XIX.

Îl căută la sediu o femeie de vreo treizeci de ani: era încă o femeie frumoasă, dar se vedea, după zâmbetul ei resemnat, aproape umil, că frumuseţea nu-i adusese nici o mulţumire. Purta o rochie decolorată, cam prea scurtă şi prea strâmtă la şolduri, sandale din pânză, cu talpă din postav, şi o pălărie din paie de grâu, cu o panglică neagră, lată cam de două degete. După ce îşi ceru scuze că îl deranjează, ea scoase din poşeta de pânză un plic albastru, fără adresă. Iar Strihan citi: „Am onoarea să vă invit pentru astă-seară, orele nouăsprezece, la locuinţa mea din strada Măgurele 18, în vederea unei discuţii de interes1'… Semna profesorul Tiberiu Coman, pensionar. Era prima scrisoare de acest fel pe care o primea de când venise în B., totuşi se gândi că e mult mai cuminte să refuze invitaţia: Zise că are o şedinţă, are şi nişte obligaţii familiare… Femeia stărui cu un fel de desperare în glas: „Ar fi o mare satisfacţie pentru tatăl meu, măcar cinci minute, zece minute, din suflet vă rog”… El se lăsă convins mai degrabă de ciudăţenia femeii, poate şi de frumuseţea ei strânsă într-o rochie decolorată, decât de cuvintele pompoase din scrisoarea profesorului pensionar. Când îi strânse mâna, de despărţire, şi-apoi când o conduse până la uşă, i se păru că surprinde o anume viclenie în privirea ei: poate că scrisoarea aceea era scrisă chiar de ea… Pe la şapte fără un sfert îi spuse Valeriei că trebuie să facă o vizită cuiva

— N-are importanţă cui! – şi o porni în căutarea străzii Măgurele. Ajunse abia la şapte şi zece minute, strada fiind undeva, la o margine a oraşului. Femeia îl aştepta după o poartă înaltă, din leaţuri date cu smoală. Acum purta o rochie de seară, şi mai decolorată decât cea de zi, roasă pe la mâneci, cârpită la umeri, strânsă în talie cu un cordon de lac alb. Era neliniştită, aproape speriată, crezuse că el n-o să vină. Înainte de a-l conduce în casă, ţinu să-i spună că tatăl ei e în convalescenţă, abia a scăpat de un infarct. „Dacă o să vă supere cu părerile lui, vă rog să nu-l contraziceţi…” Din zăpăceală, ori fiindcă îşi dorea în clipele acelea un om puternic lângă ea, îl apucă de braţ. Strihan avu o uşoară ezitare; se uită prin curte, se uită pe stradă… Era cât pe-aci să-i dea un brânci. Abia când pătrunse într-o odăiţă scundă, cu ştergare înflorate pe pereţi şi buchete de busuioc la grindă

— Se mai linişti. Poate că îl linişti mirosul de busuioc, aducându-i aminte de copilărie. Vară-iarnă, în casa lor mirosea a busuioc… Pe jos, pământ; pe masa din scândură de brad, o lampă de petrol; pe un pat larg, perne mari, trei perne cu feţe înflorate… O uşă se deschise şi în pragul ei apăru un bărbat trecut de şaizeci de ani, înalt şi osos, cu părul alb căzut în plete. Era îmbrăcat într-un costurri negru, destul de bine păstrat, cu floare albă la butonieră. („O fi singurul lui costum, se gândi Strihan. Şi I-o fi păstrat pentru înmormântare… Îl) „Poftiţi! spuse gazda, schiţând un zâmbet speriat. Aici la noi e mare înghesuială…” Câteva minute, Strihan se simţi teribil de stânjenit, mai ales că se petrecu ceva nedorit nici de el, nici de gazdă: scaunul pe care se aşezase scârţâi scurt şi se prăbuşi. El se adună de pe jos într-o clipă, o linişti pe femeie că „nu-i nimic” şi vru să-l liniştească şi pe bătrân. Acesta îşi şterse sudoarea de pe frunte şi spuse: „Nu sunt eu vinovat de câtă sărăcie e aici… Aş fi, dacă n-aş fi muncit!”

Camera în care locuia bătrânul nu avea nici o mobilă, în afară de pat – numai cărţi avea, mii de cărţi, rânduite pe lângă pereţi, până în grindă, şi pe jos, pe foi de jurnal. Femeia aduse o măsuţă şi două scaune, apoi mai aduse două farfurioare cu dulceaţă de prune şi două pahare cu apă. Când socoti că nu mai are nimic de adus şi de făcut, se aşeză pe pat. Înainte de a începe discuţia, ea încercă un fel de complicitate cu Strihan; îi făcu semn cu ochiul să fie chibzuit… Strihan regretă că venise aici: discuţiile acestea, cu pensionari care îşi aduc aminte cum era pe vremea lor şi se miră că azi nu-i tot aşa (s-a întors lumea pe dos!), se păreau din cale-afară de plicticoase. Hotărî să-l aprobe în toate pe bătrân, iar după vreo jumătate de oră, mulţumind frumos pentru cinste şi trataţie, să se retragă. În faţa lui, bătrânul se simţea mic şi neputincios, deşi se voia mândru. Îi trebuiră câteva minute, până când să întrebe: „Aţi fi de acord să vorbim deschis?” Iar când* Strihan zise că e absolut de acord, el zâmbi, chinuit: „Am impresia că nu m-aţi înţeles exact: „deschis „, în sensul că ceea ce voi spune să nu-mi aducă neplăceri… Dacă v-am jignit, reveni el, după o pauză de efect, vă rog să-mi permiteţi o explicaţie: în urmă cu un an şi jumătate am intrat în sediul dumneavoastră cu gânduri bune. Doream să aduc la cunoştinţă anumite nedreptăţi care se fac…” Dar nu mai avu timp să înşire aceste nedreptăţi, deoarece femeia interveni cu destulă bunăvoinţă, precizând că pe-atunci domnul Strihan era în altă parte, cu alte treburi. (Dacă nu mă-nşel, eraţi petrolist?) – de ce să-l facă răspunzător tocmai pe el?! Obişnuit, poate, să admită toate observaţiile femeii, bătrânul o admise şi pe aceasta. Zise că nu are nici o pretenţie, a pomenit de nedreptatea aceea doar aşa, în treacăt. Totuşi, după câteva minute, când surprinse un schimb de priviri între femeie 'şi Strihan (ea vrând să-i spună că de-aici încolo totul e în ordine), bătrânul reveni cu oarecare înverşunare în glas: „Am şaizeci şi cinci de ani, nu sunt comunist şi e sigur că n-o, să fiu niciodată, declară el. Poate că o să faceţi multe lucruri bune în ţara asta. O să le faceţi, fiindcă ştiţi să puneţi preţ pe omul care munceşte. Dar de ce aveţi convingerea că numai alţii greşesc, iar dumneavoastră niciodată?” Stând ca pe ghimpi, Strihan nu se prinse în discuţie, nu acordă gravitate observaţiei bătrânului, zise doar că el nu are această convingere, ştie că se fac greşeli, mai face şi el din când în când, nici nu se poate altfel… Bătrânul se mulţumi şi cu atât: „Dacă gândiţi aşa, înseamnă că sunteţi un om drept şi puternic!” Femeia întrebă dacă ei ar vrea să le mai aducă dulceaţă de prune. Aduse dulceaţă, aduse apă şi iar se aşeză pe marginea patului. Era alta, veselă şi încrezătoare şi complice. Veselia ei şi aprecierile favorabile ale bătrânului („sunteţi drept şi puternic!”) îl făcură pe Strihan să fie şi mai rezervat: bănuia că i se va cere sprijinul în rezolvarea unei probleme complicate – un serviciu pentru ea? o pensie, ori mărirea pensiei pentru el? Bătrânul zise că e la curent cu tot ce s-a întâmplat în B. În ultimele luni (fiica lui îi aduce veşti în fiecare seară!) şi că n-are nimic de obiectat: în sfârşit, se alege grâul de neghină! După ce îi făcu semn femeii să închidă fereastra (iar ea, înainte de-a o închide, vru să vadă dacă nu se-ascunde cineva sub fereastră), bătrânul se dezlănţui împotriva negustorilor din B., acuzând cu atâta vehemenţă, încât, la un moment dat, Strihan avu impresia că îl ascultă pe Voichiţă… Părerea lui era că cel puţin zece dintre negustori ar trebui să fie închişi pe viaţă, pentru că zeci de ani la rând au distrus tot ce-a fost speranţă, cinste şi gândire în acest oraş. Aici s-au sinucis, după nopţi de orgii, unsprezece femei; aici s-au născut patruzeci şi unu de copii din flori; aici a fost transformată o librărie în depozit de butoaie; aici au fost bătuţi până la pierderea cunoştinţei trei profesori de la Arte şi meserii, care au refuzat să se-nscrie în partidul ţărănesc. Bătrânul se lăsă pe spătarul scaunului, îşi încrucişă mâinile pe piept şi mai spuse: „Aici am murit eu, vreme de patruzeci de ani, în fiecare zi câte puţin. Ultima zi, care se-apropie, mi se pare mai nimic pe lângă ce-a fost. Poate că aţi auzit de soţia mea?” Strihan nu auzise şi nici să audă acum nu i se părea potrivit (suporta din ce în ce mai greu astfel de mărturisiri), dar bătrânul se încăpăţână să-i spună tot: „Soţia mea s-a sinucis. În scrisoarea de adio (toţi sinucigaşii lasă o scrisoare de adio!) mă îndemna să plec de-aici, să uit că am trăit aici… Au trecut douăzeci şi cinci de ani. Eu am rămas, fiica mea a plecat şi iată că a trebuit să se-ntoarcă lângă mine. Dar eu vă plictisesc!” Din politeţe şi numai din politeţe, Strihan zise că e gata să-l asculte în continuare. Atunci, bătrânul îşi îngădui să-l mustre părinteşte: „Se vede pe faţa dumneavoastră…” Femeia socoti necesar să intervină în discuţie. Zise că asemenea întâmplări, mai ales pentru un om care a trăit într-un alt mediu, sunt într-adevăr destul de plicticoase. Ce-ar fi ca tatăl ei să-i spună domnului Strihan de ce l-a chemat? Bătrânul o asigură că aşa va face. Dintr-o ladă de fier, cu lacăt greu, pe care o ţinea sub pat, el scoase un teanc de caiete, câteva reviste şi multe planşe în tuş. „Asta mi-e comoara! spuse el, zâmbind. Vreau să vi-o încredinţez… înainte de-a lua această hotărâre, m-am interesat, prin fiica mea, dacă sunteţi omul care să m-ajute. Cred că sunteţi!” Se aplecă, se lăsă în genunchi lângă pat, apoi înşiră pe pat, într-o anumită ordine, caietele, planşele, revistele. Când reveni pe scaun, faţă în faţă cu Strihan, bătrânul avea mulţumirea celui care ştie că a făcut o treabă bună, şi această mulţumire îl ajută să se ridice deasupra neplăcerilor de fiecare zi şi chiar să facă haz de de. (Pomeni de un sac cu cartofi, pe care încercase să-l ducă în spate, de la gară până acasă, dar pe la jumătatea drumului simţise că ceva nu-i în ordine, apoi nu mai simţise nimic.) Strihan se resemnase: aici era răcoare, putea să rămână aici oricât, să mai asculte câte o întâmplare, să mai ia câte o linguriţă de dulceaţă. Avea impresia că trăieşte o poveste cu un moş, o fată şi-o pisică. Pisica nu se-arată, o fi prin vecini, dar acuşi-acuşi o să miaune la uşă… Şi dacă în caietele acelea şi în reviste or fi versuri?! Cum era învăţat cu de toate, nu se sperie prea tare. Bătrânul vru să ştie dacă el cunoştea ţara; dacă ştie ce bogăţii ascunde pământul ei udat cu lacrimi şi cu sânge… Apoi spuse că el a obosit. O rugă pe fată să-i dea domnului Strihan explicaţiile necesare. Fata începu astfel: „în caietele acestea se află munca de un sfert de veac a tatălui meu”… Pentru ca să-şi poată desfăşura munca de cercetător de-a lungul atâtor ani, bătrânul vânduse o casă cu etaj, zestrea soţiei, cinci hectare de pământ şi o vie, tot zestrea soţiei, şi nişte bijuterii, tot de-ale soţiei. Rezultatul cercetărilor sale îl trimisese, pe rând, unui ministru, unui institut de cercetări şi unei reviste de specialitate. Doar revista de specialitate îl onorase cu un răspuns injurios: „Domnule profesor, ar fi bine să nu confundaţi mătreaţa din capul dumneavoastră cu nişte zăcăminte de cupru. În regiunea la care vă referiţi, nici nu poate fi vorba… după cum reiese din studiul domnului X, consacrat acestei regiuni”… Ceva mai târziu, prefectul judeţului îi transmisese că, dacă nu se-astâmpără, o să-l invite la o discuţie între patru ochi. Nimeni nu avea interes ca într-un judeţ agriBol să se descopere zăcăminte de cupru. „Mă credeţi?” întrebă profesorul. Strihan făcu o greşeală de neiertat – rămase o vreme pe gânduri, apoi spuse zâmbind: „întâi, să cercetăm!…” „Da, am înţeles!”, se mâhni profesorul. O rugă pe fată să adune caietele şi să le încuie în cufăr. Ea se grăbi să-i mângâie fruntea îmbrobonată. „întâi, să cercetăm, repetă Strihan, cu o linişte care îl sperie pe bătrân. Iar dacă se va dovedi că aveţi dreptate…” Bătrânul se ridică de pe scaun, dar nu reuşi să se ţină drept: „Cum de îndrăzniţi să puneţi la îndoială munca mea de un sfert de veac?” Atunci Strihan îi ceru iertare şi îl rugă din suflet să aibă încredere în el: chiar mâine se va adresa Comitetului Central cu rugămintea de a trimite aici, cât mai repede cu putinţă (cât mai repede ar însemna poate două, trei luni!), un grup de specialişti. Să nu se teamă că cercetările lui de un sfert de veac vor trece în seama altora. Dar e nevoie de o confirmare… Precizarea aceasta îl făcu pe bătrân să se liniştească într-o oarecare măsură, totuşi, când Strihan vru să ia caietele, întrebă: „Sunteţi convins că partidul dumneavoastră va admite ca numele meu să fie legat de această descoperire? Eu nu sunt membru de partid şi nici n-o să fiu, din lipsă de timp: m-aşteaptă cineva, în altă parte…” Se despărţi cu greu de caiete, deşi le avea transcrise în trei' exemplare. Strihan, care se aşteptase la nişte versuri respinse de ziare şi reviste, se simţi deodată ruşinat, cum de puţine ori fusese, şi copleşit de răspundere; de aici încolo, speranţele acestui om, care şi-a sacrificat o mare parte din viaţă unor cercetări, al căror rezultat s-ar putea să fie infirmat, se legau de el; în noaptea aceasta, bătrânul va dormi liniştit, va câştiga în putere şi multe zile şi nopţi va fremăta, în aşteptarea izbânzii. Dar dacă?! încercă să înlăture orice îndoială: ar fi cu neputinţă ca un om să se înşele de-a lungul atâtor ani. Cu un glas tremurat, care o surprinse pe femeie şi îl emoţionă pe bătrân, spuse că el îşi va da toată silinţa în a-i convinge pe tovarăşii de la Comitetul Central să acorde atenţie acestor caiete. Fără voia lui, cuvintele sunau pompos: le temperă îndată, urându-i bătrânului profesor multă sănătate şi succes.

Femeia îl conduse până la poartă şi cum el nu se grăbi să-i întindă mâna, de despărţire, îl mai conduse puţin, până în dreptul unei prăvălii de mărunţişuri, unde intră ca să-şi cumpere nişte agrafe de păr. Strihan înţelese prea bine că îi vine greu să se despartă, ar vrea să-l ştie alături de ea şi de bătrân. Nu o bănui de alte intenţii… Cum era târziu, nu mai trecu pe la sediu, se duse drept acasă, puse caietele pe masă şi se apucă să-i povestească Valeriei cum a fost în vizită. Vorbind precipitat, răsfoia caietele, pomenea când de bătrân, când de femeia aceea, ca de nişte prieteni vechi, pe care de mult a tot vrut să-i revadă… Zise că ar fi bine să-i invite într-o duminică la masă, ori să iasă cu ei la plimbare pe undeva; ei nu au pe nimeni în orăşelul ăsta… Deodată i se păru că Valeri îl urmăreşte cu un zâmbet suspect. Ea nu mai avea nevoie de nici o lămurire – chiar aşa zise – ea ştia unde fusese, cum îl primise femeia la poartă şi-apoi, la plecare, cum îl condusese până în dreptul prăvăliei lui Ţifrea. E convinsă, e absolut convinsă că el s-a dus în vizită cum s-ar fi dus în interes de serviciu, dar oamenii au şi prins de veste, oamenii discută, chiar şi cei care ţin la el… Toţi ştiu că el a fost în vizită – şi se-ntreabă care ar fi motivul? Umblă fel de fel de vorbe în legătură cu fata profesorului. Poate că, într-un fel, e de înţeles, zise Valeri, de vreme ce nu s-a măritat. Oricum, ar fi bine ca el să nu mai dea pe-acolo. Pe bătrân să-l susţină, chiar acum să scrie la Comitetul Central, dar să nu mai dea pe-acolo… Strihan era uimit de cum se răspândise vestea, şi mai era uimit de judecata Valeriei – oare ea se temea de o rivală? „Cum le încurcăm noi pe toate, vrând-nevrând! se gândi. Cât de uşor învăţăm să fim prudenţi, suspicioşi…” Chiar în acea noapte scrise la Comitetul Central, iar dimineaţa expedie scrisoarea, împreună cu două caiete. Pe la prânz plecă pe teren, prin sate. Se întoarse după şase zile. Atunci află că bătrânul profesor murise şi fusese înmormântat.

Azi-dimineaţă, la ora şase şi treizeci, a trebuit să iau parte la o festivitate destul de ciudată: Voichiţă, bunul meu Voichiţă, care ar vrea să fericească o lume întreagă, a împărţit bocanci şi salopete celor şase sute optzeci de brigadieri de pe şantier. Totul se putea rezolva într-o jumătate de oră, fără strângeri de mână, fără urale şi cuvântări ca la miting. Dar am pierdut trei ore de lucru, în care am ascultat nu mai puţin de optsprezece cuvântări. Prima a fost a lui Voichiţă, despre cum învingem noi suferinţa prin muncă şi devotament, (în acest timp, şeful şantierului, inginerii îmi trimiteau bileţele: Cât mai durează?) Apoi au urcat, pe rând, la o tribună improvizată, cei optsprezece brigadieri, mândri şi înflăcăraţi, de parcă în viaţa lor se petrecuse ceva din cale-afară de important. Toţi analizau situaţia internă şi internaţională, iar la sfârşit îşi luau angajamente pe zile, pe săptămâni, pe luni şi ani. După o oră şi jumătate, era cât pe-aci să le strig să-şi vadă de lucru. Voichiţă, care mă pândea, care ştie nu numai ce gândesc, dar şi ce visez, a intervenit la timp: „Ei au vrut. Şi eu sunt de acord cu ei! Trebuie să ne-arătăm entuziasmul cu orice prilej. Aici e nevoie şi de un cuvânt al dumneavoastră, ca secretar.” împotriva dorinţei mele, m-a tras de mânecă spre tribună. Pentru ca un cumva s-o iau razna, a ţinut să precizeze: „Acum va vorbi tovarăşul Strihan despre entuziasmul şi devotamentul vostru şi despre lipsurile care mai există.” Mare minune dacă trece o zi în care eu să nu ţin un discurs. Cu toată bunăvoinţa, e treaba la care mă pricep cel mai puţin. Prea repede uit că mă aflu la tribună şi o iau cu ale mele, de fiecare zi: „Voi sa vă purtaţi corect, de salopete şi de bocanci s-aveţi grijă”… Azi, tinerii m-au aplaudat mai mult decât ar fi fost nevoie. Voichiţă mi-a spus:

— Altă dată n-o să vă mai dau cuvântul.

— Chiar aşa prost am vorbit?

— Ca la biserică: să fiţi buni şi drepţi, cu frica lui Dumnezeu, altfel n-o s-ajungeţi în rai, cât îi hăul şi pârăul!

— Bătrâneţea, Voichiţă, păcătoasa de bătrâneţe!

— La patruzeci şi unu de ani? Dumneavoastră o să trăiţi mult, peste şaptezeci! Ca şi Manole: toate cu măsură, uneori chiar cu teamă – da, da, ferice de cine poate să fie aşa!

— Ia s-aud, ce ai tu cu Manole?

— E un motan încălţat!

— Înseamnă că şi eu sunt.

— Cu dumneavoastră e altceva. Prea vă stăpâniţi, judecaţi fiecare lucru de-o mie de ori, până să trageţi o concluzie încep oamenii să caşte.

Dacă ar fi după el, ar trebui să mor eroic cam de două ori pe zi; să aduc ploaia printr-un semn; cu un singur discurs să dau gata reacţiunea, şi alte minuni de acest fel.

Azi-dimineaţă, după festivitate, vrând să-l mai scot dintr-ale lui, de fiecare zi, i-am spus că totul e pregătit pentru ca sâmbătă la prânz să plecăm în excursie, undeva la munte, poate pe Retezat, unde Manole cunoaşte vreo trei cabanieri. A ridicat din umeri, a dat din mâini – de unde să ştie el ce-o mai fi până sâmbătă? apoi şi-a tras şapca pe ochi:

— Am de lucru.

— Mai lasă şi pentru altă dată.

— Ca să mă luaţi la rost?

— De data asta o să trec cu vederea.

— Am de lucru până peste cap, mi-a repetat cu înverşunare. Nici nu-mi doresc altceva, decât să am de lucru! Am simţit că are chef de răfuială, ca niciodată, dar nu cu mine, ci poate cu o durere a lui, pe care şi-o tot ascunde, ca pe ceva de ruşine, iar ea tot se zbate să iasă la suprafaţă, şi iese când el se aşteaptă mai puţin: atunci, speriat, se apucă de lucru, aleargă, vorbeşte despre suferinţă. Sunt eu omul de excursii şi de petreceri? mă întreabă. Am eu mutra unuia care să urce pe Retezat? Deodată tresare, devine bănuitor: De unde până unde gândul ăsta ca să mă luaţi şi pe mine în excursie? Pe mine şi pe Maria? Da, ar fi frumoasă o împăcare, în vârf de munte, pe o stâncă.

De undeva, de prin apropierea băii comunale, a izbucnit un semnal de trompetă. Deşi am făcut armata şi mi-au rămas în minte pentru totdeauna toate semnalele, pe ăsta nu l-am priceput: era mai degrabă un ţipăt de om descreierat. Câteva clipe mai târziu, când ţipătul s-a stins, s-au pornit să' urle şi să răcnească, şi să fluiere sute de oameni. N-am fost niciodată la vânătoare de fiare, dar mi-am închipuit că aşa trebuie să fie: hăitaşii fluieră şi răcnesc, fiarele, încolţite, însângerate îşi dau sfârşitul într-un urlet înspăimântător. Printre urlete şi fluierături şi-a făcut loc, cu greu, un marş cântat de clarinet, acordeon şi trompetă. Toboşarul a luat-o razna încă de la început, el bătea ca la horă, repede-repede, să se-nvârtă jucătorii mai cu foc. „Asta se cheamă campanie electorală, „ i-am spus lui Voichiţă. După cum era de aşteptat, ţărăniştii din B. Apelaseră la ai lor, de prin sate… Pe măsură ce coloana se apropia de şantier, strigătele se înteţeau, devenind într-adevăr de nesuportat. Câini hămesiţi, oare nu mai lătraseră de luni de zile, acum alergau la porţi, hămăind; caii, de prin grajduri, de peafară, începură să necheze; uliţele se goliră de copii.

Voichiţă mă zgâlţâia de umăr:

— Ce-aveţi de gând?

— Să discut ceva cu inginerul-şef.

— Încă o dată vă-ntreb: ce-aveţi de gând?

Brigadierii, în salopete noi, cu banderole roşii, se adunau de peste tot cu sape, cu lopeţi, cu târnăcoape. Un trimis al lor veni la Voichiţă să-l întrebe dacă e cazul să iasă la manifestaţie cu toţii. Ar fi mai bine să iasă doar o parte, cei mai destoinici, fiindcă ceilalţi, motanii, abia încurcă. Voichiţă îi şopti ceva, nu prea vesel, apoi mă pofti la o discuţie între patru ochi:

— Noi suntem aici şapte sute, ei câţi pot să fie? îi învăţăm o dată minte şi avem linişte până la alegeri. Altfel, o să fiţi tras la răspundere, vă asigur!

— Dragă Voichiţă, sunt liberi să manifesteze, înţelegi? Atâta vreme cât merg pe stradă, şi cântă, şi ţin discursuri, chiar dacă le ţin împotriva noastră, sunt liberi!

— Îi auziţi cum urlă?

— Scrie undeva că n-au voie să urle?

— Dacă tinerii vor să iasă în stradă, nu avem dreptul să-i oprim, se încăpăţânează Voichiţă, hotărât să mă înfrunte până la capăt. (Bănuiesc primejdia: îi de-ajuns să le facă un semn şi toţi or să se ia după el.) Ce-aveţi de gând?

— Să te trimit la sediu, însoţit de Codrescu.

— Vă asigur că nu-i nevoie de însoţitor.

— Am spus: te duci însoţit de Codrescu.

Cei vreo două sute de manifestanţi au trecut spre centru, cântând. Erau ţărani de prin sate, cam bătrâiori, rotofei şi mustăcioşi, gătiţi ca de petrecere, cu cămăşi înflorate, cu pălării negre, cu pene la pălărie şi cu cizme grele în picioare, cizme cumpărate de pe la, soldaţi, ori aduse de ei de pe front. Erau şi pierde-vară, erau destui, îmbrăcaţi cu haine de-ale stăpânilor, dichisiţi, dar se vedea cât de colo că ei tot la zdrenţe trag şi la o gură de ţuică. Toţi erau beţi, cu hainele sucite, mânjite, cu sticlele goale, cu traistele goale. Odată ajunşi în centru, s-au apucat să cânte „Trăiască regele'1. Cum prea puţini se mai ţineau pe picioare şi prea puţini ştiau cuvintele, au întors-o repede pe un cântec popular: „Hai, mândruţo, nu ştiu unde!”… pentru ca să-l schimbe şi pe acesta cu un cântec de crâşmă. Organizatorii alergau de ici-colo, înjurând, înghiontind, făcând apel la onoare şi disciplină, iar înghiontiţii, înjuraţii se cam tăvăleau pe jos, de dureri de burtă, de cap, ori numai aşa, de-o încercare, să vadă şi ei cum e când te tăvăleşti pe ciment. Unsprezece au fost transportaţi la spital cu birjele. Pe drum, opt dintre ei – pălmuiţi, stropiţi cu apă, traşi de păr, de mâini şi de picioare – şi-au mai revenit, însă ce folos!… Dindin, care intenţionase să ţină un discurs, aflând cum se desfăşoară manifestaţia şi prevăzându-i un sfârşit lamentabil, a refuzat să iasă din prăvălie.