemorativă. Scoase un ţipăt scurt, îşi făcu o cruce mare şi strigă: „… Pe viaţă… Pe viaţă!” Cu placa în mână se întoarse la femeile din stradă: „Blestemaţi!… blestemaţi!” Una singură îi făcu pe voie, celelalte se traseră înapoi, cam speriate. Doamna procuror îşi potrivi placa sub braţ şi porni spre casă. Dar abia făcu vreo douăzeci de paşi, când fostul prim-pretor, care până atunci pândise de după un gard, sări s-o atace. Doamna strigă ajutor, Mihoc o îmbrânci cât colo, intră în posesia plăcii şi o rupse la fugă.
Câteva minute mai târziu îşi făcură apariţia, în costume de ceremonie, Dindin, avocatul Pralea, un fost primar, cei doi fotografi, Şerbu şi Velinţă, doi negustori, doi funcţionari de la primărie… Vorbind toţi deodată, dar fără să ridice glasul, ei îi cerură lui Strihan asigurări că nu vor fi atacaţi. „V-am ruga să dispuneţi ca tinerii să arunce lopeţile!” îndrăzni Dindin. Îndrăzneala îl costă vorbe de ocară şi câteva minute de spaimă. „V-a atacat cineva până acuma? vru să ştie Strihan. Vi s-a făcut vreo nedreptate? Atunci de ce vă răţoiţi aşa? Toţi tinerii să vină aici, cu lopeţi, cu târnăcoape!” strigă el. Avocatul Pralea şi fostul primar o rupseră la fugă. Dindin ridică ochii spre cer, ca un martir. Şerbu şi Velinţă se pregătiră să imortalizeze momentul. Tinerii se adunară în grabă şi, fără să le-o ceară cineva, îl prinseră la mijloc pe Dindin. Acesta strigă ajutor. Aparatele de fotografiat ţăcăniră de câteva ori. „A ieşit pe voia dumneavoastră, spuse Strihan, enervat că a ieşit tocmai aşa. N-aveţi decât să publicaţi fotografia asta. Domnul Dindin atacat de nişte huligani, în timp ce… Ia să vă daţi la o parte cu lopeţile astea!” strigă el. Dindin apăru dintre lopeţi şi capete ciufulite, teafăr şi-nţepat. „Măi băieţi, continuă Strihan, domnul Dindin se teme de voi. Zice că aţi vrea să-l atacaţi. Vai, vai, ce prostie! Ia să repetaţi după mine: „Dacă domnul Dindin e cuminte, n-o să-i dăm nici măcar un bobârnac!” Acest jurământ, rostit de treizeci de tineri cu lopeţile în mână, îl jigni profund pe Dindin. Îndată ce tinerii se retraseră, el deschise un dosar cu documente. Erau acolo nişte documente care arătau că, de optsprezece ani, casa lui Ion Mottoi a fost decretată casă-muzeu. Semnau: majestatea sa, un ministru, doi deputaţi şi fostul primar din B. „Dumneavoastră ce documente aveţi? întrebă Dindin. Măcar un aviz de la primărie? Nici măcar un aviz? Atunci trebuie să vă spun că aţi insultat coroana regală şi aţi jignit sentimentele populaţiei pentru majestatea sa! Acest caz va fi raportat palatului. Iar acum vă rog să părăsiţi terenul!” Strihan nu prevăzuse că va intra în conflict cu coroana regală. Ce era să mai facă? Doar să-l critice pe Voichiţă pentru că n-a obţinut un aviz… Cei doi funcţionari de la primărie, care veniseră la faţa locului cu nişte articole de lege privind ocrotirea monumentelor istorice, se mirau că el nu dă dispoziţii de evacuare. „Cum aţi pătruns dumneavoastră aici? îi strigă unul. Sunteţi organ de stat? îmi pare că sunteţi mai degrabă inconştient…” Ameninţările lui Dindin şi ale celor doi funcţionari îl făcură să se încăpăţâneze la limită, declarând că nu îl interesează nici un fel de documente: şantierul are nevoie de o cantină pentru şase sute de muncitori, aici e locul cel mai potrivit şi nu va pleca de-aici! Transmise tinerilor să-şi vadă de lucru, pe răspunderea lui. Pe domni îi pofti pe la casele lor. Dindin încercă o ultimă intervenţie de părinte înţelept: „De ce ne obligaţi să vă facem un rău atât de mare? Veţi fi acuzat de les-majestate…”
El se apucă de lucru, în rând cu băieţii, izbi în zid şi cără pietre, până când Voichiţă îl anunţă că a sosit primarul în anchetă. „E un fel de a spune
— În anchetă! se gândi Strihan. Vrea doar să-mi atragă atenţia, ca între oameni serioşi, de răspundere, că asemenea prostii dau de bănuit. Oare n-o fi la mijloc o prea mare încredere în forţele proprii? Oare n-o fi la mijloc o dorinţă de a sfida autorităţile de stat?”
Primarul se oprise la o margine a terenului, lângă o tufă uscată de liliac. Cu pălăria de pai într-o mână, cu bastonul în cealaltă, răsuflând greu, el părea un biet călător împovărat de ani şi de tristeţe. Când îl văzu pe Strihan apropiindu-se, tăcut şi supus, gata să-şi primească mustrările – îşi aminti că a venit aici în anchetă. Asta era o treabă plicticoasă şi inutilă.
— Aşa ne-a fost înţelegerea? întrebă.
— Eram aproape convins că există o aprobare.
— Ce înseamnă: aproape convins?
— Credeam că tovarăşii mei v-au consultat.
— Cine să mă consulte? Domnu' Voichiţă? Domnu' Codrescu? primarul zâmbi într-un dinte: Oare ce-ar fi să spunem lucrurilor pe nume? Şi continuă, declamând: Dumneavoastră sunteţi nişte revoluţionari cu trecut glorios, cu viitor de aur. Iar eu – ce sunt eu?! şi ridică din umeri, umil, voit umil. Sunt, cel mult, un om de bună credinţă, un pensionar de bună credinţă. Cum o să mă consulte domnu' Voichiţă pe mine?
— E obligatoriu, spuse Strihan.
— Obligatoriu?!… Hă, hă! De unde, până unde? ironiză primarul. Ar fi prea de tot!
— Ar fi legal.
— Parcă eu mai ştiu ce e legal şi ce nu? se mohorî primarul. Ştiu doar că acum o jumătate de oră cineva mi-a aruncat pe fereastra cabinetului o scrisoare de ameninţare. Veţi fi de acord cu mine că la şaptezeci de ani e periculos să primeşti asemenea scrisori. Aţi auzit de profesorul Tiberiu Coman? Iertaţi-mă, dumneavoastră nu aveţi timp de profesori…
— Din păcate… admise Strihan.
— Clar! Clar ca bună ziua! Nu aveţi timp. În epoca noastră, o cantină face cât o sută de profesori pensionari. Am zis bine? Hă, hă! Am zis. Dacă n-ar fi aşa, prietenul meu, profesorul Coman, ar mai trăi vreo zece ani. Şi poate că n-ar trăi de pomană.
— Vă rog să-mi explicaţi: a fost jignit, i s-a făcut vreo nedreptate? Dacă stă în puterile mele… insistă Strihan.
— Când era domnul Lupaşcu pe-aici.
— Îmi pare rău.
— De ce să-ţi pară, dacă nici măcar nu l-ai cunoscut? Dumitale nu trebuie să-ţi pară rău de nimic! decretă sarcastic primarul. Dumneata trebuie să mergi înainte, drept înainte, să mergi, să mergi… Iar eu o să mă duc acasă, la o ciorbă de peşte. Respectele mele!