CAPITOLUL VII.

Lacul elefanţilor.

Nu ne fu cu putinţă să continuăm drumul în dimineaţa aceea din pricină că atât noi cât şi negrii care purtau hamacurile eram obosiţi după o noapte de veghe. Aşa că îndată ce fu lămurit misterul, ne întoarserăm în corturi cu gândul să căutăm un somn reparator şi cu hotărârea de a porni din nou la drum după amiază.

Nu e nevoie să mai spun că acei care primiră cu mai multă bucurie planul acesta ftiră negrii din escortă, leneşi din fire, mai ales dacă n-au dormit multe ore în şir.

După un dejun preparat cu intervenţia lui Borel, care – după cum spunea el – ţinea să nu merite imputări din partea respectabilei sale burţi, caravana porni la drum.

Mersul fu foarte anevoios în primele ore. Căldura înăbuşitoare care domneşte după amiaza în acele regiuni ne chinuia grozav.

Borel din când în când îşi mai permitea câte o frază de spirit la adresa conductorilor săi sau a noastră a celorlalţi, dar imediat recădea în acea somnolenţă amorţitoare care ne stăpânea pe toţi.

Pasul negrilor se făcea tot mai încet, dar când călăuza ne asigură că numai cu puţină sforţare vom ajunge în noaptea aceea la capătul călătoriei noastre, iar după ce promisei un repaus de câteva zile în împrejurimile lacului elefanţilor, oamenii îşi adunară puterile, nu ca să meargă mai repede ci ca să fugă, în dorinţa lor de a ajunge mai curând.

La o mică distanţă de punctul de unde plecasem în ziua aceea, terenul începea să coboare şi aceasta mă făcu să mă gândesc că dacă râul Congo inundase câmpia, nu era deloc de mirare ca apele să se fi strâns la un loc, pe o suprafaţă mai mult sau mai puţin mare, care putea fi luată drept lac. Dar mă gândii de asemenea că apa aceea se evaporase poate din pricina căldurii şi în cazul acesta elefanjii desigur că emigraseră în alte locuri în căutarea unui bazin pentru făcut baie.

Reflecţiile mele fură întrerupte de un hohot de râs de a cărui provenienţă nu mă puteam îndoi. Şi vocea marsiliezului, când îi fu cu putinţă să articuleze câteva cuvinte, mă întrebă:

— Ia spune-mi domnule Tican, cum sunt elefanţii?

Nu mă aşteptam la acea întrebare, făcută pe un ton relativ serios şi nu înţelegeam de ce fusese precedată de acel râs.

— Nu înţeleg ce vrei să spui, îi răspunsei eu.

— Căldura africană a influenţat în mod miraculos creierul prietenului nostru Van Thyft!

Bineînţeles, înţelesei perfect ultima lui frază, dar nu-mi dădu în minte ce legătură avea cu cea dintâi. Şi cum poteca pe care mergeam era destul de largă spre a permite ca două hamacuri să fie aduse alături unul de altul, poruncii conductorilor ca să aştepte până ce Borel, care ocupa al treilea loc în convoi, să fie lângă mine.

— Nu înţeleg o vorbă din cele ce-mi spui, amice, zisei eu.

— îţi voi explica. E foarte simplu, vei vedea. Se vede că unul din conductorii lui Van Thyft e acela care a văzut lacul elefanţilor. Pe de altă parte, se pare că amicul belgian n-a văzut în viaja lui elefanţi, nici măcar în pictură. Eu unul pot spune cel putin că i-am văzut în grădina zoologică din Marsilia. Ce e drept, aceia sunt foarte civilizaţi şi buni băieţi, mai ales cu guvernantele şi doicile copiilor care le dau zaharicale. Te asigur, însă, ca dacă aceia pe care mergem să-i căutăm ar fi aceştia, nu voi fi eu acela care să privez pădurea de unul dintre ei. Dar nu asta voiam să spun. Domnul Van Thyft deci n-a văzut, după cât se pare, elefanţi şi-şi imaginează că sunt cine ştie ce lighioane mititele, sau aşa ceva… în sfârşit, are aerul că nu ştie absolut deloc în ce fel arată şi când aude vorbindu-se de trompă, crede că e vorba de vreun instrument muzical. Şi ca să nu se facă de râs întreabă pe conductorii săi cum l sunt elefanţii! înţelegi? Vrea să-i recunoască dacă s-o întâlni cu vreunul faţă-n faţă. Şi bunul Marius râdea ca un nebun.

…Ziua începea să se lase şi din locul în care ne aflam, se părea o câmpie imensă aproape lipsită de vegetaţie, căci era acoperită numai de arbuşti şi arbori de mică înălţime. Călăuza se oprise şi cerceta cu atenţie orizontul. Apoi se apropie de negrul care purta pe Van Thyft şi-i spuse câteva cuvinte în idiomul său, pe care Bineînţeles nu le pricepui, dar al căror sens îl prinsei prin intenţie, înţelesei că-l întreba dacă aici văzuse lacul.

Caravana se oprise şi călăuza, după ce primi răspunsul negrului, se apropie de mine şi mă întrebă dacă voiam să coborâm spre lac, sau dacă preferam să poposim chiar în acel loc. Părerea mea era să rămânem ceva mai departe de meleagurile în care bănuiam existenţa elefanţilor, căci într-un teren lipsit de vegetaţie înaltă e imposibil să surprinzi pahidermele, care în trecerea lor, culcă totul la pământ.

Şi răspunsei că lăsăm la aprecierea sa alegerea locului de poposit, dar că doream să ne apropiem cât mai mult posibil de regiunea unde presupunea că se găsea lacul, ca să ne convingem odată de existenţa lui.

Pornirăm din nou, şi o oră după aceea puturăm în sfârşit constata că lacul nu fusese o invenţie a doctorului Wertey, ci că exista într-adevăr şi că se întindea liniştit şi sclipitor la o distanţă de câţiva kilometri numai.

Dar ziua era foarte înaintată şi umbrele unei nopţi apropiate începeau să se îngrămădească înspre răsărit. Consimţii dar, ca negrii să ridice tabăra, lăsând pe a doua zi dimineaţa recunoaşterea malurilor, pentru verificarea părţii a doua a celor afirmate de medic şi anume: existenţa urmelor elefanţilor.

Pe când negrii căutau un loc potrivit pentru a ridica corturile,

— căci în contra pahidermelpr trebuiesc luate măsuri excepţionale,

— cei patru ingineri şi cu mine formarăm un grup.

— Mi-amintesc domnilor, le zisei eu, că am citit într-o carte a unui cunoscut explorator german amănunte foarte curioase relativ la animalele pe care le căutăm. Acest neobosit aventurier, numit Franz Wolf, rezident în Camerun pe când aceasta era colonie germană, – a călătorit prin toată Africa, până-n Egipt, şi pretinde că nu e atât de greu după cum se crede să te pui la adăpost de ferocitatea lor. El afirmă de asemenea, că elefanţii nu atacă decât atunci când sunt siguri că pot doborî totul în calea lor. în schimb, ei fug din faţa unui inamic evident superior, sau când obstacolele sunt de neînvins pentru dânşii.

— Cu atât mai bine, zise Borel. Asta mă linişteşte, căci desigur îşi vor da numaidecât seama că Van Thyft e un duşman extrem de serios şi vor şterge-o în altă parte.

— Acelaşi autor pretinde, continuai eu, fără să mă sinchisesc de gluma lui Marius, că cel mai bun mijloc de a ne pune la adăpost de atacurile lor, e să ne înconjurăm cu arbori groşi, pe care ei să nu-i poată nici sfărâma, nici smulge cu trompa.

— Asta mă linişteşte, afirmă fiul Marsiliei, căci într-adevăr, flora africană are unele exemplare imense. Ia priviţi numai.

În adevăr, călăuza noastră împreună cu negrii aşezau tabăra într-un loc excelent. Foarte aproape de lac, a cărui întindere era considerabilă şi a cărui adâncime nu era desigur mică, judecând după albastrul închis al apei, ei găsiseră un loc cu totul conform cu sfaturile exploratorului german. Era o mică pădurice formată de un grup nu prea numeros de arbori gigantici şi de trunchiuri enorme, atil de apropiaţi unul de altul, încât păreau un adevărat zid. Frontul opus era constituit de un desiş de arbuşti spinoşi, care forma un soi de barieră de doi metri înălţime şi evident de nepătruns.

N-aveam de ce să ne temem; dar recunoscurăm toţi nevoia de a organiza un serviciu de pază nocturnă, mai complet ca cel din noaptea trecută. Lipsa din împrejurimi a adevăratei păduri, ne punea la adăpost de şotiile maimuţelor, dar cu toate că recunoşteam admirabilele condiţii defensive ale bivuacului, nu tăgă-duiam posibilitatea unui brusc atac al pahidermelor, fie în ceată, fie individual, şi furăm de părere, ca fiecare din noi să stea pe rând de veghe, spre a trage în caz de nevoie, căci niciodată nu se încredinţează negrilor vreo armă de foc. Călăuza ne asigură că nu era nevoie de această oboseală, căci avea să ia precauţiuni suficiente spre a împiedica orice surpriză, chiar dacă s-ar fi concentrat în acea regiune toate pahidermele din continentul negru.

— în momentul acesta, ne spuse el, oamenii din Orkmor sapă în jurul taberii pentru a face tranşee împotriva elefanţilor. Ceea ce făceaţi dumneavoastră în timpul războiului, a fost folosit de noi de-a lungul veacurilor împotriva tuturor fiarelor, inamicii noştri naturali. Ingeniozitatea a înlocuit lipsa armelor de foc şi vă asigur domnule, că nu ne scapă mciunul şi că vânându-le nu ne ameninţă nici o primejdie.

Ştiam că ghidul luase parte la marele război şi nu mă miră auzindu-l vorbind despre fortificaţiile din timpul campaniei; totuşi nu-mi închipuiam ce întrebuinţare se poate da unei tranşee la vânătoarea de elefanţi, care sar şi doboară toate obstacolele din calea lor. Şi nu-mi putui reprima un surâs gândindu-mă la disproporţia dintre un şanţ de dimensiuni mici şi un animal de talie impunătoare.

Călăuza ne invită să asistăm la lucrările de întărire. Primul lucru de care ne dădurăm seama fu nepotrivirea numelui pe care-l dau oamenii aceia operei lor. Aceasta nu era o tranşee propriu-zisă, ci o cavitate mai mult sau mai puţin rotundă, cu un diametru de vreo trei metri şi jumătate şi o egală adâncime.

Terminaseră de făcut prima şi puturăm asista la preparative, care er?-j destul de complicate. Era ceea ce în fortificaţia militară se numeşte groapă de lup, deşi de dimensiuni cu mult superioare, în fundul cavităţii negrii înfipseseră repede vreo douăzeci de pari groşi, ascuţiţi la partea superioară şi cu vârfurile trecute prin foc ca să se întărească, între timp, alţii strânseseră în jurul gropii o mare cantitate de ramuri şi frunze, pe care le aşezară cu oVleosebită atenţie pe gura ei, acoperind-o perfect. Peste această şubredă construcţie azvârliră un strat subţire de pământ, dând acelei suprafeţe un aspect cât mai asemănător cu solul din jur. „Tranşeea” era gata.

Nimeni nu şi-ar fi putut închipui că sub acea suprafaţă compactă exista o capcană rudimentară, dar de o eficacitate defensivă fără greş.

Cu toate că nu era nevoie, călăuza ne explică ceea ce în arta fortificaţiei se numeşte mijloc de apărare accesoriu şi care aici era principalul, sau mai bine zis unicul.

El ne spuse: când elefantul vine şi calcă pe capacul tranşeei, ramurile se rup sub greutatea animalului, care cade cu ele, rămî-nând înfipt în pari; şi cu cât se mişcă mai mult ca să scape, cu atât se răneşte mai mult, din pricina greutăţii corpului său.în clipa aceea, câţiva oameni sunt de ajuns pentru a-l ucide cu lovituri de lance.

Cu toate că întreg sistemul nu era original, era totuşi extrem de eficace şi fără şovăire, aş putea zice chiar cu o adevărată bucurie, recunoscurăm că ghidul avea dreptate sfătuindu-ne să ne ducem să dormim liniştiţi, chiar dacă întreaga regiune ar fi fost bântuită de elefanţi.

Ne întoarserăm deci în centrul bivuacului şi după ce făcurăm o deosebită cinste excelentei cine ce ni servi, ne duserăm să ne odihnim, tovarăşul meu de cort fiind ca şi data trecută Marius Borel.

Cu toate că somnul mă dobora, înainte de a mă lăsa în voia lui, reflectai la rudimentarul sistem de capcane folosit de negrii congolezi pentru a se apăra împotriva oricărui fel de animale; căci bineînţeles, aceste gropi înşelătoare sunt eficace împotriva oricărui soi de animale mari şi mă gândii că noi îl putem întrebuinţa în vânătoarea de elefanţi, obiectiv principal al excursiei noastre, cel putin pentru mine. Într-adevăr, fără imboldul perspectivei de a prinde vreun elefant, n-aş fi întreprins această expediţie, nici o clipă nu mă interesase arbitrajul polemiştilor din Matadi şi dorinţa lui Lafitte, de a-l lăsa în pace câteva zile. Bazat pe afirmafia lui Franz Wolf că aceste animale vin întotdeauna în locurile unde e apă, mai ales dacă aceasta e liniştită şi putin adâncă, hotărâi să dau ordin călăuzei a doua zi de dimineaţă să construiască mai multe tranşee; – de vreme ce aşa le numea el -chiar pe marginea lacului. Şi adormii liniştit, cu gândul la succesul expediţiei mele.