CAPITOLUL IV.

Ofensiva Caimanilor.

Trecură câteva clipe de şovăire şi de îngrijorare. Cu toată groaza din sufletele noastre în faţa ameninţării unui apropiat atac din partea acelor monştri, încordarea noastră începea să se mai destindă. Situaţia era staţionară. Nici caimanii nu îndrăzneau să-şi desfăşoare toată agresivitatea, nici noi nu găseam că era cazul să facem un gest mai violent de apărare. Căci în realitate, nu fuseserăm atacaţi. Amfibiile se mărgineau să dea târcoale plutei şi, din când în când, îşi deschideau formidabilele lor fălci, la câţiva centimetri numai de bord. Un lucru, însă, era sigur. In fiecare clipă numărul lor părea că sporeşte şi nu exagerez spunând că, la un moment dat, ne văzurăm înconjuraţi de vreo câteva sute care făceau un zgomot înspăimântător, ciocnindu-şi ameninţător oribilele lor fălci.

Van Thyft care până atunci, după obiceiul său, nu scosese nici o vorbă, se apropie de mine şi-mi zise:

— Eu cred, amice Tican, că se impune să facem ceva.

— Crezi?

— Neapărat N-o să ne eternizăm în situaţia asta.

— Şi ce ai face dumneata?

— Să descărcăm puştile în aer ca să vedem dacă nu speriem astfel bestiile astea. Ceva mai mult chiar, să tragem cu toţii deodată, pentru ca detunăturile mai puternice să-i puie pe fugă.

Mărturisesc că nu-mi displăcea stratagema care putea, într-adevăr, să ne scape de acel asediu; dar cum nu mă credeam autorizat să iau iniţiativa unui asemenea gest, vrui să mă consult cu Borel. înainte însă de a fi terminat de expus cazul celorlalţi tovarăşi, un strigăt al negrilor ne făcu să tresărim.

Întorsei privirea spre punctul asupra căruia se aţinteau ochii indigenilor înspăimântaţi şi văzui că un caiman izbutise aproape să se urce pe bord şi-şi mişca groaznicul cap în dreapta şi în stingă, ca şi când şi-ar fi ales prada. Partea de sus a toracelui se rezema de trunchiul din marginea de jos a plutei, pe când coada i se zbătea cu violenţă în apă ca şi când acea mişcare i-ar fi dat impulsul necesar.

Un nou strigăt rupse impunătoarea tăcere care domnea pe bord. Un alt amfibiu se căznea să urce, cu mai multă şansă, după Cât se părea, decât tovarăşul său, căci izbuti să se agate de al doilea rând de trunchiuri şi aproape tot corpul îi ieşea afară din apă. Numai coada se zbătea cu o violenţă vertiginoasă în valuri.

Acum nu mai încăpeau şovăieli. O clipă pierdută putea fi cauza pieirii noastre. Fără a mai sta să văd ce făceau tovarăşii mei, luai arma la umăr şi ochii £u băgare de seamă. Evidenta pericolului îmi redase tot calmul. In momentul în care bestia deschidea gura, cu intenţia vădită de a înhaţă un braţ sau un picior, trăsei. Glonţul i se înfipse în gâtlej. Rana era mortală. Totuşi monstrul făcu o mişcare abia perceptibilă şi ca şi când nar fi înghiţit acea sferă de plumb, se lăsă uşor în apă.

Aproape simultan, alte detunături se auziră în jurul meu şi îndată mă încredinţai că adversarul meu fusese scos din luptă, deoarece dispăruse cu repeziciune în fundul apei tulburate. Mă convinsei că şi inginerii încercau să oprească cu armele lor atacul altor calmam, care urmau pe nenorocosul lor tovarăş.

Câteva clipe pluta noastră nu mai fu asaltată.

Răgazul nu fu lung. în apa din jurul plutei domnea o învălmăşeală grozavă. Caimanii care încercau să se caţere pe bord, erau împiedicaţi sau scufundaţi de greutatea acelora care scăpau răniţi, sau speriaţi de detunături, căci în ceata aceea îndrăzneaţă, erau şi câţiva fricoşi, care renunţau să ne mai atace, speriaţi de detunăturile de puşti şi se afundau înfricoşaţi în apă. îmi veni atunci în minte, că ar fi fost poate preferabil să îndreptăm focurile noastre înspre aceia care se găseau în apă, ca să-i ucidem, sau să-i rănim înainte de a mai încerca să se urce pe tx>rd.

Dar întreprinderea devenea din ce în ce mai dificilă, nu numai din pricina numărului animalelor care ne asediau, dar şi din cauza nesiguranţei plutei pe care ne găseam. Mişcările amfibiilor, care fugeau speriate, provocară o adevărată tempestă în apele râului care legănau puternic fragila noastră punte. Cu toată experienţa noastră marinărească nu izbuteam să ne ţinem bine pe picioare. Cine putea ochi în asemenea condiţii? Şi, totuşi, era neapărată nevoie să susţinem foc continuu; fără să mă gândesc mă aşezai pe un trunchi, gest pe care-l imitară şi inginerii, care nu erau nici ei prea îndemânatici echilibrişti.

Atunci se produse un fenomen care ne surprinse. Numărul caimanilor care ne înconjurau scădea considerabil în schimb însă, legănările plutei noastre deveneau din ce în ce mai alarmante. Această continuă balansare se accentua atât de mult, încât automobilul nostru fu de mai multe ori pe punctul de a cădea în apă şi ar fi căzut desigur dacă cei patru negri nu l-ar fi oprit cu preţul unor sforţări titanice.

— Ce poate fi asta? întrebă Borel care, stând lângă mine,îşi descărcase o ultimă oară puşca. El fu, de altmiteri, primul şi ultimul care trase.

— Nu ştiu, nu înţeleg, îi răspunsei eu curajos, fără a-mi lua ochii de la călăuză, care vorbea foarte aprins cu proprietarii pluteLAce-ştia rezemându-se în prăjini, încercau să se apropie de posturile lor, spre a pune din nou în mişcare pluta. Din pricina curentului pierdusem direcţia, şi ne aflam acum la o distanţă de mai bine de o milă de drumul pe care trebuia să-l luăm.

Dar intenţia lor nu putu fi îndeplinită. Nestabilitatea punţii, nu le permitea să se apropie de marginile ei. Nu puteau sta decât jos, ca şi noi, şiân poziţia asta le era imposibil să se slujească de prăjini.

Îngrijorarea noastră se înteţi din nou. Renunţarea aparentă şi repedea înfrângere a monştrilor, ni se păreau foarte ciudate. Totuşi faptul se realizase. Nu mai zăream decât ici şi colo câte un cap de reptilă printre valurile răscolite, care luaseră o culoare roşiatică din pricina tulburării nisipului de la fund, prin mişcările dezordonate ale fioroaselor amfibii.

Dar persista încă acea mişcare alarmantă a plutei, ca şi când nişte ciudate elici de vapor, răscolind apele, ar fi însufleţit rudimentara construcţie navală pe care ne găseam, imprirnându-i acele salturi şi mişcări neobişnuite.

Întrebai pe călăuză:

— Care e pricina acestei legănări?

— Nu ştiu domnule. Nu mă pricep în chestiuni marinăreşti.

— Dar ceilalţi ce spun de asta?

— Spun că şi în alte daţi s-au văzut în asemenea situaţie şi că după o oră, totul s-a liniştit, fără ca ei să ştie cum. E vreo minune, domnule…

Superstiţia negrului, gata întotdeauna să admită intervenţiile supranaturale, mă făcu să zâmbesc. Totuşi nu găseam nici o explicaţie la cele ce se petreceau.

Iar caimanii deveneau din ce în ce mai invizibili pentru noi, aşa încât, spre a nu mai cheltui în zadar pulberea şi gloanţele, făcurăm să tacă armele noastre.

Între două zguduiri mai violente, Borel îmi spuse:

— Poate că oamenii ăştia au dreptate şi ne găsim în faţa unui mister. Nu înţeleg nimic din ceea ce se petrece.

Van Thyft care sta lângă Marius, sau mai bine zis era culcat în spatele vecinului meu, întoarse capul spre noi şi, după ce surise prosteşte, ne spuse:

— Sunt caimanii.

Un hohot de râs atât de contagios, scăpă de pe buzele lui Bprel, încât fu repede secondat de ceilalţi. Până şi negrii îşi arătară dinţii, imitându-ne, deşi nu înţelegeau nimic din atitudinea noastră.

Van Thyft nu era dintre cei care se supără iute, şi cu o flegmatică răbdare aşteptă ca râsetele noastre să se potolească.

— De ce râdeţi? întrebă el. Vă spun că sunt caimanii. Aceia pe care i-am rănit provoacă această mişcare. Toţi ap ţintit în ochii animalelor şi câţiva din ei, care trebuie să fi orbit, ca să scape, s-au refugiat sub plută. Desigur că unii au rămas încurcaţi printre trunchiuri şi fac sforţări ca să scape. Nu uitaţi apoi că afară de asta, condiţia lor de amfibii nu e absolută şi că bronhiile lor nu le permit să respire sub apă decât un timp relativ scurt. Prinşi în această capcană şi lipsiţi de vedere se simt asfixiaţi şi luptă cu disperare. Când vor fi murit toţi, ne vor lăsa în pace.

Ramaserăm cu toţii surprinşi. Era prima oară când ieşea de pe buzele lui Van Thyft un discurs atât de lung. Şi puţin cam jigniţi în amorul nostru propriu de exploratori, trebui să recunoaştem că avea dreptate. La întărirea acestei presupuneri contribuia şi afirmaţia negrilor, că se mai găsiseră în asemenea situaţie, şi că ea încetase de la sine după câtva timp, care se putea foarte bine să fi coincis cu agonia caimanilor.

Odată acceptată ipoteza belgianului, nu ne mai rămânea altceva decât să aşteptăm răbdători să moară toate reptilele prinse de plută şi înarmându-ne cu o bună doză de filosofie, ne hotărârăm s-o facem. Ne strânserăm apoi cu toţii la un loc, proptindu-ne reciproc spre a nu fi azvârliţi în apă de vreo legănare mai bruscă, sau neaşteptată.

Dar această linişte optimistă avea să fie scurtă, încurajări probabil de tăcerea armelor noastre, monştrii îşi refăcură rândurile, spre a relua desigur ofensiva. Astfel ne făcu să credem cel putin prezenţa câtorva, al căror număr sporea cu o repeziciune îngrijorătoare, şi care aveau vădita intenţie de a ne ataca din nou. Deşi în primul moment se arătau timizi, în curând deteră semne de o îndrăzneală puţin liniştitoare. Ca o avangardă a celorlalţi, doi sau trei, se apropiară de plută, pe când ceilalţi vreo sută, ale căror capete negre întunecau suprafaţa râului, se ţineau cu prudenţă la o distanţă de vreo două sute de metri.

— Pregătesc un nou atac, domnule, îmi zise călăuza. Nu mai aşteptaţi şi trageţi… aşa cel puţin nu se vor mai apropia.

Deşi, după cum era şi firesc, eram hotărâţi să recurgem la orice mijloc pentru a ne apăra, n-aveam intenţia să stricăm degeaba pulberea şi gloanţele. Există un sentiment de pudoare comun tuturor vânătorilor. Le e ruşine să tragă în aer, dacă sunt siguri că n-au să rănească inamicul, sau victima aleasă. Şi această siguranţă o aveam nu numai din pricina nestabilităţii punţii pe care ne găseam, dar şi din pricina distanţei la care se ţineau caimanii.

În mijlocul şovăielilor şi a perplexităţilor noastre, ne aeraseră atenţia ciudatele manevre ale lui Van Thyft, care fără să se sinchisească de noi şi stând cu nasul în jos aplecat asupra plutei, examina cu deamănuntul suprafaţa acesteia.

Cititorul îşi aminteşte desigur de construcţia acelei punţi: câteva trunchiuri de arbori destul de groase, legate între ele şi fixate în partea superioară prin altele mai subţiri, spre a forma o suprafaţă mai mult sau mai puţin plană. Era neîndoios că trunchiurile cele groase, care nu se atingeau între ele, lăsau spatii goale, capabile de a servi de refugiu reptilelor rănite.

Acestea, în chinurile agoniei, imprimau mişcări extrem de violente cozilor, care fiind singura parte a corpului lor lipsită de solzi, puteau exterioriza convulsiunile provocate de furia şi nevoia de a fugi de inevitabila moarte prin asfixiere sau pierdere de sânge. Şi acele zvârcoliri ale monştrilor încătuşaţi, se comunicau plutei noastre. Pentru toţi era deci evidentă ipoteza lui Van Thyft, r^unul belgian îşi continua cu scrupulozitate examenul, pe l urmăream toţi cu o curiozitate avidă. Din când în când lipea urechea de trunchiuri ca şi când ar fi vrut să surprindă vreun zgomot interesant.

— Te pomeneşti că ştie limba caimanilor şi încearcă să le surprindă planurile pe care le fac acum să ne mănânce mai iute? zise încet marsiliezul.

— Eu am şi început să mă simt un lonas modern, zise Cronville.

— Ce cauţi, Van Thyft? întrebă Doumer.

Cel interpelat se mărgini să agite mâna stingă, răcându-ne semn să tăcem. Deodată îl văzurăm scuGndurse cu repeziciune şi rămî-nând în genunchi; apoi fără să se grăbească, introduse ţeava puştii între două trunchiuri, trăgând două focuri, unul după altul. Ca şi când forţa proiectilelor s-ar fi adăugat la cea a presupuşilor agitatori ai plutei, mişcările acesteia deveniră mai bruşte, înţeleserăm, că inginerul izbutise să rănească pe unul din caimanii refugiaţi dedesubtul nostru. Dându-şi şi ei seama de acest lucru, negrii se apropiară de locul unde trăsese Van Thyft şi introducând prăjinile prin interstiţiile plutei, loviră cu putere cu vârfurile lor de oţel înir-un obiect dur, care le oferea rezistenţă, dar care nu era vreunul din trunchiuri.

Între timp, belgianul de la frontiera olandeză, începea o nouă consultaţie în alt punct, şi ca şi prima dată trase un foc în jos, în punctul unde presupunea că se găsea un alt animal, îl imitarăm cu toţii şi după câteva minute, zgâlţâielile plutei încetară cu totul. Fără îndoială, fusesem milostivi cu amfibiile, scurtându-le agonia.

Dar rezultatul acestei comode vânători fu dublu. Ceata de caimani, care se pregătea să ne atace din nou, speriată de zgomotul detunăturilor, se risipi şi când ridicarăm capetele spre a vedea dacă se apropiaseră, nu mai descoperirăm niciunul. Lecţia fusese exemplară.

Şi atunci sosi şi momentul să aducem uni binemeritat omagiu eroului zilei.

— Trăiască Van Thyft! strigai eu, începând să aplaud, ceea ce deveni o salvă formidabilă, căci până şi negrii se crezură obligaţi să recunoască meritele acelui om extraordinar de calm şi de ager la minte.

Iar conducătorii plutei îşi reluară locurile, punând pluta în mişcare, aşa că după douăzeci de minute, fără alte zguduiri şi pericole ne coborârăm pe uscat, pe malul sting al râului Congo.

Marius Borel, debarcând, exclamă:

— Am verificat un prim fenomen natural. Soarele african a izbutit să topeascăân puţin timp gheaţa care nu lăsa să funcţioneze creierul lui Van Thyft!;

Cel vizat, zâmbind pentru prima oară, ridică dispreţuitor din umeri.