CAPITOLUL VI.

O anecdotă despre Orkmor în lungile mele voiaje, am avut prilejul să observ un fenomen constant şi anume: piedica pe care o opune repausului o oboseală prea mare. Când aveam mai multă nevoie de a-mi cufunda corpul în moliciunea unui pat bun, atunci creierul meu se arăta mai rebel somnului. Nu cunosc cauza ştiinţifică a acestui fenomen, care trebuie să fie abstractă ca însăşi teoria somnului, dar afirm că la mine cel puţin, se repetă în mod invariabil. Când mă culc prea obosit, mă deştept şi petrec ceasuri întregi plin de neastâmpăr şi îngrijorat ca şi când mi-ar fi intrat în sânge uu element de neînfn-nată rebeliune. Câteodată, veghea mea se prelungeşte până-n zori şi adesea starea aceasta devine aproape dureroasă. Am constatat apoi că sugestia influenţează considerabil aceste accese de insom -nie. E de ajuns să mă culc cu teama că nu voi putea adormi, pentru ca somnul să fugă de mine.

În noaptea aceea totuşi, când mă îndreptai spre cort, aveam convingerea că după câteva minute mă voi găsi în braţele lui Morfeu. Tovarăşii mei, dornici desigur să guste farmecul neasemuit al nopţilor africane, atât de dulci ca temperatură şi atât de pline de arome şi de şoapte, ramaseră întinşi pe iarbă cu vădita intenţie de a face o veghe mai lungă. Şi cum zgomotul convorbirii lor continua, ajungea până la urechile mele mărite de liniştea nopţii, insomnia pusb în mod firesc stăpânire pe mine. îmi dădui seama de aceasta înainte de a mă culca, totuşi mă întinsei sub hamac.

Există credinţa, eronată desigur, căânchizând strâns pleoapele şi dând respiraţiei un ritm regulat şi profund, cu ferma voinţă de a adormi, izbuteşti să învingi excitaţia care te ţine treaz. E cât se poate de fals. Eu unul am încercat fără alt rezultat decât acela de a-mi spori nervozitatea. Şi când izbutind să mă autosugestionez mi se păru că voi cădea în acea amorţeală care precede somnul, vocea călăuzei mă smulse brusc din acel început de adormire. Deschisei ochii convins că orice încăpăţânare ar fi fost zadarnică. Fără îndoială, aveam să petrec o noapte albă. Şi blestemai palavragii europeni, călăuza, murmurele pădurii şi până şi adierea vântului printre frunze.

Dar în cuiind îmi dădui seama că ghidul – în jargonul său destul de inteligibil – povestea camarazilor mei unul din acele stranii episoade, pe care cu afita plăcere le povestesc călăuzele africane şi care nu sunt adesea decât produse ale fertilei şi pitoreştei lor fantezii; ceea ce face ca voiajorii să le asculte cu plăcere, nu atât. pentru subiectul lor, care nu e totdeauna interesant, cât pentru forma în care sunt redate.

Putina atenţie pe care o dădui discursului negrului mă trezi de-a binelea şi cum aceste povestiri au totdeauna în ele ceva interesant, iar căldura din interiorul cortului devenea din ce în ce mai insuportabilă, mă hotărâi să consider terminată odihna mea din noaptea aceea. leşii deci transpirat şi fără chef, dispus să contrazic pe călăuză, ştiind cât de mult îl înfurie pe un african să fie pusă la îndoială o afirmaţie de-a sa.

Apariţia mea fu salutată cu tot felul de strigăte de albi şi de negri.

— Ce fel, ţi-ai schimbat ideea? mă întrebă belgianul ieşind din letargia lui.

— Nai putut dormi? mă întrebă Doumont.

— Omul acesta ne povesteşte o poveste chinezească, dar foarte interesantă, îmi spuse Borel care se sculase şi el. Stai colea, amicul meu.

Mă întinsei alene pe iarbă, sorbind deliciile unei atmosfere pline de voluptate.

Călăuza, crezând că povestea sa îmi va face plăcere, ceru voie s-o reînceapă şi la un gest al lui Van Thyft, vorbi astfel:

— Aveam treisprezece ani când se petrecu faptul pe care vreau să vi-l povestesc. Tatăl meu, care e acum în paradis -toţi îl iertară când muri şi recunoscură că fusese un om cinstit şi bun -era călăuză.

Eu, copil pe atunci, dar hotărât să urmez şi eu acea carieră care se potrivea de minune cu înclinările mele de neobosit pribeag, mergeam întotdeauna alături de dânsul în excursiile sale cu străinii. Experienţa sa era mare şi ei îi datorez multe învăţături care mi-au fost de folos mai firziu.

Era prima dată când, împreună cu tatăl meu veneam în satul Orkmor, întovărăşind pe nişte oameni albi. Acei oameni erau funcţionari ai guvernului belgian şi misiunea lor nu era alta decât de a verifica numărul locuitorilor fiecărui sat, spre a forma nişte liste lungi, nu ştiu cu ce scop.

Şeful statului Orkmor se numea Obmac şi era un om curajos şi bine cunoscut pentru inteligenta şi cinstea sa, nu numai printre administraţii săi, dar chiar şi în tot ţinutul până la o depărtare de trei zile de drum. Tatăl meu îl cunoştea, fiindcă odată servise sub ordinele sale ca soldat, în timpul unui război pe care -I susţinuse împotriva tribului Falicilbup. Putu deci să informeze pe reprezentanţii fiscului asupra lui Obmac, şi-i sfătui să se arate cu el foarte curtenitori, dacă voiau să ducă la bun sfârşit misiunea lor în acel ţinut.

Sosiţi la Orkmor, tatăl meu trimise să vestească pe şef, – amicul său, – că doi albi doreau să-l vadă şi Obmac, affând că erau în tovărăşia tatălui meu, trimise pe şotia sa Aynulatac şi pe fiica sa Uev să-i primească la intrarea satului împreună cu câţiva războinici înarmaţi, spre a da mai multă solemnitate primirii noastre.

După ce se schimbară obişnuitele saluturi, se formă un cortegiu. Tatăl meu, alături de Aynulatac, mergea în frunte, urmat de cei doi străini, în urmă veneam Uev şi cu mine, iar după noi, închizând convoiul, oamenii din escorta noastră. Un grup din soldaţii şefului Obmac ne da onorurile. Astfel ajunserăm la. casa şefului, care ne primi din uşă cu vădite demonstraţii de bucurie şi de mulţumire. Era mare cinstea ce credea el că i se face cu această vizită.

Îmbrăţişa pe tatăl meu, se plecă, atingând pământul cu mâinile în faţa celor doi albi şi după ce mă sărută, ne invită să intrăm în colibă.

Am spus că tatăl meu făcuse cunoscută celor doi străini situaţia lui Obmac, sigur fiind că acesta nu se va opune cererilor celor dinţii, bineînţeles, cu condiţia ca aceştia să nu se arate cumva necurtenitori sau dispreţuitori.

Eu nu ştiu cum erau acei europeni şi nici ce erau ei în realitate, dar mi-amintesc foarte bine, că abia intrasem în locuinţa şefului, şi înainte ca acesta să ne fi făcut onorurile de bună venire şi, conform obiceiului, – să ne fi dat ceva de mâncare şi de băut, albii desfăcută nişte hârtii mari şi porunciră tatălui meu să întrebe pe acela, care îi primea cu atâta consideraţie, – de numele şi vârsta sa, de numărul soţiilor, al fiilor şi ficelor sale, de numele acestora şi al soţiilor şi soţilor lor, dacă trăia tatăl sau mama sa, de când era şef al tribului, până unde se întindea autoritatea sa, câţi locuitori trăiau sub administraţia sa, specificând numărul bărbaţilor şi al femeilor,. şi mai ştiu câte lucruri de felul ăsta? Tatăl meu îi făcu să observe că nu credea momentul potrivit pentru a formula un interogatoriu atât de lung şi, deşi în aparenţă se conformară acelei păreri, un gest de contrarietate şi de mândrie dispreţuitoare, făcu pe congelez să înţeleagă că era vorba de ceva puţin plăcut pentru dânsul. Şi cum acesta nu cunoştea limba franceză, era îndoit de intrigat

— Vreau să-mi spui ce zic cei doi albi – exclamă şeful cu vădită iritare.

Tatăl meu era un bun fiu al lui Allah, un om cinstit, care nu ştia să mintă, şi care nu minţise niciodată. Din cauza asta s-a dus în paradis când a munt. Tatăl meu deci, incapabil de a minţi, spuse serului Obmac ce-i cereau străinii.

Obmac, după ce ascultă cu multă atenţie cuvintele tatălui meu, nu scoase nici o vorbă. Acesta înţelese că prietenul său se supărase, dar se abţinu de-a spune celor doi albi, şi fără a le da vreun răspuns, aştepta să ni se servească ceva deşbăut şi de mâncat, – după obicei, – făcându-se că n-aude, când albii îl întrebară, de ce şeful nu răspunde ia interogatoriul lor.

Obmac ridică cupa, exclamând:

— Fi£ bineveniţi în casa mea!

— Sânâem foarte fericiţi că ne faci o asemenea primire! zise tatăl meu, ridicând pe a sa.

— Ce spune? îmtrebă unul din albi.

— Ne urează bun venit.

— N-avem nevoie de asta noi!

În fiecare clipă, supărarea şefului devenea mai vădită, deşi nu înţelegea nimic din ceea ce vorbea tatăl meu cu europenii.

Nepoliticoasa şi imprudenta observaţie a funcţionarului fiscului rămase fără răspuns, dar în faţa atitudine! acelor oameni, şeful Obmac deveni gânditor. Nici atitudinea tatălui meu nu era liniştitoare, căci el nu ştia cum se va termina acea situaţie neplăcută.

După o clipă de tăcere, congoiezul, adresându-se tatălui meu pe un ton solemn, îi zise:

— Ascultă, prietene. Spune acestor străini că n-am nici p obligaţie de a-i informa asupra celor ce vor să afle. Aş putea să-i azvârl afară de aici fără nici o consideraţie, dar sunt oaspeţii mei şi voi face ca oamenii mei să-i respecte, după cum cer legile ospitalităţii. Dar vreau să ştie că mi-au ofensat casa, întrebându-mă şi cercetân-du-mă înainte de a fi răspuns darurilor şi bunăvoinţei mele. N<; voi lua în contra lor alte măsuri decât pe aceea de a răspunde întrebărilor lor cu tăcerea. Tăcând, vom n chit. Cu toate astea, pot rămâne în casa şi satul meu dacă vor să se odihnească; pot să culeagă informaţiile pe care le doresc în forma care îe-o plăcea. Sunt oaspeţii mei şi pot să-şi permită orice. Aşa cer legile noastre de ospitalitate. Dar de la mine nu vor obţine nici un răspuns măcar, la nesăbuitele lor întrebări. Vreau să-i tălmăceşti tocmai cele ce ţi-am spus: gura mea nu le va da nici o lămurire asupra celor ce vor să afle. Pentru orice altceva, în afară de asta, sunt ia dispoziţia lor.

Chestiunea lua o întorsătură mită. Tatăl meu nu găsea o vorbă mai blinda pentru a repeta în franţuzeşte europenilor asprele cuvinte ale lui Obmac, dar cum nu ştia să mintă şi nici măcar să denatureze adevărul, şi findcă amicul său îl rugase să repete propriile sale cuvinte, se supuse, fără a îndulci câtuşi de puţin cele spuse.

— Nu ştie omul ăsta, – întrebă pe tatăl meu unul dintre străini, că-l putem deposeda de demnitatea sa oricândne-ar plăcea? Spune că luăm act de atitudinea sa nesupusă, spre a comunica superiorilor noştri.

— Păstrarea unei puteri pe care n-am cerut-o şi nici n-o cer, zise şeful când îi fură tălmăcite cuvintele acelor oameni, nu mă va face să consimt la ceea ce consider ca o ofensă pentru demnitatea mea de om. Această ameninţare nu schimbă hotărârea mea de a tăcea. Dacă îi interesează atâta ceea ce îmi aparţine şi dacă găsesc cine să îi informeze, n-au decât să întrebe, cu atât mai bine pentru ei.

Şi cu un gest de mare energie, dispăru după o perdea de Enă care acoperea uşa unei încăperi interioare.

— Să mergem atunci! exclamă acela care părea că are mai multă autoritate dintre cei doi albi.

Aceste cuvinte făcură pe Obmac să se întoarcă şi să ne ureze multă fericire şi noroc, întovărăşindu-ne până la uşă, unde repetă urările şi ploconelile sale cu demnitatea aceluia care ştie că are dreptate.

Totuşi, funcţionarii guvernului belgian nu se duseseră la, Ork-mor ca să primească lecţii de politeţe, nici să potolească toanele unui mic şef îngâmfat. Ei trebuiau să adune informaţiile pe care te reclamau superiorii tor şi sub nici un cuvânt nu se puteau înapoia cu listele în alb sau prost întocmite.

Toţi locuitorii satului se suinseră în jurul casei şefului ca să ne vadă. Curiozitatea africanilor din centrul continentului e un defect incurabil.

Străinii se gândiră că în mulţimea aceea de oameni se va găsi desigur vreunul sau mai mulţi chiar, care să cunoască amănuntele ce li se refuzaseră şi că în mod indirect ar putea, întrebându-i, să-şi îndeplinească misiunea.

• Porunciră deci tatălui meu să le puie întrebările necesare şi cum acesta nu putea refuza, se execută. Niciunul din oamenii, aceia nu se gândi să răspundă. Pretindeau că nu ştiau nici măcar numele şefului şi cu afiţ mai puţin numărul şotiilor şi copiilor săi, căci astfel de lucruri, ziceau ei, nu sunt cunoscute de toţi în acele ţinuturi.

Dar niciodată nu lipseşte Iuda, care se lasă să fie ispitit de daruri sau intimidat de teamă, aşa că unul din negrii chemau de tatăl meu, spuse numele câtorva din soţiile şefului său. Abia începuseră să ia însă note, când pe neaşteptate se prezentară câţiva soldaţi înarmaţi care puseră mâna pe indiscret şi-l duseră în piaţa pe care o cunoaşteţi şi unde, din ordinul lui Obmac, i se aplică mai multe lovituri de bici, fiindcă vorbise de lucruri care nu-l priveau.

Şeful soldaţilor se apropie de tatăl meu şi îi spuse pe un ton răstit:

— Vesteşte pe albii ăştia că pot întreba pe fiecare câte şotii şi câţi copii are, dar pe niciunul despre şotiile şi copiii celorlalţi.

Tatăl meu se temea, cu drept cuvânt, că Obmac îşi va pierde răbdarea şi că se va înfâmpla ceva neplăcut oamenilor încredinţaţi calităţii sale de călăuză, a cărei meserie e un adevărat sacerdoţiu.

— Să plecăm, le spunea el, nu veţi putea face nici o anchetă în satul ăsta.

Dar încăpăţânaţii europeni continuară cercetările lor cu un rezultat absolut negativ, după pedepsirea exemplară a indiscretului. Toţi care erau supuşi interogatoriului, răspundeau cu o descurajatoare uniformitate.

— Nu ştiu. Nu ştiu…

Locuitorii din Orkmor se adunaseră între timp în jurul casei şefului şi în curând nu se mai văzu niciunul pe potecile dintre colibele satului.

În faţa neizbândei, albii iritaţi dădură ordin tatălui meu să-i conducă din nou la casa lui Obmac spre a-i spune că era absolut obligat să dea informaţiile ce i se cereau, dar ne găsirăm în faţa unei bariere de negri înarmaţi, care ne închideau calea încrucişând lăncile.

Şeful strigă din uşa casei sale tatălui meu:

— Vesteşte pe oamenii aceştia că e zadarnic să mai stăruie. Nu le voi spune nimic. Şi îi poftesc să ia împotriva mea măsurile cele mai potrivite – după criteriul lor – cu nesupunerea mea. Dar spune-le de asemenea că doar dacă vor trimite soldaţi albi vor putea să mă aresteze, dar nu mă vor face să spun ceea ce nu vreau; pot chiar să mă omoare şi atunci şi mai putin voi vorbi. Acesta e ultimul meu răspuns.

Albii nu nud insistară şi ne depărtarăm din piaţă escortaţi de soldaţii lui Obmac, pe când locuitorii neînarmaţi stau nemişcaţi, aştepând ieşirea noastră din sat.

Odată în lagăr, străinii, cu o nestrămutată, tenacitate, ziseră tatălui meu că nu se vor depărta, căci se putea ca şeful să-şi schimbe hotărârea.

Cum călăuza n-are altă misiune decât de a se supune, după ce se aşeză tabăra, tatăl meu se întoarse singur la locuinţa lui Obmac spre a-i spune intenţiile europenilor, şi a~i arăta primejdia ie care se expunea pe el şi tribul său prin atitudinea sa semeaţă şi provocatoare, în numele vechii prietenii care-i unea, dacă încăpăţânatul şef consimţea să dea informaţiile care-i interesau pe funcţionarii guvernului belgian, el, tatăl meu avea să-i înduplece pe aceştia în favoarea sa, angajându-se să-i facă să nu ia nici o măsură împotriva siguranţei şi a libertăţii sale, diferendul rămânând astfel închis pentru totdeauna.

Însoţii pe tatăl meu în vizita sa la Obmac şi când ne aflarăm singuri între negri, tatăl meu vorbi pe larg de chestiune.

Spuse serului că ştie foarte bine că oamenii aceia fiind funcţionari ai guvernului, puteau să-i facă multe neplăceri şi să-i cauzeze prejudicii morale şi materiale. Ştia de asemenea că întorcându-se în capitala Coloniei, reşedinţa reprezentantului guvernului, vor face să se decreteze arestarea sa şi vor trimite agenţi spre a executa sentinţa. E vădit că el nu va opune nici o rezistenţă spre a nu cauza prejudicii tribului său, tatăl meu era sigur de asta, dar ce se va întâmpla cu dânsul?

— Gândeşte-te, spuse el, că se poate să fii aspru pedepsit, să te condamne pentru împotrivire şi insultă în faţa autorităţilor cu toate că ţi-e conştiinţa împăcată că nu te-ai împotrivit şi că nai insultat pe nimeni, dar ei sunt cei mai lari, au în mină puterea şi nu vei putea nimic împotriva lor.

Când tatăl meu îi aminti toate primejdiile la care-l expunea purtarea sa intransigentă şi demnă, şeful rămas uri moment pe gânduri şi trec'mdu-şi mâna peste frunte ca şi când ar fi căutat să gonească un gând neplăcut, zise cu un accent hotărât:

— Peste putin timp, prietene, ne vom revedea desigur la Malacii şi dacă te vei întoarce la Orkmor, însoţind pe alţi străini, vei găsi alt şef. Demnitatea mea na-mi îngăduie să răspund albilor In urma insultei chiar involuntare pe care mi-au făcut-o, după cum nu pot face nimic împotriva hotărârilor ce vor lua contra mea.

Tăcu un moment, privind cu drag pe fiica sa Uev şi adaugă:

— Vji să-mi spui că albii nu se vor depărta de aici în dimineaţa aceasta, sperând că-mj voi schimba gândul şi că voi trimite poate pe cineva ca să-i vestească. Ş-au gândit că noaptea e bună sfătuitoare. Spune-le că nu voi schimba nimic din atitudinea mea şi că-i sfătuiesc să plece chiar acum, căci şi eu de asemenea mă tem că-mi voi schimba gândul, deşi nu în felul cum cred ei. E mai bine ca mâine în zori să fie cât mai departe de aici, căci astfel nu voi fi silit să mă gândesc la dânşii în noaptea aceasta şi ar fi mai bine pentru toţi.^Mă înţelegi?

— înţeleg şi cred ca şi tine că e mult mai bine să plecăm chiar acum.

— Da, chiar aşa. Să plece – să plece cât mai curând…

Înso(iţ de Obmac şi de fiica sa ieşirăm din sat, despărţindu-ne la vreo cinci sute de metri de locul unde se găseau corturile străinilor, pe care tatăl meu îi puse la curent cu rezultatul întrevederii sale, fără a izbuti să-i facă să renunţe la intenţiile lor. Erau nestrămutaţi în hotăiârea lor de a rămâne acolo, aşteptând răspunsul definitiv până a doua zi dimineaţă.

Între timp, oamenii din escortă pregăteau cina şi îngrijeau de cele necesare pentru ca tabăra să prezinte deplină siguranţă în timpul nopţii.

Eu mă dusei în sat ca să mă joc cu copiii de vârâajnea, printre care înlâlnii pe Uev, fiica lui Obmac, şi aceasta după ce se juca putin cu noi, mă luă la o parte şi-mi spuse:

— E adevărat că cei doi oameni albi au destulă putere ca să ia pe tatăl meu şi să-l ducă departe? E adevărat că-l pot închide în închisoare, măcar că e şeful satului Orkmor? E adevărat că dacă vor ei, va veni aici un alt şef în locul tatălui meu? E adevărat că soldaţii albi vor putea să-l omoare dacă se împotiveste?

— Da, spusei eu. Toate sunt adevărate. Albii pe care îi însoţim în călătoria lor prin ţinut sunt stăpânii, sau mai bine zis, servesc pe stăpânii întregii {ari, după cum spune tatăl meu, pe când al tău nu comandă decât un mic sat Ei au puterea; ei pot mai mult decât noi şi spun că după ce vor sosi la Matadi…

Nu terminai fraza, văzând că în frumoşii ochi ai acelei fetiţe, una din cele mai graţioase din rasa sa, – străluceau două lacrimi provocate de teama primejdiei care ameninţa pe tatăl său din pricina atitudinii sale intransigente.

Ea nu înţelegea şi nici eu de asemenea pentru ce se încăpăţâna Obmac în acea atitudine nestrămutată, când i-ar fi fost atft de uşor să evite incidentul.

O consolai cum putui, întorcându-mă iute în tabără, spre a evita vreo surpriză neplăcută, şi ca să spun tatălui meu cele ce vorbisem cu Uev.

— Semn bun, zise el, după ce mă ascultă cu atenţie. Dacă vrea fiica, vrea şi tatăl. Aşa spune proverbul.

Nu-i răspunsei nimic, fiindcă nu înţelegeam nimic din acel conflict; dar îmi dădui uşor seama că tatăl meu părea foarte mulţumit după ce auzise cele ce-i spusesem eu.

În timpul cinei, care fu lungă şi abundentă, domni cea mai sinceră veselie în tabăra noastră. După cât se părea, nimeni, nici chiar alţii nu-şi aminteau de neplăcutul incident de după amiază. Iar tatăl meu, după ce inspecta cu de-amănuntul servicul de pază şi recomandă santinelelor să fie cu cea mai mare băgare de seamă, spre a evita acele teribile surprize pe care le rezervă Africa Centrală exploratorului putin prudent, se îndreptă spre conul său, unde eu îl aşteptam cu nerăbdare.

Dar amintindu-şi fără îndoială, adevărata cauză a poposirii noastre în acel loc, el însărcina pe şeful paznicilor să-l vestească fără întârziere, dacă cineva din sat s-ar fi apropiat de tabără.

Somnul ne cuprinse pe toţi şi timp de două ore nu s-ar fi putut auzi decât trosniturile lemnelor care ardeau pe foc şi uşorul pâriit al frunzelor uscate, strivite de picioarele descălţate ale santinelelor.

Când în satul Orkmor se stinseră toate focurile, o santinelă veni cu precauţiune la cortul nostru ca să vestească pe tatăl meu că b umbră omenească se tfra pe furiş în direcţia noastră.

— Spui că se firăşte? -Da.

— Ciudat!

— Porunceşti ceva?

— Nu. Pândeşte acea formă omenească şi las-o să se apropie, dacă vine singură.

— Vine singură.

— Prefă-te că n-ai văzut-o, ca să nu se sperie şi să fugă.

— Fără îndoială că tatăl meu avu aceaşi idee ca şi mine. Cum era cu putinţă ca şeful Obmac sau vreun trimis de-al său să se furişeze astfel, cu vădită intenţie de-a surprinde tabăra? Nu; fără îndoială era vorba de vreun hoţ din săi, care voia să profite de umbra nopţii şi de vreo eventuală neglijenţă, ca să încerce să fure…

Cu toate că se prefăcea nepăsător, tatăl meu se sculă şi făcând astfel ca să nu fie văzut de afară, se aşeză fângă bariera de ramuri şi de spini, care se ridică întotdeauna spre a împiedica fiarele, şi cu băţul ridicat, aştepta gata să-l lase să cadă asupra pungaşului, dacă acesta ar fi fost atft de îndrăzneţ să pătrundă în incinta împrejmuită. Eu eram tângă dânsul şi putui vedea că într-adevăr ceva se mişca şi înainta spre punctul în care ne aflam noi. Frica îmi făcea să-mi tremure fălcile, clănţănindu-mi dinţii.

În jurul nostru, înăuntrul cercului de focuri, se găsea un arbore ale cărui ramuri inferioare erau la o înălţime de doi metri.

— Ui că-te aici sus şi observă, îmi spuse tatăl meu şi el însuşi ţinându-mă cu mina dreapiă, mă ajută să mă urc.

De acolo se vedea perfect toată valea care înconjura bivuacul nostru. Şi distinsei foarte lămurit o formă omenească tuindu-se pe pământ şi înaintând cu precauţiune.

O santinelă mişcă buturugile de pe unul din focuri şi licărirea flăcării mai vii, lumină pe presupusul hoţ, care continua să înainteze, fără şovăire.

— Nu e un bărbat, zisei eu încet tatălui meu.

— Dar atunci ce e?

— Un copil.

— Un copil? Nu se poate. Poate că n-ai văzut bine!

Totuşi flacăra mă ajută înc-odată, şi mă încredinţai că era un copil cam de statura mea, care încerca după cât se părea să ne atace.

— Dar în sftrşit, cine era? întrebă Borel, întrerupând pe călăuză, care avea o vădită înclinare de a da povestirilor sale un ton misterios.

Aproape toţi, bineînţeles afară de Van Thyft, epuizasem până la ultimele rezerve răbdarea noastră şi centram ca în două cuvinte să ne spuie deznodământul aventurii atâl de prolix descrisă; dar el nu era dispus să omită nici o iotă măcar din cele ce-şi propusese să spuie şi refuză să rezume evenimentele. Ridică apoi capul cu un aer indignat şi exclamă:

— Aşteptaţi puţin. Vă voi spune cine era când va sosi momentul, pe care nu-l pot anticipa… N-aş mai şti să continui atunci…

— Spuneam deci, continuă el, că forma care se apropia era un copil. Prin urmare, nu putea fi un hoţ. Totuşi cine putea să fie acel copil? Pentru cine venea? I^a ce? Vreun trimis de-al lui Obmac?… Nu era cu putinţă. Şeful ar fi trimis un bărbat, nu un copil… Cine să fie?

Fără îndoială, vântul ţi aduse zgomotul cuvintelor noastre şi temându-se că nu va fi primit tocmai bine, se opri la vreo sută de metri de barieră. Câteva momente nici nu înainta, nici nu se dete înapoi. Tatăl meu vru să lămurească acel mister şi poruncind unei santinele să-l însoţească, se îndreptă hotăiit spre locul unde ciudatul vizitator sta ghemuit. Dar cei doi oameni şi cu mine abia făcurăm câţiva paşi când misteriosul personaj se sculă în picioare şi ridicând braţele spre cer, rămase nemişcat.

Am avut totdeauna o vedere foarte bună şi acum distanta dintre forma aceea şi noi devenise destul de mică, nu fără uimire, recunoscui că persoana care se furişase târându-se spre tabără era… cine crede(i? Fiica şefului Obmac!

— Uev! Uev! Strigai eu, chemând-o pe nume. Ea se apropie de noi şi se înclină în faţa tatălui meu, atât de bun prieten cu al său.

— Ce cau{i aici? Ce s-a întâmplat tatălui tău? o întrebă al meu cu îngrijorare.

O puternică emoţie împiedică pe fetiţa să răspundă. Se aşeză tremurând pe pământ şi numai după câteva momente de tăcere putu spune în cuvinte întretăiate:

— Nu vreau ca albii aceia să facă vreun rău tatălui şi vin să le spun cele ce vor să afle.

— Te-a trimis pentru asta Obmac?

— Nu, vin fără să ştie cineva.

— Tatăl tău te va pedepsi cum a pedepsit pe acela care a vorbit azi despre şotiile sale.

— Nu va şti niciodată că am venit dacă tu nu mă dai de gol. Fetiţa avea dreptate. Cine avea să ştie că ea fusese aceea care spusese totul? Ar fi fost de-ajuns ca tatăl meu să se ducă a doua zi de dimineaţă la Obmac şi să-i spuie că albii îşi schimbaseră pretenţia şi că nu vor face nimic contra lui.

— Şi dacă va observa că lipseşti acum de acasă? o întrebă.

— Nu va şti. Doarme.

Feti(a ne urmă în tabără şi după ce ne explică cum putuse obţine chiar de la mama sa Aynulatac datele exacte pentru a răspunde la interogatoriul albilor, tatăl meu se gândi că pentru a da măi multă importanţă actului îndeplinit de Uev, trebuia să informeze pe agenţii guvernului belgian fără în târziere şi să-i puie în prezenţa copilei.

Astfel se făcu că acea fetiţă de paisprezece ani fu primită fără nici o teamă ca ambasadoare a susceptibilului şef din Orkmor; iar europenii, pe deplin mulţumiţi de informaţiile complete date de dânsa o autorizară să asigure pe tatăl său că n-avea să se teamă de nimic.

Întovărăşirăm pe copilă până la jumătatea drumului, nebănuind întorsătura neaşteptată pe care aveau să o ia evenimentele.

Intrând sub con fui uimit văzând pe tatăl meu foarte preocupat

— Poate că am făcut rău, îmi zise el, primind declaraţiile acelei copile.

— De ce?

— Pentru că nu mă voi putea duce rnâine de dimineaţă la Obmac să-i spun minciuni.

Problema era într-adevăr foarte gravă pentru un om atât de cinstit ca autorul zilelor mele. Cum putea s-o rezolve fără să-şi pângărească cu un ultragiu adus adevărului? Dacă mărturisea, compromitea pe Uev, care era vădit că făcuse totul spre a-l salva pe tatăl său. Totuşi, acesta ar fi pedepsit-o cu cea mai mare asprime… Ce era de făcut?

În satul Orkmor, între timp, se petrecea ceva teribil. Obmac prinse de veste că fiica sa lipsea de acasă şi, pătrunzător din fire,.ghicise motivul unei isprăvi afit de neaşteptate. Pândi deci întoarcerea ei şi văzând-o, porunci să fie legată de un arbore şi păzită de aproape până dimineaţa.

Încă nu se făcuse bine ziuă şi înainte ca tatăl meu să se fi hotăiât dacă trebuia sau nu să se ducă să-şi ia adio de la prietenul său, santinela îi spuse că mai mulţi soldaţi ai lui Obmac înaintau spre tabără, în frunte lor mergea chiar Obmac, iar ultimii doi duceau legată şi aproape târând-o pe nenorocita Uev.

— Du-mă în faţa albilor, ordonă el tatălui meu.

— Ce vrei să faci? Gândeşte-te, obiectă acesta.

— Fă-ţi datoria, sclaviile!

Autorul zilelor mele, cu lacrimi în ochi, îl introduse în conul europenilor, cărora le tălmăci, tremurând, discursul acesta:

— Cu ameninţările şi neruşinatele voastre viclenii ap ispitit o fată tânăra, o copilă abia, propria mea fiică, făcând din ea, care fusese totdeauna sinceră, supusă şi nobilă, o trădătoare şi o spioană. Fără să-i pese de voinţa tatălui său, a venit aici în timpul nopţii ca p femeie fără ruşine, nu ca să vă dea feciorenia ei, care în definitiv îi aparţine, ci lămuririle pe care mi le-aţi cerut şi pe care eu am refuzat să vi le dau. A furat şi a delapidat ceea ce nu era al ei şi pentru asta merită o pedeapsă exemplară, pe care eu tatăl ei şi şeful tribului – până în ziua în care tirania albilor mă va despuia de orice autoritate – sunt acela care trebuie să i-o aplic, îndoită e trădarea sa, ca fiică şi ca cetă{eană şi trădarea, după legile noastre e un delict foarte grav. Voi fi fără milă cu dânsa şi voi însemna pe trupul său toate ofensele primite de la voi. Pregătiţi-vă deci să asistaţi la supliciul la care o condamn şi de care n-o va scăpa toată autoritatea pe care v-o atribuiţi şi care acum devine neputincioasă în fata lăncilor soldaţilor mei.

Discursul negrului impresiona puternic pe străini, care privind afară, văzură pe Uev legată de mâinişi de picioare şi ţinută strâns de doi soldaţi. Fetiţa aştepta cu linişte şi resemnare pedeapsa la care fusese condamnată de tatăl său, convinsă de gravitatea delictului ce comisese împotriva autorităţii părinteşti, ale cărei decizii sunt în acele triburi mai definitive decât sentinţele celui mai auster tribunal.

Albii fură mişcaţi de atitudinea blândă a copilei şi poate şi de lacrimile abundente ce curgeau din ochii tatălui meu, şi unul dintre ei spuse acestuia:

— întreabă pe Obmac, ce vrea de la noi în schimbul iertării fâcei sale?

— Un singur lucru, răspunse el inflexibil. Cer să consideraţi atitudinea mea ca o nesupunere şi să raportaţi superiorilor voştri, ca să mă pedepsească după barbarele voastre legi. Veţi anula ca şi când n-ar fi fost spuse informaţiile pe care vi le-a dat Uev, lipsind astfel de la datoria sa. Numai cu acest preţ va fi pusă în libertate; vă cer apoi să luaţi împotriva mea măsurile conforme cu ceea ce desigur voi consideraţi o rebeliune, dar care nu e după mine decât respectul faţă de tradiţiile rasei mele. Cu alte cuvinte, fiindcă există aici un delict, trebuie şi o sancţiune. Sau eu trebuie să fiu pedepsit de voi, sau fiica mea va fi pedepsită de mine. Alegeţi.

Străinii încercară în zadar să-l convingă că toate acelea erau nişte absurdităţi şi că trebuia să redea libertatea fiicei sale, spu-nându-i că se vor opune la executarea acelei pedepse cel puţin în prezenţa lor. Tatăl meu, ia rândul său» îi adresă rugăminţile sale cele mai elocvente, fără să izbutească să facă să cedeze acel caracter de fier.

— Voi pune pe copilă în libertate, zise el, dacă acceptaţi să vă însoţesc în calitate de arestat, spre a mă preda autorităţilor şi ele să judece cazul meu. Acesta e ultimul meu cuvânt, încheie el cu un ton solemn.

Albii schimbară între dânşii câteva cuvinte pe care nici eu, nici tatăl meu nu le înţeleserăm şi unul dintre ei, luând o atitudine plină de demnitate şi impunătoare zise:

— în numele Regelui meu, domn şi stăpân al întregului pământ, te declar arestat pentru insultă la adresa funcţionarilor „Stamlui. Avsnd în vedere delictul pe care l-ai comis, decretez libertatea ta provizorie şi-ţi ordon în numele M. S. să te reîntorci la satul tău Orkmor, care nu poate şi nu trebuie să rămână fără şef, până ce guvernul va numi pe succesorul tău. Regele meu vrea de asemenea să deschidă proces împotriva ta pentru a se stabili delictul de care te-ai făcut vinovat, prin ultragiul adus agenţilor săi în timpul exerciţiului funcţiunilor şi spre a-ţi aplica pedeapsa cuvenită. Justiţia Regelui meu te va judeca atunci când îi va plăcea şi te obligă să rămâi în fruntea satului tău ca şi până acum, fără ca situaţia ta de inculpat să micşoreze întru nimic autoritatea ta! Şi acum pleacă!

Obmac rămase nedumerit. După cât se părea, se aşteptase la orice afară de întorsătura pe care o dase situaţiei, omul acela alb.

Fără a scoate o vorbă, se plecă în ţaţa europenilor, în semn de supunere şi imediat dete ordin soldaţilor săi s-o dezlege pe Uev, apoi luând-o de mină, se înclinară amândoi, lovindu-se aproape cu fruntea de pământ. In urmă, tăcuţi, fără a ridica privirile din pământ, întoarseră spatele, îndreptându-se spre sat, urmaţi de soldaţii lor.

Albii abia îşi puteau tine râsuL Nu daseră nici o importanţă unui episod care putea degenera în tragedie şi aceasta din pricină că oamenii cu feţele palide nu atribuie celor de culoare sentimente delicate.

Când şeful şi fiica sa dispărură, europeanul care asistase mut la scenă zise camaradului său:

— Nu credeam că Vei avea atâta succes.

— Am înţeles că omul acesta e leal şi cinstit Nici un expedient nu l-ar fi făcut să-şi schimbe atitudinea în faţa a ceea ce pentru el, era o insultă. Acum pleacă mulţumit şi va trăi exercitându-şi autoritatea cu echitate ca şi până acum, aşteptând totuşi mereu să fie pedepsit. După ce va trece câtva timp îl vom vesti că a fost achitat de tribunal. Măcar de-am găsi şefi atât de leah' ca Obmac în toate triburile Protectoratului.

Tatăl lui Uev muri la câţiva ani mai târziu, crezându-se încă inculpat în stare de libertate provizorie, căci oamenii albi uitară să-i comunice graţierea. Cum nu avea fii vârstnici, fu ales şef ginerele său, soţul lui Uev, acela care guvernează acum la Orkmor.

— Dar Uev trăieşte? întrebă Borel.

— A murit Făcu fericit pe soţul său timp de câţiva ani, dându-i trei fii. Iar el, rămânând văduv, se însura cu alte femei, căci nu voise niciodată să dea rivale primei sale şotii, în guvernarea tribului său a urmat aceleaşi principii ca Obmac şi toţi îl respectă şi-l iubesc. Voi l-aţi cunoscut. E acel om simpatic care ne-a primit cu atâta amabilitate; e depozitarul automobilului vostru şi ne-a procurat oameni pentru escortă. Aţi observat deci, că toţi îl venerează ca pe un tată.

Călăuza îşi termină povestirea, pe care am transcris-o într-o limbă corectă, pentru a scuti pe cititor de îndrăcitul jargon de care se servesc călăuzele africane spre a se înţelege cu europenii pe care îi conduc prin nepătrunsele păduri virgine. Camarazii mei îl ascultaseră cu o atenţie religioasă, guslnd nuanţa exotică a istorioarei, care pentru mine avu un efect soporific cu adevărat providenţial. Ultimele cuvinte ale negrului aproape nu-mi mai impresionară auzul.

Dar noaptea înaintase mult şi nu-mi era numai mie somn. Călăuza, uitândU'Se spre cortul său, deschise o gură grozavă într-un formidabil căscat

— E ora să ne culcăm, spuse belgianul cu conciziunea sa deosebită.

— Haidem dar, spaserăm cu toţii.

Câteva minute mai târziu simţii că mă cuprinde o dulce amorţeală şi înainte de a mă lăsa cu totul în voia somnului, trimisei călăuzei un mesaj mintal de recunpştiinţă, pentru că reuşise cu lunga sa povestire să-mi învingă chinuitoarea insomnie.

CAPITOLUL.

Să fie elefanţi?

— O noapte de îngrijorare.

Liniştea taberii fu deodată tulburată de strigătele de alarmă ale santinelelor noastre. Mă deşteptai dintr-o săritură.

Ce e? Ce s-a întâmplat? întrebă Borel, speriat, întorcându-se pe partea cealaltă în hamacul său în care sforăia liniştit, dormind atât de adine, încât trebui să-l zgudui ca să-l trezesc.

— Nu ştiu ce e, răspunsei eu. la-ţi puşca şi revolverul şi să mergem să ne interesăm.

Spaima îl înlemnise, împiedicându-l de a mai face vreo mişcare. Dacă ar fi fost ziuă, aş fi fost curios să-i văd mutra speriată. In primul moment de trezire crezu poate că înnebunisem, căci nimic nu venea să justifice alarmarea mea.

În tabără domnea o tăcere absolută, şi cu glasul tremurător încercă să mă întrebe ce motive aveam să fiu îngrijorat?

— N-auzi santinelele? îi răspunsei nerăbdător, căci negrii începuseră iar să strige.

— Să-i ia dracul pe blestemaţii ăştia de tuciurii. Lasă-mă să dorm!

— Repede, repede! la-ţi armele şi să ieşim. Se poate ca timpul pe care ne faci să-l pierdem cu pălăvrăgeala asta inutilă să fie pieirea noastră.

Se sculă agale şi întinzându-se, ca şi când s-ar fi amuzat să-mi sporească nerăbdarea cu încetineala sa, îşi luă puşca şi mă urmă bombănind.

Ceilalţi trei tovarăşi ieşiseră din corturi şi veneau spre noi ca să le spun ce se înfâmplase, crezându-mă informat.

— Ştiu tot atât de putin ca şi d-voastră. M-au trezit strigătele paznicilor…

— Trebuie să fie ceva foarte grav, dacă nişte oameni atât de obişnuiţi să trăiască în pădure s-au speriat în modul ăsta, zise Doumer.

— Aşa cred şi eu, zise Cronville.

Călăuza ne explică ce se petrecea. Negrii de pază auziseră în tăcerea nopţii zgomote ciudate, ca acelea care se produc când se rup ramurile unui arbore, fapt care nu putea fi produs decât de fiare de o oarecare mărime. Şi mai observaseră că zgomotele încetaseră brusc la primele lor strigăte de alarmă.

Care putea fi cauza celor înâmglate? Ce anume provoca această îngrijorare în puterea nopţii? In zadar făcurăm tot felul de presupuneri spre a deduce originea fenomenului. Şi când ne pregăteam să ne înapoiem în corturi, dinspre unul din fronturile taberei, acela care privea spre interiorul pădurii, veni un zgomot atât de ciudat, că pentru un moment ne fu imposibil să-i precizăm originea. Intensitatea sa era foarte variabilă; aici lua proporţii înspăimân-tătoare şi aici parcă un fâşâit slab, ca acela pe care-l produc ramurile arborilor când sunt târâte pe pămânL Aici auzeam trosnituri puternice ca de lemne care ar fi fost rupte, aici ni se părea că distingem zgomotul pe care-l face o ramură căzând cu frunzele în jos pe pământ.

Era evident pentru noi că ne găseam la o distanţă foarte mică de nişte animale care produceau acele zgomote neliniştitoare.

— Dar ce animale să fie? mă întrebă Borel.

— Nu ştiu. Nu înţeleg nimic…

Eram într-adevăr plictisit de acea nesiguranţă, în unele clipe, zgomotele răsunau chiar în faţa corturilor, deasupra capetelor noastre şi cu toate că ochii noştri scrutau cu aviditate întunericul, nu descopeream nimic. Trunchiurile arborilor din jur, înroşiţi de flăcările focurilor, nu trădau prin nimic prezenţa unor fiinţe vii. Dar fenomenul se repetă la intervale inegale, sporind îngrijorarea noastră până la frică şi silindu-ne să ne ţinem respiraţia ca să-l auzim mai bine şi să putem înţelege de unde provenea.

De data aceasta nu era numai Van Thyft care tăcea. Borel amuţise, şi eu chiar, mai obişnuit decât inginerii cu surprizele pădurilor virgine în timpul nopţii, tăceam, concentrându-mi toată atenţia asupra celui mai mic murmur, cu speranţa de a descoperi prin vreun amănunt cauza principală.

Negrii ieşiseră şi ei din corturi, iar călăuza îi întrebă dacă în acele împrejurimi există vreun trib de sălbatici, a căror lăcomie să fi fost trezită de prezenţa noastră, asigurându-le ideea de a ne ataca în timpul somnului. Dar şi această ipoteză se dovedi greşită, deşi ea ar fi explicat perfect incidentul. Oamenii din escorta noastră, locuitori ai acelui ţinut şi până şi vânătorul de antilope care descoperise lacul elefanţilor şi care cunoştea fiecare petic de pământ din împrejurimi pe o distanţă de mai multe leghe ne asigurară că prin acele locuri nu există nici un trib sălbatic şi nici vreunul relativ civilizat. Misterul devenea deci din ce în ce mai îngrijorător.

În clipele de tăcere în care discuţia noastră era curmată de dorinţa de a asculta mai bine, observarăm că zgomotele acelea care ne tulburau liniştea deveneau din ce în ce mai intense.

— Or fi poate elefanţi? zise deodată van Thyft.

Se prea poate, zise Borel, fiind pentru prima dată de aceeaşi părere cu belgianul.

Dar niciunul dintre ei n-ai fi putut aduce un argument serios în favoarea afirmaţiei sale. Amândoi erau absolut necunoscători de tot ce se leagă cu pădurea africană şi vorbeau de elefanţi tot aşa după ar fi putut atribui acel fenomen oricărei alte cauze.

Totuşi eu mă gându că s-ar fi putut să ne găsim în prezenţa unei familii de elefanţi, căci aceste animale când trec prin locuri acoperite de ierburi sau arbuşti şi chiar arbori destul de mari, curăţă drumul cu trompa ca să-şi croiască o cale mai uşoară spre locul lor de refugiu sau de adăpare. De ce pare n-ar fi fost ei autorii acelor zgomote! Totuşi mă intrigă apropierea de tabără a acestor animale, căci se ştie că focurile fac să fugă fiarele sălbatice şi ale noastre ardeau cu putere. Cum se putea explica asta? Foc şi fiare?… Nedumerirea mea sporea din ce în ce.

Van Thyft ne dete pentru a doua oară o idee nimerită.

— Dacă am trage o salvă în aer, ca să vedem dacă misterul se lămureşte? zise el.

Avea dreptate. Dacă era vorba de oameni din vreun trib vecin sau de o ceată de bandiu nomazi, împuşcăturile noastre i-ar fi făcut să ne atace, pe când dacă erau animale, acestea ar fi fugit la zgomotul detunăturilor.

Într-un mod sau altul, îndoielile noastre ar fi încetat.

Primind propunerea, ne strânserăm toţi cinci în partea cea mai apropiată de locul de unde venea zgomotul şi la comanda: foc! dată de mine, răsună o salvă.

În mod instantaneu se produse în jur o tăcere de cimitir şi aceasta ne făcu să credem că era într-adevăr vorba de animale, elefanţi sau nu. pe care îi pusesem pe fugă trăgând.

Vreo jumătate de oră continuarăm să ascultăm în liniştea nopţii, fără ca cel mai mic murmur s-o tulbure. Belgianul avusese încă odată dreptate şi după ce-l felicitarăm ne înapoiarăm în corturile noastre.

Borel adormi iute, ca omul fără datorii, pe când, deşi nici eu n-aveam aşa ceva, nu putui închide ochii, obsedat de gândul acelui zgomot atât de ciudat şi inexplicabil. Cu cât mă sileam să gonesc din minte acel gând, cu atât nu izbuteam. Şi-mi făceam următoarele reflecţii:

— Fiarele cele mai feroce, leii, panterele, şacalii, nu rup crăcile în trecerea lor prin mijlocul pădurilor virgine.

Flexibilitatea corpului lor le permite să se strecoare prin tufişurile cele mai dese. Elefanţii, da, trebuie să-şi deschidă calea şi trecerea lor produce zgomot. De ce această tăcere? Au rămas nemişcaţi în locurile unde i-au surprins detunăturile? Dacă au fugit de ce n-am auzit paşii lor în tăcerea nopţii?… Să fi fost oare elefanţi?

Reflexiile mele fură curmate de un zgomot asemănător cu cel dinţii, dar cum nu mă încredeam în auzul meu, deşteptai pe Borel ca să-mi risipească el îndoielile.

— Da, da, e iarăşi acelaşi zgomot, afirmă marsiliezul, după ce ascultă câteva momente.

Şi în acelaşi timp ajunseră până la noi strigătele de alarmă ale santinelelor şi glasul negrilor care ieşeau de prin corturile lor.

În ce priveşte siguranţa noastră n-aveam motive să fim îngrijoraţi. Tabăra noastră, după cum se obişnuieşte totdeauna în asemenea împrejurări, fusese înconjurată de un fel de barieră construită de negri din ramuri şi spini, înainte de a se ridica corturile.

Aceasta este o precauţiune foarte bună, fiindcă opreşte fiarele în caz că se sting focurile, fără de care nu se poate sta nici o jumătate de oră noaptea în pădurile africane. Puteam deci să ne considerăm la adăpost de orice surpriză neplăcută şi chiar să ne apropiem de locul acela spre a recunoaşte împrejurimile taberei, fără primejdie de a fi atacaţi de vreun animal răufăcător.

Procedarăm la acea explorare, dar fără nici un rezultat, căci pădurea era atât de întunecoasă încât nu ne îngăduia să deosebim nici un obiect la o distanţă mai mare de patru sau cinci metri; la aceasta mai contribuia şi bariera, care fiind ridicată dincolo de cercul de focuri stăvilea lumina flăcărilor.

Noaptea înainta încet, fără să dea răgaz îngrijorării noastre. Căci în mintea noastră îşi făcuse drum gândul că eram ameninţaţi de o turmă de elefanţi, care dintr-un moment într-altul puteau năvăli în lagărul nostru şi distruge totul.

Pe lingă îngrijorare sporea şi nedumerirea noastră, de ce nu se decideau să ne atace? De ce nu se apropiau? De ce acele zgomote ciudate se auzeau mereu la aceeaşi distanţă şi în aceeaşi direcţie? Nu înaintau deci, dar nici nu se dau înapoi. Pentru ce?

Deodată, printre frunzişul care se împletea deasupra noastră, descoperirăm o slabă licărire. Se lumina de ziuă. Nicicând nu s-ar fi putut spune cu mai multă dreptate ca atunci, că primele licăriri ale astrului aprinseră în sufletele îngrijorate o scânteie de speranţă. Primejdia e mai putin înspăimântătoare când e cunoscută, după cum faptul că poţi vedea un inamic îţi uşurează considerabil izbânda asupra lui.

— Ura! strigă Van Thyf t.

— Ura! repetarăm cu toţii.

Şi dorinţa noastră febrilă de a dezlega ceea ce fusese pentru noi o îngrijorătoare enigmă ne făcu să ne mişcăm cu nervozitate în toate părţile.'

Era vreo patru sau cinci dimineaţa, ora aceea nehotăntă în care obiectele încep să se contureze în întunericul nopţii învinse. Totuşi, ne era încă imposibil să distingem în inima pădurii, înspre partea în care ochii noştri se aţintiseră atâtea ore, silueta animalului sau animalelor care ne puseseră la acel chin.

Dar zgomotul continua, deşi ceva mai atenuat; se putea să fie p simplă părere a noastră, căci odată cu ivirea zorilor ne impresiona mult mai puţin.

— Am o poftă nebună să ştiu ce soi de animal îşi bate joc de noi, zisei eu lui Borel, care abia îşi mai putea tine capul sus, atât era de somnoros.

— Şi eu tot aşa, îmi spuse el, deschizând un ochi.

Între timp, Van Thyft, adevăratul pricinuitor al grozavei noastre nopţi de insomnie, căci el fusese acela care pomenise de elefanţi – cauza neliniştii noastre chinuitoare-se plimbaindiferent în aparentă la cele ce-l înconjurau – îndărătul barierei de spini cu puşca la braţ… Cu privirea insistentă, fixă fundul desişului învăluit încă în umbră, încercând după cât se părea să descopere ceva care să-i dea cheia misterului. Văzuse ceva? Era vorba numai de-o presimţire sau de o intuiţie a pătrunzătorului belgian?

Nimeni nu seântreba de asta. Printr-o înţeleger tacită, aşteptam ca lumina să se înteţească spre a începe o cercetare în toată regula. Voiam să punem capăt unei situaţii ce se apropia mult de ridicol, mai ales pentru mine, care cu tot prestigiul meu de explorator intrepid – căpătat în nenumăratele mele călătorii – mă găseam acum în aceeaşi situaţie ca şi ceilalţi.

Deodată Van Thyft, care-şi continuase imperturbabil plimbarea, dete brusc la p parte lamurile care formau bariera. Făcu câţiva paşi spre interiorul pădurii şi se opri. Ochii săi cufundau priviri pătrunzătoare în acel abis de umbre şi deoadată izbucni într-un formidabil hohot de râs.

— Ce l-a apucat? întrebă Borel. A înnebunit?

Aşa se părea cel puţin.

După acel neînţeles hohot de râs, glacialul şi flegmaticul inginer, fără să se sinchisească de noi, continuă să înainteze în pădure. Aceasta era prea mult. Imprudenţa putea să-l coste scump, iar noi eram oarecum răspunzători de ea, fiindcă nu-l împiedicasem de la o astfel de nebunie. Primejdiile pădurii, în împrejurări normale, sunt continue şi teribile; oricine îşi închipuie deci ce se poate întâmpla când – ca atunci – s-a semnalat prezenţa unor agenţi misterioşi!

Cronviile, Doumer, Borel şi eu, urmaţi de călăuză, ne luarărn după nesocotitul acela, spre a-l opri. Chiar în clipa aceea ajunse la urechile noastre un zgomot asurzitor de strigăte şi de trosnituri de ramuri rupte.

Graba cu care înainta acel smintit, puse iute între tunsul şi noi o distanţă destul de mare şi ca să nu fim nevoiţi să fugim, începurăm să strigăm:- Opreşte-te, Van Thyft! Opreşte-te!

Un râs zgomotos răspunse îndemnurilor noastre. Belgianul, care se oprise, ridică ochii spre frunzişul ce se mişca deasupra capetelor noastre – agitat fără îndoială de adierile dimineţii – şi ţinându-se cu amândouă mâinile de stomac începu să rida într-un mod scandalos.

Ne simţirăm cuprinşi de uimire şi curiozitate şi puţin şi de teama ca tovarăşul nostru să nu fi înnebunit subit, dar deodată observarăm că şi ghidul nostru se oprise şi râdea cu aceeaşi violenţă.

Borel, iritat, era gata să spuie una de-ale lui, dar nu-i dădui răgaz, căci şi eu izbucnii, rizând din toată inima.

— Dar în sfârşit, ce v-a apucat? Ce e? se înfurie aproape marsiliezul.

Nu-i putui răspunde, din pricina râsului, căci văzusem în sfârşit, ca şi Van Thyft ceva mai devreme şi apoi călăuza, fiarele grozave pe care le puidisem toată noaptea şi pe care imaginaţia noastră sporită de teamă le transformase în cele mai feroce bestii.

Doumer şi Cronviile nu înţelegeau nici ei cele întâmplate, iar eu mă mărginii să le spun că puteau să se culce liniştiţi, căci elefanţii plecaseră.

Ce anume văzuse Van Thyft, călăuza şi cu mine'/ Toţi arborii din jurul taberei fuseseră literalmente despuiaţi de ramurile lor, care acum acopereau pământul. Şi cu un gest arătai celor trei ingineri urmele distrugerii, zicându-le:

— Pe aici au trecut elefanpi.

— Va să zică au fost într-adevăr elefanţi? mă întrebară câteşitrei foarte surprinşi.

— Da, elefanţi, dar din aceia care secaţără sprinteni pe arbori, dintre aceia pe care noi în Europa îi numim… maimuţe!

Râsul deveni atunci general şi toţi înconjurarăm pe bunul belgian, care încă odată fusese primul care ghicise un lucru enigmatic, îl văzurăm sfind în faţa unei mari grămezi de ramuri de curând rupte, indiciu evident că maimuţele încercaseră să construiască o barieră asemenea aceleia care înconjura tabăra noastră.

Fără îndoială, maimuţele văzuseră pe negri rupând ramuri din pomi şi împletindu-le cu spini spre a construi bariera şi cum la aceste animale simţul imitaţiei e extrem de dezvoltat, în noaptea aceea se îndeletniciseră să despoaie arborii de ramuri şi frunze, producând acele zgomote misterioase care ne speriaseră atâta.

Şi cu toate că nu vrusei s-o mărturisesc, mă simţii cam ruşinat că o aventură ca aceasta, în genul lui Tartarin, să mi se fi întâmplat tocmai mie, un explorator intrepid…!