XVII

„Cine ţi-a spus că aş fi avut scandal acasă, din pricina ta? De douăzeci şi trei de ani am scandal aproape în fiecare zi, din pricini pe care încă n-am ajuns să le cunosc şi cu atât mai puţin să le prevăd. Dacă eu nu-mi fac gânduri, ce rost ar avea să-ţi faci tu? Ceva, totuşi, mă îngrijorează: fata care poartă numele meu – şi cu asta ţi-am spus totul! – se duce mereu la doctor, uneori singură, de cele mai multe ori însoţită de maică-sa. Am întrebat-o ce are. „Ceva cu ficatul11, mi-a zis. Am întrebat-o pe maică-sa. „Ce te priveşte pe tine?” mi-a zis. Doctorul Călinoiu, care mi-a fost cândva prieten, a dat din colţ în colţ: „în general, mi-a zis, n-ai nici un motiv să te îngrijorezi.” Acest „în general” îmi dă dureri de cap: ar putea să însemne o boală lumească. Cearta de aseară a pornit tocmai de-aici, de la bănuiala mea. În semn de recunoştinţă pentru grija ce-i port, fata mi-a strigat să ies din casă. Maică-sa, fire mai practică, mi-a aruncat hainele pe fereastră. Aşa o duc de la o zi la alta. De ce nu fac ordine în casa mea, de ce nu plec? Cred că dintr-un motiv cât se poate de stupid: din comoditate. Pentru mine e mai comod (sau a fost până azi-dimineaţă) să suport măgăriile zilnice, decât să mă lupt cu de, ori chiar să fug de de. Azi-dimineaţă am angajat trei zidari, trei tâmplari şi cinci lucrători, să-mi ridice o căsuţă – două camere, bucătărie, baie şi o cămară de alimente. Soţia încă nu ştie nimic. Când va afla şi de la cine – de asta prea puţin îmi pasă! În cel mult trei luni o să am casa mea. Dacă vrei, casa noastră. (Am fost văzuţi în parcul de distracţii din Z. Avocatul Pralea şi-a permis chiar o glumă răutăcioasă, iar eu m-am înfuriat ca un adolescent şi i-am ars o palmă…) Ca să vezi ce gândesc şi cum mă port eu, când pe-aici toţi gândesc şi se poartă ca nişte politicieni, când nimeni nu mai are timp de plimbări prin parcuri de distracţii, nici de dragoste, nici de moarte, numai de politică! Aş zice că e îngrozitor ce se petrece. Nu zic nimic, fiindcă altfel nu se poate, acum se dă bătălia – eu ştiu cine o să câştige, şi e drept să câştige, eu nu am nimic de pierdut. Ce-a fost să pierd am pierdut de mult: zilele, nopţile, anii. Cândva, într-o noapte de înviere, înăbuşită de tămâie şi vag înmiresmată de florile de prun, am hotărât să-mi scurtez drumul cu un gest desperat, un ultim gest de călător înfrânt. Înconjurasem biserica de trei ori, cu lumânări aprinse în mână, într-un murmur de cântare de taină, dând gândului putere de-nălţare, când m-a fulgerat umilinţa: soţia nu mai era lângă mine… în noaptea aceea s-a zămislit, după un gard dărăpănat, într-un culcuş de paie, fata care poartă numele meu. Eram tânăr, cu sufletul împovărat de nimicuri – pe care ades le confundam cu suferinţa – eram visătorul fără vise, într-o noapte fără stele. Dar a fost să trăiesc, şi am trăit într-un fel de beţie a suferinţei, pentru ca azi să mă simt puţin ridicol: oare am dreptul să spun cuiva (în afară de tine) că şi eu am suferit? Abia a trecut războiul, azi se numără morţii, schilozii, flămânzii, se face o sinistră trecere în revistă a suferinţei, iar eu trebuie să mă trag la o parte şi să tac. În tăcere, şi din tăcere se naşte o cutezanţă. Îmi spun mereu – a devenit o obsesie! – că mi-ar trebui zece ani buni, zece ani de lucru. Dragă Roxana, o dată cu scrisoarea asta o să-ţi trimit şi două cărticele – 68 şi 88 de pagini

— Scrise de mine, semnate cu pseudonim, trecute cu vederea de istoria literaturii. Două cărticele cu epigrame. (Figurez şi într-o Antologie a epigramei româneşti, tot cu pseudonim. Poate că ai răsfoit Antologia…) Soţia nu ştie că scriu, fata nu ştie, nimeni din acest orăşel nu ştie… Pur şi simplu n-am avut curajul să mă dau de gol. Acum două luni mi-a apărut o povestire în „Revista literară”

— Prima mea povestire, la vârstă de patruzeci şi cinci de ani! Nimeni de-aici nu cumpără revista asta. Cinci exemplare au sosit, pe toate cinci le-am cumpărat eu. Ieri mi-a apărut a doua povestire. Dacă scriu bine, dacă scriu prost, asta o să mi-o spui tu. (O să te-ascult, în afară de cazul că m-ai sfătui să renunţ…) Azi am început să scriu o carte, îţi trimit primele pagini: „Mi-o amintesc îndoită ca o seceră, cu obrajii scobiţi şi buza de jos căzută. Oamenii spuneau că de-a lungul anilor adunase atâţia bani, încât ar putea să-şi cumpere un orăşel. Nimeni nu ştia, nici măcar nu bănuia unde îşi ţine banii. Copii nu avea, dar luase pe lângă ea un nepot slăbănog, pe unul Iosif. Un an, doi, cât era încă băieţandru, Iosif mătura prin curte şi se ducea la şcoală. Voica îşi pusese în gând să-l lase moştenitor, şi într-o zi i-a spus:

— Iosife, tu trebuie să-nveţi cum se face banu!

Seara l-a trimis să fure găini. El a plâns cu sughiţuri, zicând că nu-i hoţ, dar Voica l-a învineţit cu greutăţile de la cântar. Azi aşa, mâine mai rău, până când Iosif s-a dat pe brazdă. Fura găini şi alerga în târg să le vândă. Când se-ntorcea, Voica îl bătea măr, să-i ştie de frică şi să n-ascundă vreun ban. Cu vremea, Iosif a prins gust de avere şi se ruga să crape bătrână, ca să rămână stăpân. Odată s-au ţigănit pentru nişte cuie de potcovit, pe care Iosif le vânduse fără ştirea ei, oprind banii. Vrajba s-a încins aprigă şi Voica a sărit să-l ia de gât. Atunci el, pierzându-şi minţile, a plesnit-o peste faţă cu o sticlă de lampă. Noaptea întreagă, Voica s-a tăvălit prin crâşmă, încercând să-şi scoată cioburile din ochi. Iosif n-a vrut s-o ducă la doctor. După întâmplarea asta, crâşma a trecut pe numele lui. În trei ani a ridicat un rând de case şi s-a îngrăşat de un i se mai vedeau ochii.

Prin o mie nouă sute douăzeci şi nouă, în vremea crizei, s-a gândit să-şi sporească averea. Într-o zi, de unde, de neunde, a adus două vagoane de făină mucegăită. Oamenii n-au mai întrebat dacă-i bună făina, au dat pe ea vite şi pământ. Apoi, mai toţi au zăcut între viaţă şi moarte. Iosif a fost închis vreo şapte luni. Când s-a întors, avea umerii căzuţi şi ochi sălbatici. Voica îl simţi în casă abia după câteva zile. Întinse mâinile în gol şi întrebă:

— Ai venit, Iosife? Tu eşti?…

El se feri din calea ei şi nu-i răspunse. Voicî rămase cocoţată în pat, ca o buhă, şi nu mai întrebă nimic. Cu toate astea, ştia ce se petrece în casă. Îndată ce nu-l mai simţea pe Iosif, cobora din pat şi pipăia toate, pe rând. Mai întâi se ducea la oale şi gusta din mâncare. „A avut lapte şi plăcinte, dar mie nu mi-a dat…” Odată, cotrobăind printr-o ladă, găsi nişte sandale din hârtie presată, din acelea pentru morţi. Pricepând că Iosif le cumpărase pentru ea, ţipă, scoasă din minţi, apoi aruncă sandalele în sobă: „Aşa să arzi tu la talpa iadului, cum ard astea…” De atunci, în fiecare zi îşi blestema nepotul ceasuri întregi. Iosif se băgase în politică; Iosif umbla să-şi găsească o nevastă bogată, nu mai avea vreme să cureţe după o hoaşcă… Dar într-o zi, ea îl chemă, ca de pe altă lume:

— Iosife!…

Căzuse pe marginea patului şi trăgea să moară. Privind-o, el simţi cum îi scapără nebunia:

— Ai zis că-mi dai avere! S-o văd!

Voica se zvârcoli şi începu să cotrobăiască în salteaua de sub ea. De mulţi ani ţinea ascunsă în saltea o pungă mare din piele de miel, cu banii. Îi adunase într-o viaţă întreagă. Acum, când înţelegea că se duce, nu ştia ce să mai facă cu ei.

— Tu eşti, Iosife?

— Cine să fie?!

Ea hohoti scurt:

— Na… na! şi îi întinse punga cu bani.

Iosif se uită la punga soioasă, doldora de hârtii, şi se cutremură. Erau bani vechi, din urmă cu ani: câteva sute de mii de lei, cu care altădată ar fi cumpărat o moşie.

— Îs mulţi, Iosife? Ţi-ajung?!

— Mulţi… mulţi…

Bătrână se lăsă în voia morţii, împăcată. El rămase cu punga în mână: „Trei sute de mii… Şi ce-i fi vrând să fac cu ei?!”… Se uită la hârtii, pe rând. Fiecare avea în colţ un semn, un V… V. V. V.

Voica, Voica, Voica… Trei sute de mii!… Se năpusti asupra bătrânei, îi descleştă gura şi-i îndesă hârtiile în gură. Voica horcăi slab, tot mai slab, apoi se stinse, ca şi când n-ar fi fost.”