CAPITOLUL I

Factoreria grecului. — Podul plutitor.

Kerata e un sat destul de important, format din vreo mie de locuitori şi guvernat de un delegat al guvernului belgian. Aici se găseşte o factorerie comercială, analogă cu aceea a lui Laffite, din Matadi.

Din pricina orei înaintate la care sosirăm în Kerata, hotărârăm să ne ducem de-a dreptul la factoreria a cărui patron – un grec -era un cunoscut al lui Laffite şi se arată totdeauna foarte mulţumit, când putea oferi ospitalitatea vreunui european. Şi afară de asta, desigur că s-ar fi supărat, affând că fusesem în sat şi că nu venisem la dfnsul, căci mă cunoştea din desele lui călătorii la Matadi. Totuşi, mă făcea să şpvăiesc faptul că nu mă duceam singur, dar, cum nu se putea să-mi las prietenii în voia soartei în mijlocul nopţii şi într-o localitate necunoscută şi inospitalieră, hotărârăm să luăm cu asalt factoreria grecului.

Acesta nu prânzise încă la sosirea noastră în locuinţa sa şi, după obiceiul orientalilor, îşi lua tocmai aperitivul pe care-l degusta cu deliciu. Văzându-ne, se grăbi să ne invite şi în mijlocul atmosferei de cordialitate ce se stabilise iute între noi, îl întrebai dacă ştia vreun han în care să ne petrecem noaptea.

— Oaspeţii grecilor – zise el, nu trebuie să doarmă sub alt acoperiş decât al aceluia care i-a poftit la masă. Şi e ciudat că tocmai d-ta, un român, adică un oriental ca şi mine, să-ţi exprimi o asemenea dorinţă.

— Dar n-am crezut că avem dreptul să năvălim în casa d-tale ca într-un han, mă scuzai eu.

— Să nu mai vorbim de asta. în Kerata nu veţi avea altă locuinţă decât aceasta.

Faptul că mă considera ca un compatriot, mă obligă să iau parte cel dintâi la libaţiunile grecului, dar fusei iute secondat de Borel care, fiind originar din metropola mediteraneeană, cunoştea de asemenea pe greci şi obiceiurile lor, deoarece la Marsilia sunt foarte mulţi eleni care se îndeletnicesc cu comerţul.

În curând ne imitară şi ceilalţi, şi până şi Van Thyft luă câteva păhărele de rachiu, importat direct de amabilul nostru amfitrion, din insula Chios. Efectul pe care băutura îl făcu asupra belgianului fu cu adevărat fulgerător. Ca şi când i s-ar fi rupt un frâu de la limbă, deveni extraordinar de guraliv şi îmbiat de băutura exotică, goli paharele cu o repeziciune uimitoare. După cum era de aşteptat, se ameţi în aşa fel încât trebui să-l oprim ca să nu se ducă, după cum spunea el, să omoare singur toţi pahidermii din lacul elefanţilor şi chiar de pe continentul african.

Şi strigând cât putea, începu să ne spuie că eram nişte laşi fiindcă vream să ne ducem în grup şi apăraţi de către o puternică escortă de negri.

Nu fu tocmai uşor să-l potolim şi cum rachiul îşi produsese efectele stimulente în toate stomacurile, iar masa noastră de la prânz nu fusese prea abundentă, făcurăm cu toţii multă cinste mâncărilor ce ni se serviră şi cu o poftă de parcă n-am fi mâncat de patru zile; iar, după ce.sorbirăm o delicioasă cafea turcească, grecul ne puse la dispoziţie două camere pentru noi cinci, iar călăuza se duse să se culce cu ceilalţi servitori ai casei. Cât pentru amfitrionul nostru, ca să ne facă mai multă cinste, îşi aşeză şi el un pat în birou, aşa că petrecurăm noaptea aceea cu toţii în factorerie.

În zori furăm treziţi de călăuză. Trebuia, după cum ne spusese el, să profităm de prima cursă a podului şi de aceea trebuia să ne grăbim.

Acea cursă a podului avu darul să uimească pe cei patru ingineri care, cu toată ştiinţa lor, nu ştiau că în Africa există poduri care voiajează. Eu profitai de echivoc ca să-i zăpăcesc putin şi-i anunţai că-n dimineaţa aceea aveau să-şi mărească patrimoniul de cunoştinţe şi că, poate, la înapoierea în Europa, vor avea*prilejul să utilizeze acest sistem de a străbate curenţii de apă inventat de negrii din Congo-ul belgian.

Întrebai pe călăuză dacă sosise momentul să recrutăm escorta şi negrul mă asigură că mai puteam face cu automobilul încă vreo cincizeci de kilometri pe malul sting al râului şi că acolo vom găsi un sat cu numele Aroban, de unde vom putea lua oameni spre a ne continua expediţia.

— Dar acel lac al elefanţilor unde e? îl întrebă Borel.

— Asta nu ştiu, răspunse călăuza.

Ca plan de explorare, hotărârăm să urmărim indicaţiile doctorului Wertey şi drumul pe care-l străbătuse el.

În dorinţa mea de a strânge cât mai multe informaţii spre a înlesni întreprinderea, întrebai pe grec dacă auzise vorbindu-se de acel lac şi de elefanţi prin împrejurimile satului PpusL

— Nu, n-am auzit pe nimeni, răspunse el. Dar ceea ce se întâmplă adesea e că râul iese din albia sa din pricina ploilor şi inundă terenurile joase. Bineînţeles, în locurile acelea se formează bălţi care pot fi luate drept lacuri; totuşi, acestea nu durează mult, căci pământul absoarbe apa care se evaporează uşor din pricina căldurii. Cât priveşte elefanţii, nimeni nu mi-a pomenit vreo dată că s-ar fi zărit prin acest ţinut şi deci ţineţi seamă că sunt cunoscut în toată regiunea că, cumpăr dinţii acestor animale. Vă închipuiţi că dacă ar fi apărut pe aici, aş fi fost pe dată vestit de căutătorii de fildeş.

— Ce păcat! exclamă Borel. Şi eu care speram să pot dovedi îndemânarea mea de trăgător…

— Nu te descuraja, îi spusei eu, căci în orice caz, în curând vei avea ocazia să-ţi descarci puşca.

Van Thyft îşi reluă locul la volan. Odată trecute efectele rachiului, revenise la obişnuitul său mutism. Abia dacă se decise să-şi exprime recunoştinţa către amfitrionul nostru cu un „mulţumesc” aproape afonic. Borel în schimb, vorbea pentru amândoi, sau mai bine zis, pentru toţi cinci şi mulţumită lui grecul nu se putu îndoi de recunoştinţa noastră, pe care marsiliezul se însărcina să i-o cânte pe toate tonurile.

Citroenul porni cu avânt, luând repede o viteză destul de apreciabilă. Inginerii nu-şi ascundeau nerăbdarea de a cunoaşte acel pod călător şi nu mai încetau cu întrebările în această privinţă.

— Desigur că e atârnat, suspendat printr-un artificiu oarecare…

— Nu, nimic din toate acestea.

Apropiindu-se de mal, Cronville mă întrebă cu o vădită nedumerire cum vom trece pe celălalt mal,.şi când îi spusei că va trece pe pod cu aceeaşi uşurinţă ca şi noi, făcu un gest de uimire.

— Atunci, spuse el, trebuie să fie un pod ca toate podurile…

— Nu, domnule, îi spusei eu. Nu e un pod ca toate podurile. E un sistem ingenios inventat de negri. Automobilul trece pe el de la un cap la altul şi tot aşa şi acei care sunt în trânsul.

— Nu înţeleg, interveni Borel. Afară numai dacă nu e ceva asemănător cu Transbordeur-ul din Marsilia: un pod suspendat, care se transportă de la un mal la altul cu automobile, trăsuri de tot felul şi persoane, fără a atinge măcar apa Nu e aşa?

— Nu.

Ajunserăm la malul drept al râului Congo şi în faţa podului, pe care inginerii nu şi-l puteau măcar închipui, un aaah!… general ieşi din piepturile lor. Şi în acelaşi timp, după ce-mi aruncară o privire de imputare, izbucniră într-un formidabil hohot de râs. Rnă şi Van Thyft, cu mutra lui de înmormântare, ne arată dinţii de aur. Care era acel faimos sistem inventat de negri? Pur şi simplu nişte trunchiuri de arbori legate între ele şi acoperite cu altele, mai mici, formând o suprafaţă pătrată şi mai mult sau mai putin plană un fel de plută grosolană, construită fără nici o artă şi pe care se urcă vehicule, oameni şi animale. Conducătorii, patru negri înarmaţi cu prăjini lungi, o fac să treacă cu toată încărcătura de la un mal la altul.

Abia se puse în mişcare podul şi Borel găsi că e mai comod să se coboare din automobil şi se duse de se aşeză pe un trunchi chiar la marginea plutei.

Negrii gesticulau alarmaţi privind spre apă în direcţia punctului pe care şi-l alesese marsiliezul.

Aproape nici n-avurăm timp să-l întrebăm prin intermediul călăuzei de motivul atitudinii sale. Un strigăt de oroare ne scăpă din piept văzând la trei sau patru metri de prietenul nostru un enorm caiman care-şi deschidea gura înspăimântătoare.

— Borel! strigarăm toţi îngroziţi.

Strigătul nostru făcu pe Marius să tresară, dar abia putu să-şi dea seama de prezenta monstrului, căci, în momentul acela privea tocmai în direcţia opusă. Caimanul se afundă în apă, dispărând sub plută, speriat poate de vocile noastre sau chiar de gesturile pe care le făcurăm văzându-l.

Speriat, marsiâiezul se sculă repede şi venind lângă noi ne întrebă:

— Ce s-aântâmplat? Un crocodil? Serios?

Dar pericolul trecuse şi după prima spaimă, urmă o stare de enervare care se tălmăcea ca întotdeauna prin glume de tot felul.

— Eu credeam, zise Cronville, că prietenul Borel va profita de ocazie ca să ne dovedească legitimitatea campionatului său la tirul de porumbei.

— Dacă l-aş fi văzut… se mărgini să spună cel vizat, cu privirea aţintită în locul unde apăruse amfibiul şi făcând gestul de a-şi descărca puşca.

Râserăm toţi cu poftă căci în clipa aceea, ne părea cu adevărat un Ţartarin; dar ilaritatea noastră fu brusc întreruptă de zgomotele unei detunături şi de strigătele lui Borel, care strigă voios:

— L-am atins! L-am atins!

— Pe cine?

— Pe crocodil. Glonţul i-a intrat prin ochi.

Râsetele noastre, gata să se dezlănţuie, ni se opriră pe buze, când văzurăm că negrii de pe plută se repeziră cu toţii în partea aceea cu lungue lor prăjini. Ne duserăm şi noi după ei şi călăuza ne spuse, că, după afirmaţiile acelor oameni atât de pricepuţi, inginerul rănise în adevăr un caiman pe care, el îl credea un crocodil.

Dealtmiteri, eroarea tovarăşului nostru nu era de mirare. Caimanul şi crocodilul se aseamănă atât de mult, încât de multe ori nu se deosebesc decât după mărime, primul fiind mult mai mic. Dar amândoi sunt deopotrivă de fioroşi şi cu spinarea acoperită de o cuirasă solzoasă – de o tărie care face să nu poată fi pătrunsă nici chiar de armele cele mai tăioase şi nici de proiectilele cele mai puternice. Ferocitatea sa, când e în apă, e în adevăr teribilă, dar pe uscat e mult mai puţin agresiv.

Căutările negrilor rămaseră fără rezultat. Prăjinile nu dară de cadavrul monstrului şi toţi se reîntoarseră la locurile lor, spre a continua drumul înspre malul sting al apei.

Dar abia scoaseră negrii prăjinile din apă şi văzurăm răsărind ca prin farmec din valurile turburate o întreagă ceată, poate o familie de caimani mari şi mici, care deschideau, privindu-ne cu o fioroasă plăcere, – formidabilele lor guri, pocnind fălcile cu un zgomot înspăimântător, ca şi cum ar fi savurat mai dinainte, carnea noastră, care desigur, li se părea delicioasă.

Numărul scârboaselor reptile creştea mereau şi peste două sau trei minute, descoperirăm aproape cincizeci care, într-un mod foarte putin liniştitor dau târcoale podului plutitor.

Negrii ne spuseră să ne depărtăm de la marginea plutei; dar mai înainte de a fugi noi, caimanii de veniră atât de îndrăzneţi încât mulţi din ei făceau sforţări să se urce pe bord. Greutatea automobilului părea că uşurează încercările cetei iritate, căci trunchiurile plutei erau aproape cufundate în apă.

Primejdia îmi părea serioasă. Imposibilitatea în care se găseau negrii, din pricina acelor animale, de-a face sforţări spre aâmpinge pluta spre nord, o punea pe aceasta în voia furioasei familii care părea dispusă să răzbune dauna cauzată de Borel unuia din membrii săi.

Bunul Marius nu mai glumea, iar Cronville uitase să-şi zefle-misească prietenul. Toţi aveau un singur gând: să găsim mijlocul de a respinge atacul monştrilor, provocat de necugetatul gest al lui Borel.

Trebuia să-i facem să se depărteze cu orice preţ pentru ca negrii să redevină stăpâni pe comanda plutei care în momentul acela era, de fapt, în puterea reptilelor. Pe de altă parte o altă primejdie pentru noi consta în impetuozitatea curentului care ne putea târî spre una din vâltorile care se găsesc în albia râului Congo şi moartea noastră ar fi fost inevitabilă.

Îngrijorarea ne tulburase pe toţi afară de Van Thyft care, foarte liniştit, îşi pregătea puşca, încărcând-o şi încercându-i trăgaciul şi-şi examinară cu scrupulozitate revolverul, gata să tragă când va fi necesar. De altmiteri, putem fi siguri că numai în caz de neapărată nevoie, belgianul va trage în caimani, căci, în ţara sa, el făcea parte din Consiliul de administraţie al unei societăţi pentru protecţia animalelor, ale cărui statute opresc categoric pe membrii săi de a atenta la viaţa protejaţilor săi, afară de cazurile de extremă necesitate şi-ntotdeauna când e vorba de a apăra o fiinţă omenească.

Călăuza ne îndemna să tragem fără zăbavă, ca să punem pe fugă pe caimani; totuşi, eu unul, deşi din motive deosebite de acelea ale lui Van Thyft, nu voiam s-o fac decât în caz extrem, fiind prevenit de consecinţele pe care le avusese imprudentul gest al lui Borel când trăsese asupra primului caiman.

Între timp văzurăm cu o relativă linişte pe monştri urcându-se pe trunchiurile plutei de pe care alunecau din pricina stratului de verdeaţă vâscoasă de care erau acoperiţi aceştia sau încercând numai să se urce, ciocnindu-şi zgomotos fălcile la cea mai mică mişcare a noastră şi ţinându-ne astfel la respect.

Cei cinci negri priveau fiarele cu nişte ochi plini de groază, ochi rotunzi, ieşiţi din orbite, semn vădit al unei spaime de neînvins.