CAPITOLUL VIII.

O vânătoare emoţionantă.

— Groaznică nenorocire.

A doua zi ne deşteptarăm aproape în zori. Eram fermi hotărâfi să construim tranşee – respect denumirea pe care le-o dădeau negrii – pe malurile lacului – odată ce le vom fi cercetat cu de-amănuntul şi ne vom fi convins de existenta pahidermelor în acea regiune.

Nu se luminase încă bine când, în tovărăşia călăuzei şi a câtorva negri pornirăm spre lac şi o simplă ochire ne fu de ajuns spre a ne convinge că întradevăr erau acolo urme neîndoioase şi foarte recente de paşi de elefanţi. Pământul umed din jurul apei era acoperit de găuri care nu putuseră fi făcute decât de greutatea corpului lor, dată fiind consistenta nisipoasă a acelui teren muiat de ploi. Nu mai încăpea nici o îndoială. D-l Wertey avea dreptate. Erau într-adevăr urmele acestor mamifere pe care le văzuse în trecerea sa spre Poust. Mi-ar fi fost uşor să mă documentez, spre a mă pronun{a în procesul în care eram arbitru. Dar nu mă mulţumea un mod atât de simplu de a-mi îndeplini mandatul acelor domni – pentru mine nişte simple cunoştinţe, dar evident prietenii lui Laffite. Trebuia apoi să le aduc vreun trofeu care să întărească spusele mele şi acesta trebuia să-l cuceresc cum? Vânând un elefant nu-mi ascundeam primejdia şi greutăţile întreprinderii, căci elefantul din Africa, brav şi agresiv, nu cade fără o luptă cu o stranie îndârjire şi rareori se întâmplă să nu întoarcă cu prisos răul ce i se face. Şi cum hotărâsem mai înainte să recurgem la sistemul gropilor de lup şi asta fără multă zăbavă, căci inamicii se puteau ivi dintr-un moment într-altul, dădui ordin călăuzei, care nu-şi putea ascunde mulţumirea, văzând că oamenii albi întrebuinţează şişte -mul strămoşilor săi, cu toate că aveam la noi excelente arme de foc. Nu găsirăm de cuviinţă să-i spunem că preferinţa noastră pentru capcane era dictată de convingerea ce aveam că cele mai bune carabine, nu suit prea eficace împotriva pahidermelor.

Negrii se puseră la lucru cu un vădit entuziasm. Unii se duseră repede în tabără ca să aducă uneltele necesare, pe când ceilalţi intrară în pădurice ca să taie cu toporaşele – unicele arme de care dispun – ramurile şi parii de care aveam nevoie pentru a acoperi groapa.

În timpul acesta noi făcurăm p recunoaştere în jurul lacului, care era foarte întins şi avea înfăţişarea unui lac natural. Aceasta din pricină că în regiunile ecuatoriale ploile cad atât de violente şi de abundente încât după ce straturile de pământ superficiale au fost saturate de apa aceasta, se opreşte în straturile impermeabile, care nu sunt la o prea mare aduicime. Şi cu toate că terenurile sunt nisipoase, sub straturile mişcătoare există o coajă dură care împiedică infiltraţiile repezi, proprii pământurilor silicoase, aşa că lagunele seacă numai prin evaporare – după cum am mai spus -trecând înainte de a reveni la starea anterioară inundaţiilor prin toate fazele mlaştinei şi mocirlei.

Ne surprinse deodată un zgomot infernal, ca de arbori rupţi de o putere formidabilă. Şi înainte ca să ne fi întors spre locul de unde provenea, văzduhul fu tremurat de nişte şuierături ascuţite, foarte asemănătoare cu acelea ale sirenelor. Nu încăpea îndoială. Elefanţii veneau spre noi, în sunete războinice.

Situaţia era gravă. Pahidermele ne surprindeau în câmp deschis, foarte prielnic ca să-şi desfăşoare acea uimitoare agilitate ofensivă, atât de incompatibilă cu corpolenta lor. Câteva secunde ne stăpâni acea încremenire pe care o produce prima alarmă a unui pericol iminent Toată tăria noastră de oameni obişnuiţi cu primejdiile nu putu împiedica paralizia momentană a facultăţilor noastre. Totuşi reacţionarăm imediat, gata să înfruntăm situaţia cu tot curajul necesar.

Negrii, care împreună cu călăuza se îndreptau tocmai spre pădure ca să taie ramuri şi pari, se întoarseră în goană cu toată iuţeala pe care o imprimă fugii o spaimă grozavă.

Paloarea negrilor e înspăimântătoare. Pielea lor pierde parcă pigmentul care o colorează şi capătă o nuanţă cenuşie, foarte respingătoare ca aspect.

Spaima lor fu o clipă contagioasă, căci toţi cuprinşi de groază ramaserăm nemişcaţi pe malul lacului fără ca nici unuia să-i dea prin gând să puie în practică singurul mijloc ce ni se oferea pentru salvarea noastră şi anume: să ne refugiem în tabără, destul de bine apărată, dinţr-o parte de arborii seculari, de cealaltă de tufişurile de spini şi din toate părţile de acele tranşee peste care nu se putea trece şi în care price îndrăzneţ şi-ar fi aflat îndată moartea. Şi aceasta din pricină că în nici unii din noi, fie albi sau negri -n-avusese timp să se producă acea mişcare de reacţiune pe care o produce instinctul de conservare, care e adevăratul curaj omenesc.

Ca şi când atitudinea noastră şovăitoare i-ar fi încurajat, şuierăturile deveneau din ce în ce mai ascuţite şi mai apropiate. Totuşi, înaintea ochilor noştri nu apăruse încă adevărata cauză a acelei dezordini. Dar negrii care soseau în fugă ne confirmară primejdia, strigând:

— Elefanţii! Vin elefanţii!

În desişul pădurii apropiate se simţi o mişcare neobişnuită şi, în aceiaşi timp, ca şi când ar fi fost formaţi în ordine de luptă apărură opt sau zece eifanţi, dintre care doi mici, şi se îndreptară în fugă spre lac. Era oare vreo stratagemă ca să ne înşele şi să se repeadă asupra noastră când nu vom mai avea timp să ne apărăm? Venau să ne atace sau să-şi facă baia cotidiană? Era imposibil sa afli intenţia acelor animale atât de înfuriate după aparenţă şi cea mai elementară prudenţă ne sfătuia – având în vedere mişcările putia liniştitoare pe care le imprimau trompele lor şi zbieretele stridente pe care le scoteau – să ne refugiem cât mai repede îr corturi, dacă mai era cu putinţă, bineînţeles; dar toţi ne pierdurăm capul şi aşa se făcu ca nu mai găsirăm altă resursă decât să ne servim de carabinele noastre.

Acela care venea în frunte, ajuns la o distanţă de vreo trei sute de metri, se opri ca şi când ar fi căutat punctul vulnerabil al acelui mic grup de jivine neînsemnate – aşa trebuie să ne fi calificat impunătorul pahiderm – care îndrăzneau să aştepte liniştite groaznicul lui atac. Profitai de acea clipă de oprire ca să ochesc şi să trag. Tovarăşii mei mă imitară şi elefanţii, speriaţi de zgomot sau uimiţi de îndrăzneala noastră se opriră.

Atunci asistarăm la un fapt ciudat: unul din aceia care fusese mai aproape de noi se apropie de cei doi pui şi, mângâindu-i cu trompa îi împinse spre pădure. Fără îndoială, presimţind primejdia, animalul acela îndepărtă pe aceia care, fiind încă prea mici, n-aveau bravura necesară pentru a lupta. Mititeii, ascultători şi nesimtind veleităţi de îndrăzneală se lăsară să fie duşi de acolo. In timpul acesta, acela care fusese ţinta agresiunii noastre şi în corpul căruia trebuie să se fi înfipt proiectilele noastre, scoase un muget teribil, contractându-şi muşchii cu intenţia vădită de a se repezi. Dar în loc de a veni direct spre noi, o luă la dreapta fugind spre lac. Un altul o luă spre stânga tot înspre lac, iar ceilalţi, împărţindu-se în grupuri îi urmară, dar niciunul nu făcu vreo mişcare spre a ne ataca.

Odată focul dezlănţuit, armele noastre se descărcau fără răgaz, căci ne dădeam seama că situaţia noastră era din ce în ce mai gravă, înţeleserăm că pierdusem un timp preţios pentru salvarea noastră. Dacă la apariţia primejdiei ne-am fi refugiat în grabă în tabăra întărită am fi avut acum siguranţa absolută că vom ieşi cu bine oln teribila situaţie. Dar acea stupidă şovăire putea să ne fie fatală.

— Trebuie să ne deschidem cale spre corturi, strigă călăuza.

Hnă atunci, pahidermii cu toată atitudinea lor neliniştitoare, nu manifestaseră nici o intenţie duşmănoasă împotriva noastră, faptul acesta mă surprindea, fiind vorba de elefantul african, în general feroce şi agresiv, spre deosebire de cel asiatic, uşor de domesticit şi fricos în faţa omului. Continuam deci să tragem şi după câteva minute ni se păru – spre fireasca noastră bucurie – că doi dintre elefanţi se hotărâseră să ne lase drumul liber.

Tot aşa trebuie să se fi gândit şi călăuza, căci împinse pe negri, zicându-le că trebuiau să profite de acel răgaz ca să se pună la adăpost, pe când noi le acopeream retragerea cu focurile noastre.

Fără cea mai mică greutate înţeleserăm şi secundarăm planul călăuzei întocmai cu toate că el nu ni-l spusese în nici un fel… Căci în clipele în care ameninţă o primejdie de moarte orice pare că are sorţi de izbândă, fără a mai sta să se lămurească cine a făcut propunerea nici în al cui creier s-a născut Ce importă? Numai în faţa morţii dispar deosebirile de clase.

Mai târziu, după ce trecuseră clipele acelea tragice, îmi dădui seama că ghidul lucrase inspirat fiind de egoism, gândindu-se că negrii, neînarmaţi, aveau dreptul să fie apăraţi de carabinele noastre.

Profitând deci de concentrarea elefanţilor în apropierea lacului, negrii se puseră în mişcare. Cei mai fricoşi o luară la fugă înspre tabără, pe când alţii, judecând prea riscantă acea mişcare, preferară să fie sub protecţia imediată a armelor de foc.

Pahidermii, în timpul acesta, se depărtară şi mai mult de noi, intrând liniştiţi în apă.

Unul dintre negrii care fugeau, alerga cuprins de o teamă nebună, crezând desigur că astfel va ajunge mai iute în tabăra salvatoare. Pentru el nu mai exista nimic: nici tovarăşi, nici apărători, poate că nici elefanţi. Şi cum nu se uita la camarazi şi nu băgă de seamă că aceştia se opriseră la o mică distanţă de noi, mi-ar fi imposibil să precizez cât dură scena aceea. Câteva secunde? O oră?… mai mult poate, judecând după efectul deprimant pe care-l avu asupra noastră.

Negrul fugea abia suflând, urmat la scurtă distanţă de un elefant cu trompa ridicată şi care sărea cu uşurinţa unui cal sprinten. Groaza noastră ajunse la paroxism, sporită fiind de siguranţa că ne era imposibil să alergăm în ajutorul acelui nebun. Tot ajutorul nostru se reducea la focurile continui pe care le trăgeam asupra animalului care câştiga vădit teren asupra imprudentului indigen.

Crezând că vor distrage atenţia bestiei, făcând-o să se oprească, negrii începură să strige cu putere. Dar totul fu în zadar. Fugarul fu apucat de teribila trompă, îl văzurăm în aer, mişcând cu disperare braţele şi picioarele, balansat de două sau de trei ori şi azvârlit în sfârşit în spaţiu la o înălţime de şapte sau opt metri. Emoţia ne încremeni. Pentru toţi era vădit că nenorocitul negru căzând de la înălţimea aceea rămăsese mort. Aşa părea chiar. Nenorocitul sta nemişcat la picioarele animalului care mişca trompa ameninţător. Şi, apucându-l a doua oară îl azvârli la o distanţă şi mai mare. Corpul căzu greoi, fără a mai da vreun semn de viaţă. Şi ca şi când am fi vrut să-i răzbunăm moartea, cu un sincronism la care rareori se ajunge în exerciţiile de tragere, răsună în văzduh o formidabilă detunătură. Cele cinci carabine trăseseră toate deodată, înfigând gloanţele în corpul elefantului.

Acesta se simţi rănit fără îndoială şi dispreţuindu-şi victima, începu să-şi mişte trompa la dreapta şi la stingă, ca şi când ar fi cerut ajutor tovarăşilor săi. Spre a-l împiedica să-şi mai atace victima, înteţirăm focurile. Toate mişcările animalului ne făceau să credem că era rănit serios, căci altfel nu ne puteam explica de ce nu se repezise asupra noastră.

Totuşi primejdia sporea în fiecare moment. Ceilalţi elefanţi, care au o admirabilă preciziune, executaseră o mişcare de împres-urare, desigur spre a ne extermina, înaintară spre cel rănit, micşo-rând împreună cu el distanţa ce-i despărţea de noi. Pieirea noastră era inevitabilă dacă-i lăsam să se apropie. &a neapărată nevoie să-i ţinem la distanţă şi chiar să-i punem cu orice preţ pe fugă. Şi cu îoaâă repeziciunea pe care ne-o permitea starea de nervozitate în care ne găseam, începurăm să tragem asupra acelora care desigur se pregăteau să ne atace. Trei dintre ei, judecind lupta primejdioasă pentru viaţa lor, se întoarseră din drum şi intrând iarăşi în lac îl traversară, iar când fură pe mălai opus o luară la goană. Zbieretele lor erau înspăimântătoare. Un al patrulea, ur-mând exemplul celorlalţi o luă în grabă spre pădure mişcându-şi enormele urechi ca şi când ar fi vrut să gonească insectele acelea supărătoare care ieşeau din ţevile puştilor noastre. Mai rămaseră doi, mai curajoşi sau mai sălbătici, pe care îi atrăgea primejdia în care se afla tovarăşul lor. Cu toate că îndreptarăm spre el focurile noastre, nu izbutirăm să-i oprim. Zbieretele rănitului, care nu se clintea un pas de Kngă corpul negrului se înteţeau din ce în ce. Şi tovarăşii săi veniră în grabă lângă dânsul.

Lupta intra într-o nouă fază. Inamicii erau numai trei, unul din ei vădit pus în imposibilitatea de a mai lupta, dar cei doi, care abia sosiseră, dădeau semne de o furie puţin liniştitoare pentru cei care, ca noi, n-aveau altă scăpare decât în armele de foc, a căror eficacitate asupra elefanţilor e foarte relativă. Totuşi ne recăpă-taserăm într-o bună măsură sângele rece, căci nu e acelaşi lucru să lupţi contra doi şi să te vezi atacat de zece.

Toată atenţia noastră rămase concentrată asupra celor doi noi adversari şi în contra lor îndreptarăm toată acţiunea noastră defen -sivă. Mica distanţă care-i despărţea de noi ne uşura în mod vădit apărarea. Pot afirma că în perioada aceea a aventurii, nici un glonţ n-a dat greş. Trebuie de asemenea să relev că, acela care da dovadă de mai mult calm, era Marius Borel. Carabina lui era aceea care trăgea mai rar, fiindcă bunul marsiliez ochea bine înainte de a trage, ţintind drept în ochi. Lui îi datorăm salvarea noastră. Unul din acei monştri, ruşinat de a se vedea ţinut în loc de un adversar atât de neînsemnat, se hotărî să pună capăt unei situaţii umilitoare pentru situaţia sa de fiară irezistibilă şi dispreţuind gloanţele care i se înfigeau în corp, sau îi şuierau în jur, ridică trompa în semn de ameninţare şi înteţind mugetele, care ne înspăimântau, se repezi cu violenţă la atac.

După ce alergă vreo cincizeci de metri, îl văzurăm oprindu -se brusc şi clătinându-se. Se întoarse o clipă şi mai furios, băfind aerul cu trompa; iar mugetul pe care-l scoase fu de o stridenţă înspăimântătoare.

— Ura! exclamă voios călăuza, alergând la Borel şi sărutându-i mâna.

— Ura! repetarăm cu topi, îmbrăţişând pe bravul nostru camarad.

Datorită pulsului său liniştit şi ochiului său sigur, izbutise să înfigă un glonţ în ochiul stâng al animalului.

— Iată unul căruia i-am venit de hac… zise el cu obişnuita lui fanfaronadă, care atunci ni se păru foarte potrivită.

Dar cu mare uimire văzurăm că pahidermul nu căzu mort în mod fulgerător ci după ce se clătină o clipă – de care profitarăm spre a înteţi tragerea – se dete încet înapoi apropiindu-se de tovarăşii săi, dintre care unul era grav rănit Şi atunci asistarăm la cel mai înspăimântătpr episod al teribilei lupte. Elefantul rănit de Borel în ochi fu cuprins de o furie grozavă. Ca şi când toată energia sa ar fi reacţionat simţind că se apropie moartea, se răzvrăti înfuriat. Şi neavând altceva mai bun pe care să-şj verse necazul, se înverşuna asupra cadavrului bietului negru. II calcă în mod îngrozitor cu picioarele şi ridicând cu trompa grămada aceea fără fonria, o azvârli din nou în aer. De mai multe ori repetă înspăimân-tăţoarea ispravă, până ce omul şi fiara rămaseră inerţi. Monstrul îşi dete în sfârşit ultima suflare. Triumful lui Borel era absolut.

În timpul nenumăratelor peripeţii ale luptei, văzurăm nu fără surprindere că celălalt pahiderm se ţinea oarecum departe de ea. Dar ne dădurăm seama curând că era vorba de o femelă – desigur soaţa fidelă a omorâtorului negrului – care rămăsese să împartă primejdia cu soţul său, deşi calitatea sa de femelă sensibilă şi debilă nu-i permitea să ia parte la luptă. Moartea pahidermului decise lupta în favoarea noastră. Cei doi supravieţuitori, unul din ei foarte grav rănit, părăsiră terenul, afuncfându-se în pădure cu toată graba pe care le-o îngăduiau forţele micşorate ale celui rănit Un strigăt de victorie ieşi zgomotos din piepturile noastre. Atât de mare fu bucuria care ne cuprinse, încât pentru un moment uitarăm aproape pe nefericitul congolez, victima oarbei sale laşităţi şi nici nu ne gândirăm să urmărim pe elefanţii fugari. Ceea ce făcusem noi era o adevărată faptă de titani, ne salvaserăm viaţa, care fusese serios ameninţată şi ucisesem un superb exemplar de pahiderm, care sta acum întins la câţiva paşi de noi.

Ne apropiarăm ca să-l vedem. Era un enorm mascul, cu doi colţi colosali şi intacţi, lucra cu care nu se putea făli cel scăpat, căci unul din dinţii săi fusese rapt, cine ştie în ce luptă cavalerească în onoarea vreunei frumoase din specia salar după ce egoismul nostru gustă această satisfacţie, sufletul ne fu cuprins de durere în faţa rămăşiţelor informe ale nenorocim -lui negru şi toţi descoperiţi, rostirăm o rugăciune fierbinte pentru odihna sufletului său.