CAPITOLUL V.

Sosirea la Orkmor – Prima etapă în hamac.

Marius Borel dase într-adevăr dovadă de îndemânarea sa în mânuirea puştii, măcar că niciunul din tovarăşii săi nu voia s-o recunoască. Toţi aruncau asupra lui răspunderea celor îmtâmplate şi îi pretindeau să se abţie de a mai lua iniţiative, crezându-l în stare să ne puie în situata şi mai grele chiar.

Van Thyft, ca de obicei, tăcea, mulţumindu-se să aprobe imputările lui Cronville şi Doumer, care le formulau, mai curând decât pentru a aduce tovarăşului său o vină, – care pe ei nu-i atingea, – în dorinţa de a-l vedea apărându-se furios. Dar nu-şi ajunseseră scopul. Bunul marsiliez, după răspuns, râdea de ineficacitatea proiectilelor lui Doumer şi Cronville, afirmând că de n-am fi fost noi ceilalţi, am fi servit cu toţii de dejun crocodililor.

— Caimanilor, rectifică Cronville.

— Crocodili, sau caimani… ce are a face? Oricum i-ar fi chemat e sigur însă că te-ar fi mâncat de n-am fi fost noi. Dar mi se pare că-ţi place să pui în practică fabula cu iepurii şi câinii.

Ne urcarăm în automobil, a cărui conducere o luă tot Van Thyft şi pornirăm la drum. Terenul era atât de prost, încât pierdurăm mai bine de cinci ore ca să parcurgem cincizeci de kilometri, distanţa care ne despărţea de satul desemnat de călăuza noastră, pentru a proceda la recrutarea oamenilor din escortă.

Coborând din vehicul, belgianul ne întrebă:

— Nu e pe-aici nici un grec?

— Nu ştiu dacă e vreunul. -Păcat.

— îţi plac clasicii? – întrebă Borel.

— Nu, dar mi s-a părut delicios rachiul pe care mi l-a oferit ca aperitiv.

— D-voastră rămâneţi aici, zisei eu inginerilor, pe când eu şi cu călăuza ne vom duce să căutăm oamenii care să ne însoţească la lacul elefanţilor. Şi în timpul absenţei mele, să nu intraţi în vorbă cu negrii din împrejurimi, care desigur vor veni să vă ofere serviciile lor. La nevoie chiar, nu uitaţi că biciul e instrumentul cel mai potrivit şi mai util spre a te înţelege cu aceşti oameni.

— Du-te liniştit, domnule Tican, îmi zise Borel. în ce mă priveşte, mă voi distra preparând o mâncare provincială.

— Cum, ştii şi asta? întrebai eu.

— Ai cunoscut vreodată un fiu al Marsiliei care să nu fi fost o capacitate în arta culinară?

— Se vede că eşti campion şi în bucătărie, glumi Cronville. Satul în care ne oprisem se numea Orkmor şi era alcătuit din câteva colibe, grupate fără nici o ordine sau artă.

Lipsind orice factorerie europeană, ne îndreptarăm spre locuinţa şefului tribului. Acesta e totdeauna cel mai bun mijloc spre a-ţi procura oameni credincioşi, dacă prin credinţă se poate înţelege frica pe care o inspiră totdeauna negrului omul alb, care are putinţa – ce lui i se refuză – de a întrebuinţa arme de foc. La această frică se mai adaugă şi aceea pe care o au faţă de şefii triburilor, persoane omnipotente, care deşi sunt sub severa autoritate a funcţionarilor europeni, tratează pe indigeni cu cea mai mare cruzime, fără teamă de a fi pedepsiţi.

Sosirea noastră în sat fu anunţată într-o formă care nu era lipsită de originalitate. Câţiva mici negri străbătură în goană străzile (?) şi cu glas tare, sau mai bine zis strigând câtâijinea gura, vestiră locuitorilor din Orkmor sosirea oamenilor albi. însuşi şeful tribului, informat înainte de a fi ajuns noi la locuinţa sa, ieşi înaintea noastră să ne salute, precedat de o altă călăuză dintre oamenii săi.

Ne înţeleserăm foarte bine, fiindcă vorbea o franceză barbară, dar care se putea pricepe.

— Vreau oameni, îi zisei eu, care să transporte cu hamacurile cinci oameni albi.

— îi veţi avea.

— Vreau de asemenea să-ţi încredinţez până la întoarcerea noastră un automobil. Şi în sfârşit, vreau să-mi dai câteva informaţii despre un lac, pe care l-au format nu departe de aici apele râului. Vorbeşte.

Cuvântul rog, e exclus din limbajul întrebuinţat de albi în convorbirile lor cu oamenii de culoare. Un alb spune întotdeauna vreau. Afară de aceasta, ei nu înţeleg şi poate nici nu vor înţelege niciodată formulele noastre de politeţe.

După ce-i explicai dorinţa mea, şeful negru îmi spuse:

— Nu-ţi va lipsi nimic din ceea ce doreşti, omule alb. îţi voi da informaţiile care te interesează. Vino un moment în locuinţa mea şi pe când te vei odihni, eu mă voi ocupa de toate.

Cum toată populaţia fusese vestită de către micii soli de prezenţa mea, când ajunserăm la locuinţa şefului, ne aşteptau deja o mulţime de bărbaţi, femei şi copii, curioşi să contemple fenome -nul care desigur că eram ea pentru ei.

Lângă coliba şefului, atârnat de craca unui arbore, se afla un enorm talger de fier de formă ovală, de care acela se apropie cu o gravitate plină de respect şi iuând un fel de ciocan de lemn începu să lovească cu putere în acei soi de clopot.

Din toate părţile se adunară în grabă o mulţime de negri şi negrese, cu figurile cele mai stranii, iar când şeful crezu că se strânseseră toţi administraţii săi, aruncă ciocanul şi mă invită să stau jos alături de dinsuî, chiar în faţa colibei sale. Negrii, formând un cerc în jurul nostru, aşteptau în tăcere ordinele primului magistrat al satului.

El le vorbi în idioma lor, un diatect barbar, cu sunete aspre, din care nu înţelesei o boabă, deşi mai elocventă decât cuvintele sale, era dicţiunea sa.

Apoi, imediat, îmi tălmăci jperoraţia sa în acea franţuzească extraordinară, un jargon îndrăcit, format din cuvinte de o eterogenitate uluitoare.

Ceea ce le spuse sună cam aşa:

— Acest alb şi alţi patru din rasa lui vor să se ducă la Poust şi să se întoarcă la Orkmor, cu scopul de a vâna câţiva elefanţi, care ar fi apărut, după cum li s-a spus, într-un lac la vreo două zile de drum de aici. Ei au nevoie de o sută de oameni curajoşi şi credincioşi şi vă poruncesc să vă puneţi la dispoziţia lor.

Împrejurimile colibei şefului se goliră în câteva clipe, iar noi, împreună cu călăuza, intrarăm un moment în casă, spre a ne odihni şi a răspunde, făcându-i cinste, amabiiilăţitacelui om; căci printre negii se consideră ca o gravă ofensă refuzul unui om civilizat de a intra în casa aceluia care îl invită şi îi tace onoruri.

Căzurăm uşor de acord. Automobilul avea să fie aşezat între coliba şefului şi arborele de care era afâmat talgerul-clopot, acesta fiind locul cel mai respectat de către indigeni, respect care mergea până acolo încî! acela care îndrăznea să se atingă de un obiect pus acolo se făcea vinovat de delict de profanare.

— Aşa cum îl laşi, aşa îl vei găsi la înapoierea ta.

— Cât trebuie să plătesc oamenilor?

— Stabileşte tu singur preţul.

Şi mulţumită perfectei sale cunoaşteri a împrejurimilor, căpătai preţioase informaţii asvi jra obiectului expediţiei noastre, care – odată ce scăpasem de îngrijorarea ce ne-o cauzaseră caimanii -nu putea începe într-un mod mai promiţător.

Iată informaţiile ce mi le dete:

Unul din oamenii săi, vânând antilope pe drumul care duce la Poust, văzuse într-adevăr un lac şi afirma că descoperise urme de trecere a elefanţilor pe acolo, care fără îndoială fuseseră împinşi de nevoia de a găsi apă.

Şeful adăugă:

— Când elefanţii întâlnesc apă stătătoare şi puţin adâncă, după cum trebuie să fie aceea, nu părăsesc împrejurimile până ce soarele, evaporând-o, o preface într-o mlaştină. Fără îndoială că acei elefanţi au ajuns din întâmplare prin locurile acelea; dar e mai mult ca sigur că au rămas acolo până ce lacul improvizat va fi secat.

Exploratorul german Franz Wolf spune că apa e unicul element care atrage pe elefanţi, şi că rareori se înfâmplă să nu găseşti aceste pahiderme pe malurile oricărui lac din Africa occidentală.

Doctorul Werţey avea deci dreptate când afirma că văzuse urmele acelor animale în jurul lacului a cărui existenţă mi-o confirmase şeful tribului. Acesta îmi arătă posibilitatea, – în caz când soarele n-ar fi secat încă apele revărsate, – de a surprinde vreun frumos exemplar şi de a-l vâna fără mare greutate.

O jumătate de oră fu de ajuns pentru a pregăti totul, în tovărăşia şefului şi urmaţi de întreaga escortă, ne îndreptarăm spre locul în care poposiră inginerii, spre a transporta automobilul la garajul improvizat şi mai ales spre a mânca ceva, căci în mai puţin de jumătate de ceas trebuia să pornim.

^Având în vedere mica distanţă la care se găsea lacul spre care ne îndreptarăm, şi pe când savuram cu poftăprodigiile culinare ale lui Borel, recunoscurăm că o sută de oameni erau prea mulţi pentru escortă, căci numai cu şaizeci se puteau rândui trei schimburi de Conductori de hamacuri, – patru de fiecare, – pe zi.

După ce terminarăm dejunul, dusei automobilul la locul indicat, pe când călăuza se însărcina să aleagă din cei o sută şi mai bine de negri care se prezentaseră, pe cei şaizeci de care aveam nevoie, îngrijind, – după indicaţiile mele, – ca între aceştia să fie şi acela care văzuse elefanţii pe când vâna antilope.

Luarăm loc cu toţii în hamacurile pe care ni le pregătiseră negrii şi caravana trecu prin faţa şefului tribului, care ţinu ca prin prezenţa sa să dea actului cât mai multă solemnitate.

Adevărul e că acel mod de a voiaja nu e întru nimic mai putin distractiv decât cu automobilul, şi mai ales când expediţia numără un vorbăreţ neobosit ca Boreî. Astfel se făcu, că primele ore ale zilei trecură în mijlocul râsetelor frenetice provocate de prima impresie produsă asupra inginerilor de acel mod de locomoţiune, care le era necunoscut.

Borel spunea mereu că se simte uimitor de bine în hamac şi că la înapoierea sa la Marsilia, unde se găseşte un număr extraordinar de negri, va întrebuinţa acest comod vehicul. Şi întreba pe Van Thyft, ce formalităţi ar trebui să împlinească spre a patenta sistemul, ca nu cumva să-l exploateze altul în locul lui.

Apoi adăuga;

— Sunt sigur că lumea bună din Marsilia va renunţa la taxiuri pentru” hamacurile mele, dacă izbutesc – oricât ar fi de greu, să strâng pe toţi negrii originari din mii de triburi, care locuiesc în metropola mediteraneana.

Belgianul, care-l ascultase la început cu seriozitate, crezând că era ceva important, nu-şi putu opri o strâmbătură de dispreţ, iar eu mă ţineam de stomac, căci nu mai puteam de râs.

Astfel trecură orele fără să ne dăm seama, şi pe la şase după amiază, caravana se opri în mijlocul unei păduri, spre a poposi. Lagărul fu format într-o clipă şi înconjurat de inevitabilele focuri, spre a evita surprizele neplăcute în timpul nopţii. Apoi fură trase la sorţi santinelele care trebuiau să formeze paza, pe când ni se pregătea cina, iar călăuza noastră supraveghea instalarea corturilor în locuri potrivite.

Noaptea era foarte caldă, dar încântătoare; noapte africană, plină de zgomote vagi şi de mistere, care te uimesc şi te farmecă.

— Ce păcat, îmi zise Borel, care împărţea cortul cu mine, că ii-am putut atrage cu noi pe Van Thyft. El e cel mai bun remediu contra căldurii ăsteia de cuptor. Căci omul ăsta e într-adevăr îngheţat De aceea m-am mirat grozav, văzând cum asudau negrii care îi duceau hamacul. Ia gândeşte-te cum trebuie să se fi lichefiat cei care îl duceau pe al meu, cu focul care mă consumă şi cu greutatea mea respectabilă.

Îl vestii că trebuie să se culce cu revolverul la brâu şi cu puşca la îndemână, şi după ce făcu câteva observaţii comicotragice, povesti câteva glume din ţara sa şi-mi expuse un sistem inventat de dânsul, spre aâncălzi pe îngheţatul belgian, amuzantul marsiliez îşi pierdu încetul cu încetul din vioiciune, până ce un sforăit formidabil mă vesti că trecuse grapopaniţele inconştientului, îl imitai şi eu imediat, îmbibat de tăcerea impresionantă şi învins de oboseala fizică şi morală a acelei obositoare zile.

Laffite numea întreprinderea noastră o excursie de plăcere, dar pentru un moment cel puţin, mi se părea că îi lipsea mult ca să fie recreativă. Bilanţul zilei cuprindea de toate, afară de petrecere, în ce priveşte activitatea, nu lăsa nimic de dorit, căci lupta cu caimanii, supusese nervii noşui la vibraţii cam prea intense chiar. Apoi, pe iângă plictisitoarea monotonie a peisajului, dădusem peste un drum anevoios şi un automobil săltăreţ, iar toate acestea contribuiau să-mi epuizeze puterile puse la contribuţie şi de nes-inguranţa dacă se va realiza sau nu speranţa care mă făcuse să primesc arbitrajul în diferendul dintre încăpăţânaţii prieteni ai lui Laffite.

Şi între îndoială şi încredere în steaua mea cea bună, care întotdeauna îmi prilejuk situaţii în concordanţă cu înclinările mele, simţii că ochii mi se închideau.