XVIII.

După o noapte de explicaţii şi încercări desperate de a se convinge că totul n-a fost decât un vis urât, pe care trebuie să-l uite – ajunseră amândoi la concluzia că nu se mai poate face nimic. Pe la şase dimineaţa, cu vreun sfert de oră înainte de a pleca pe teren, Voichiţă îşi adună hainele, cărţile, hârtiile şi se mută în fosta cameră a Cristinei. Despărţirea avu un efect aproape miraculos asupra lor, îi întineri cu câţiva ani. Maria îşi puse rochia nouă, întârzie mult în faţa oglinzii (îi venea să se-ntrebe: „Eu sunt, nu sunt eu?”), iar când el vru să-şi ia rămas bun, se oferi să-l conducă la gară. Pe drum îşi povestiră întâmplări mărunte, din urmă cu câteva zile, ori chiar cu o lună de zile, pe care, la vremea lor, le trecuseră cu vederea. „Ca să vezi! exclamă Voichiţă, când află că Manole întrebase de el, într-o seară. Şi de ce nu mi-ai spus atunci?” Ea îl mustră ştrengăreşte: „Dar tu de ce nu mi-ai spus că era să te-mbeţi cu rom? Tu ştii ce beţie grea e asta?” Şi tot aşa, până când se mirară de câte nu şi-au spus! în apropierea gării se despărţiră, urându-şi să se vadă cât mai repede. Ea îi promise că într-o zi, două îi aranjează camera, cu covor, cu perdele, cu tot ce trebuie, iar în alte câteva zile o să-i facă rost şi de un dulap. Acum, când nu mai era terorizată de tăcerea lui, de durerea lui, era gata să facă orice pentru el. Se gândea că ei dpi vor rămâne prieteni şi chiar le va face plăcere să se vadă mereu şi să povestească: nimic mai firesc, deoarece ei nu erau vinovaţi unul faţă de celălalt, nenorocirea le venise din altă parte… în drum spre sediu se opri la câteva prăvălii, de unde îşi cumpără tot felul de mărunţişuri – ace de păr, o panglică albă, alta roz, tot pentru păr, nişte mărgele ieftine şi o broşă. Ar fi putut să-şi cumpere şi până acum astfel de mărunţişuri, dar ce folos de de, dacă omul cel mai apropiat, soţul ei, tot nu le-ar fi băgat în seamă? Acum nu voia să se gătească pentru un bărbat anume (încă nu-i trecuse prin gând să-şi găsească alt bărbat!), ci pentru ea, să se ştie gătită şi veselă, cum îi stă bine unei femei de douăzeci şi doi de ani. Aproape fără să-şi dea seama, imita felul de a fi al Cristinei, reproducea multe din părerile ei. Se gândi s-o caute pe Cristina pe şantier: „Oare o să priceapă, din cum mă port, din cum vorbesc şi mă uit, că s-a întâmplat ceva?” Cristina striga şi se agita în jurul unei betoniere, iar trei flăcăi, care ar fi trebuit să se-apuce de lucru, râdeau să se prăpădească. Ea îi trase de urechi, ceea ce îi făcu pe toţi trei să se tăvălească pe jos, pe nisip. Râdeau de ea, de cum îi ia la rost şi se-ncruntă. Când o văzu pe Maria, pricepu totul, îi lăsă pe cei trei să moară de râs şi sări s-o îmbrăţişeze. Atunci, Maria spuse că aşa ceva nu s-a mai pomenit: să te desparţi de un om la care ai ţinut mult de tot şi să-ţi pară atât de bine că te-ai despărţit. Oare de ce?

— Mâine o să-ţi fie dor de el, o preveni Cristina.

— Ar fi prea de tot.

— Poimâine şi mai dor!

— Ce-ţi veni cu prorocirile astea?

— Să mă tragi de urechi, dacă n-o fi aşa, se alintă Cristina, dar tu să nu te laşi, să nu mai dai înapoi, oricât de greu ţi-ar fi o vreme!

— Greu? De ce să-mi fie greu? De ce te îngrijorezi pentru mine? o certă Maria, prietenos. Doar tu mi-ai zi ţrebiţi? să scap de o povară, am scăpat, mă simt bine, ca atunci când eram mică şi când mi se părea că toată lumea-i a mea! Ce va fi de-aici încolo, va fi când mai bine, când mai rău, dar eu m-am obişnuit cu de toate.

Se îmbrăţişară încă o dată, cu lacrimi în ochi, spre nedumerirea celor trei băieţi de la betonieră, care ar fi vrut să ştie ce însemnează asta: o fi ziua Mariei, a Cristinei, or fi primit. Vreo veste grozavă? Unul, mai isteţ, crezu că a găsit explicaţia: Voichiţă a fost decorat! (Auzise el ceva de nişte decoraţii.) Maria se duse la sediu şi, înainte de a se apuca de lucru, îşi puse mărgelele, panglica albă şi broşa. Ar fi vrut să fie cineva pe-aici, s-o vadă. Erau doi bărbaţi mai în vârstă, de la administrativ, dar degeaba s-ar fi dus în biroul lor – ei nu ştiau, ori nu îndrăzneau să-şi dea cu părerea despre cum se-mbracă ea. Ceilalţi, mai îndrăzneţi şi mai de gust, plecaseră pe teren, prin sate, pentru câteva zile. Doar Strihan, dacă s-o întoarce pe la prânz. Îl aştepta cu nerăbdare, ca pe un om drag; fără el, totul i se părea pustiu pe-aici. (O dată chiar se întrebase, cu spaimă, dacă nu cumva ţinea la el. Nu, despre aşa ceva nu putea fi vorba, dar o fascina siguranţa şi felul lui de a se purta cu oamenii: era singurul care îi mai spunea şi ei, din când în când, că arată bine, a întinerit, seamănă cu o şcolăriţă în vacanţă. Se gândise să-l întrebe ce să facă ea, să mai rămână cu Voichiţă, să se despartă? că zilele trec…)

Avea de transcris nişte procese-verbale într-un registru: după fiecare rând se ducea la fereastră şi se uita în lungul străzii, ca şi când ar fi aşteptat pe cineva, anume. Apoi schimba două vorbe cu portarul, care se plimba prin curte, pufăind din ţigară, se privea în oglindă şi bătea scurt din palme: Gata! gata! – şi iar se apuca de scris. „Oare mâine o să-mi fie dor, poimâine şi mai dor?” Se temea să nu fie altfel. Dacă Voichiţă ar intra acum pe uşă, i-ar zâmbi, s-ar bucura de întoarcerea lui? „De rău n-o să-l vorbesc, hotărî ea, n-am nici un motiv.” Dar, aproape fără voia ei, începea să-i reproşeze zilele mohorâte de până acum: zilele în care el tăcuse şi gândise ceva, ce abia în urmă cu câteva ore îi spusese. „Şi totuşi, admise ea, mi-e dor – dar de cine mi-e dor?” În birou intră un bărbat între două vârste, cu tâmple sure şi faţa blândă, de duhovnic. După ce lăsă geanta burduşită şi pardesiul pe un scaun, el scoase din buzunarul de la spate al pantalonilor un portvizit, iar din portvizit un carnet roşu, de ziarist, şi o delegaţie. „Mihai Chelaru”, citi Maria, cu voce tare, şi îndată se întrebă dacă îi întâlnise semnătura în „Scânteia”. Era pentru prima oară când avea să stea de vorbă cu un ziarist de la „Scânteia” şi se intimidă într-atât, încât nici nu îndrăzni să citească delegaţia până la capăt: „Vă rog, vă rog, spuse ea, nu e nevoie, nouă ne pare aşa de bine că aţi venit!” Îi viză delegaţia, puse ştampila şi îl pofti să ia loc: „Dar să ştiţi că toţi ai noştri sunt plecaţi pe teren, prin sate.” îi spuse şi de ce: în ultimele zile, ţărăniştii răspândiseră multe manifeste în care se scria că reforma agrară e numai de propagandă, până după alegeri… „Poate că pe la prânz o să se-ntoarcă tovarăşul Strihan, iar dacă nu, o să vă spun în ce sat îl puteţi găsi”… Omul căzu pe gânduri: situaţia, aşa cum se prezenta, nu îi plăcea de loc. Asta o intimidă şi mai tare pe Maria. În ochii acestui om se simţea o biată secretară care nu ştie nimic. Într-un târziu, el scoase din geantă un blocnotes cu scoarţe roşii, notă ceva, o întrebă cum o cheamă, de când e membră de partid, de când e secretară – notă tot ce spuse ea, apoi oftă: „Am picat prost, dar o să-i găsesc pe-ai voştri prin sate. Înainte de a pleca, aş vrea să-mi dai nişte informaţii, ca să ştiu pe ce lume trăiesc”… Maria nici nu îşi dorea mai mult, decât să-i fie de folos: aduse rapoartele, hârtiile de evidenţă, citi din hârtii şi spuse tot ce ştia, tot ce se discutase în şedinţele comitetului. Ziaristul nota de zor, din ce în ce mai mulţumit, iar la sfârşit îi strânse mâna ca unei prietene: „Văd că te pricepi, le ştii pe toate, o să scriu ceva şi despre dumneata…” Maria îl conduse până în stradă: „Numai să nu pierdeţi blocnotesul, îi spuse ea, că toate datele astea sunt secrete.” Ziaristul izbucni în râs: „Cum o să-l pierd? Ei, cum îţi închipui că o să-l pierd!”

Iar se apucă de procesele-verbale, dar cu şi mai puţină tragere de inimă decât înainte: munca de secretară, care trebuie să scrie şi să transcrie mereu, să ţină socoteala hârtiilor, a telefoanelor, a celor care vin şi pleacă, i se părea din ce în ce mai searbădă. Până la venirea lui Strihan făcuse muncă de teren, prin sate, alerga dintr-un sat în altul, obosea, flămânzea, câteodată îi venea să-şi blesteme tinereţea care o părăsea mult prea devreme. Acum se gândea că nici telefoanele, nici hârtiile n-or s-aducă vreo înviorare în viaţa ei, dimpotrivă, o ţin aici, legată de birou câte opt, câte zece şi douăsprezece ore pe zi, încât trebuie să vadă cam aceeaşi oameni zi de zi. Care oameni? Dacă Voichiţă ar fi intrat acum pe uşă, n-ar fi reuşit să-i spună mai mult decât: „Ce e cu tine? De ce te-ai întors?” Mâine n-o să-i fie dor, poimâine cu atât mai puţin. Ce va fi peste câteva zile, peste o lună? Citise undeva că nu mai poţi fi prieten cu o femeie pe care ai iubit-o. Dar o femeie mai poate fi? Un huruit de motor înainta pe stradă, vertiginos. Ea sări la fereastră şi începu să bată din palme, copilăreşte. Îndată îşi adună gândurile şi se potoli: „Noroc că nu m-a văzut!” Strihan coborî din „Skodiţă”, schimbă două vorbe cu portarul, apoi se avântă pe trepte. Urca treptele câte două, câte trei, semn că era grăbit, enervat. „Ar trebui să mă găsească lucrând”, îşi spuse Maria, în timp ce îşi potrivea funda albă din păr. „Singură pe-aici? întrebă Strihan. Îi întinse mâna, vru să intre în biroul de-alături, dar se opri în prag. Dacă eu îţi spun că întinereşti de la o zi la alta, înseamnă că s-a întâmplat ceva.” Ea confirmă, cu o jenă de fecioară: „Ce părere aveţi, o să fie spre binele, ori spre răul nostru?” Strihan se mohorî o clipă, nu ştiu ce să-i răspundă, apoi o întrebă ce-a mai fost pe-aici, în lipsa lui. Când află de ziarist („Da, i-am citit nişte articole!”), îi păru rău că n-a dat de el: unde îl poate găsi? Atunci Maria se grăbi să-i înşire toate informaţiile pe care i le dăduse ziaristului. Vorbea cu mândrie: ştie şi ea ce ştiu toţi activiştii, poate oricând să dea informaţii, să întreţină o discuţie cu ziariştii, cu activiştii superiori, cu oricine. Prinsă de mândria ei, nici nu observă cum el se-ntunecă şi amuţeşte. Când Observă, era prea târziu, nu mai avea nici o scăpare. „Cine eşti tu, să-i dai asemenea informaţii?” Ea îşi găsi o singură scuză: crezuse că nu trebuie să aibă secrete faţă de un ziarist de la „Scânteia”. „Şi dacă n-a fost ziarist?” întrebă el. I se părea ciudat ca un ziarist să ia informaţii de la o secretară tehnică, apoi să dispară. Maria începu să-i dea dreptate, se sperie şi, fiindcă el nu mai avu ochi pentru ea, nici vorbe de încurajare, ori măcar de mustare, izbucni într-un plâns hohotitor. Îl auzi cum cere Bucureştiul, redacţia ziarului „Scânteia”. După ce vorbi cu redacţia, veni la ea şi-i spuse că de mâine încolo va lucra la secţia administrativă.

Ea continuă să transcrie procesele-verbale şi din când în când să răspundă la telefon. După vreun sfert de oră veniră la sediu primarul, şeful de poliţie, Codrescu şi încă doi lucrători de pe şantier. Strihan îi primi imediat şi se închise cu ei în birou. „Oare mâine o să mai trăiesc?” se întrebă, dar fără spaimă. Acum se gândea că toată viaţa ei n-a fost altceva decât o nenorocire: de ce ar mai spera în ziua de mâine? de ce şi-ar mai pune mărgele şi panglică albă? De Voichiţă îşi aducea aminte ca de un prieten de demult, cu care a discutat o noapte întreagă – să fie ani, zeci de ani de-atunci? – şi de care nu mai ştie nimic – oare o mai fi trăind? Adună hârtiile, creioanele, îşi smulse mărgelele şi panglica albă, apoi ieşi din birou, coborî treptele încet, ţinându-se de balustradă şi se îndreptă spre casă.

Nici nu observă că din cameră lipseau hainele lui Voichiţă, fotografiile, cărţile… Se aşeză pe un scaun, lângă uşă, ca în casa altuia, şi aşteptă să i se întâmple ceva – încă o nenorocire. După o vreme auzi ciocănituri în uşă. Se ridică să deschidă: ar fi vrut să fie Strihan. Era Manole, cu o haină de doc într-o mână şi cu geanta în cealaltă.

— Al tău s-a întors? întrebă el.

— Abia a plecat.

— Am primit ordin să fim aici, astă-seară. Ştii ceva?

— O să aflaţi, spuse Maria.

— Ceva grav?

— Da, da…

— Cristina pe unde-o fi?

— Cred că s-a dus la plimbare. Cât e ceasul?

— Şapte şi jumătate.

Pe la miezul nopţii auzi pe culoar paşii lui Voichiţă.

Şi se gândi că ei n-o să-i mai fie dor de nimeni, niciodată.