CAPITOLUL X.

Îngroparea negrului – Povestiri despre elefanţi.

Odată pericolul trecut, mulţumirea noastră izbucni zgomotoasă. Ne simţeam mândri de isprava săvârşită. A ucide un elefant în condiţiile în care am făcut-o noi e ceva de care se pot mândri vânătorii cei mai intrepizi şi norocoşi.

Cu un gest arogant, ne apropiarăm de animalul mort care căzuse pe o parte. Ţinea picioarele întinse şi unul din formidabilii săi colţi înfipţi în pământ. Un şuvoi îi ieşea din ochiul rănit f ormând o pată mare pe pământul nisipos. Din gură de asemenea i se scurgea un lichid roşiatic. Cu toate că viaţa încetase în pahiderm cu câteva minute mai înainte, corpul său se contractă încă brusc, pe măsură ce nervii săi pierdeau încetul cu încetul ultimele pulsaţii de vitalitate.

Fiecare din aceste amănunte, ce dovedeau forţa acelui animal monstruos, sporea mulţumirea noastră, care se tălmăcea prin strigăte şi râsete, stimulate de glumele lui Borel, adevăratul erou al zilei.

Acei care au suflet de vânător pot aprecia toată intensitatea bucuriei noastre şi a optimismului, care în astfel de momente ne face săne credem demni de admiraţie generală. Acei care au gustat plăcerea de a fi înlăturat o primejdie grozavă, vor înţelege starea de suflet a celor cinci vânători, când, apropiindu-se de elefantul mort, puseră piciorul pe puternicul său gât în semn de triumf.

Dar veselia noastră se curmă brusc. Alături de enormul cadavru zărisem o grămadă fără formă, de rămăşiţe omeneşti. Era cadavrul negrului, oribil zdrobit, strivit de copitele greoaie ale elefantului, care desăvârşiseră opera trompei ucigătoare, transformând corpul omenesc într-o masă moale de sânge închegat şi de tendoane rupte, de oase zdrobite şi de tegumente.

…Pe când comentam voioşi incidentele luptei şi Borel ne explică, cu obişnuitele lui glume, în ce chip putuse înfige glonţul în ochiul elefantului, negrii împreună cu ghidul se apropiară de rămăşiţele camaradului său. înfăţişarea lor emoţionantă era ca o imputare scurtă la veselia noastră şi arătai inginerilor nevoia de a dovedi că nu eram neomenoşi şi nesimţitori la durerea lor, pentru tragica moarte a nefericitului congelez.

Cum o parte din escortă rămăsese în tabără şi bineînţeles nu ştia de nenorocirea întâmplată, călăuza îi chemă pentru a proceda la înmormântare. Ei veniră în fugă. Oamenii aceia, familiarizaţi cu tot felul de primejdii, îşi exprimau durerea pentru moartea tovarăşului lor cu strigăte şi vaiete de adevărate bocitori.

Totul era pregătit pentru a îngropa cadavrul. Patru negrii se apucară să sape în grabă o groapă adâncă la câţiva paşi de locul tragediei şi când se pregătiră să pună ia fundul ei masa aceea de cărnuri însângerate, se ivi o gravă dificultate. Ceremonia înmor-mântării unui cadavru cere prezenţa unui marabut, preot musulman cu mare autoritate în triburi, a căror credinţă e întreţinută de predicile sale. Nu era uşor de rezolvat conflictul. Depărtarea la care ne aflam de orice localitate sau reşedinţă a acestui soi de preoţi, ne punea în imposibilitate de a ne procura un element atât de important.

Fanatismul acelor oameni începu să înfierbânte capetele şi fu nevoie de toată autoritatea pe cate o exercită asupra lor călăuzele în timpul călătoriilor, aceştia bucurându-se de un prestigiu enorm şi de o absolută imunitate – pentru a le potoli exaltarea, gata să izbucnească într-o formă puţin plăcută pentru noi.

Imposibilitatea de a lăsa acele rămăşiţe omeneşti la soare, care le-ar fi descompus repede, făcându-le să răspândească un miros nesuferit, şi ar fi atras în acel loc panterele şi alte animale, ca să-şi dispute dezgustătoarele resturi de carne amestecate cu pământ, sugeră călăuzei ideea de a-şi atribui, ca şeful expediţiei – în ce priveşte pe negri – facultăţile de sacerdot, fără a mai fi nevoie de a recurge la un marabut. El deci va recita versetele din Koran, potrivite împrejurărilor şi va face toată slujba funebră, pentru ca acel credincios să găsească – dacă merită – porţile împărăţiei lui Allah.

Negrii nu primiră cu prea multă voie bună această atribuire de facultăţi care era potrivnică credinţei lor religioase şi fusei nevoit să le enumăr toate atribuţiile căpitanului de vapor – autoritate unică pe bord – care poate chiar, da validitate civilă unei căsătorii în anumite împrejurări – şi astfel risipii ultimele scrupule ale' credinţei lor.

Şi într-adevăr, călăuza îşi îndeplini misiunea spre satisfacţia chiar a celor mai pretenţioşi. Oficie un ritual complicat, constând din versete, îngenunchieri, lovituri în pământ şi pe frunte, mătănii şi rugăciuni, recitate însă tare, cu privirea aţintită spre răsărit; şi când crezu destul de bine pregătită intrarea neferictului credincios în împărăţia celor aleşi, porunci ca rămăşiţele iui să fie aşezate în fundul gropii, care fu acoperită cu evlavie de tovarăşii îndureraţi.

După îndeplinirea acelei triste îndatoriri, negrii se precipitară asupra elefantului. Multi se urcară pe corpul animalului şi unii spuseră să-i taie labele ca să le frigă şi să le mănânce, afirmând că sunt o mâncare delicioasă. Pentru noi msă, carnea acelui pahiderrn n-avea nici o valoare. Ceea ce ne interesa erau dinţii lui, mari şi frumoşi; aşa că autorizai pe negri să-l taie, împărţind carnea cât mai echitabil posibil, fără altă condiţie decât aceea de a îngriji ca dinţii să rămâie intacţi, în acelaşi timp anunţai pe personalul escortei că vor fi gratificaţi după cum se cuvenea, fără a uita bineânţeles nici familia nenorocitului pe care-l îngropasem.

Înarmându-ne cu uneltele necesare, procedarăm la greaua sar cină de a extrage colţii elefantului – chiar odontologii nu ne-ar fi putut fi de folos. Când fuserăm an posesia lor şi după ce se împărţi carnea, ne retraserăm în tabără, dornici să găsim an odihnă repararea forţelor istovite de energia cheltuită în timpul luptei cu acei primejdioşi inamici.

Şi cum adevăratul scop al expediţiei fusese de a dovedi dacă doctorul Wertey avea sau nu dreptate – lucru destul de bine probat, – expusei tuturor părerea mea de a ne întoarce la Matadi, spre a-mi da verdictul de arbitru. Dar teribilul Borel se indignă până la furie, afirmând că până la a fi inginer, se simţea vânător de tot felul de fiare din Africa Centrală; şi cum într-adevăr merita recunoştiinţa noastră – căci el ucisese în fond elefantul – ne hotărârăm să mai rămânem câteva zile în acele locuri.

— De ce au unii elefanţi colţii rupţi? întrebă Borel în timpul mesei.

Călăuza vru să răspundă, nu numai din dorinţa de a satisface curiozitatea inginerului, dar şi din aceea de a-şi arăta faţă de negri şi albi marile sale cunoştiinţe despre viaţa locuitorilor pădurii, dar îi curmai vorba cu un gest.

Nu vedeam nevoia să-l las să vorbească de vreme ce ştiam şi eu asupra acestui subiect multe amănunte foarte curioase.

— Epoca în care aceste animale sunt în aprinderi, începui eu, e vara; în acest anotimp masculii caută femelele, care cuprinse şi ele de călduri, se ascund din pădure. Căci nu trebuie să se uite că elefantul e animalul cel mai cast din întreaga creaţiune şi că nu există femeie virtuoasă, care să întreacă în modestie pe o jună pahidermă. Când tânărul cavaler întâlneşte pe dama visurilor sale, o doreşte pentru el singur, cu o gelozie intransigentă şi mai agresivă decât a maurului din Veneţia. Nu se citează nici un caz de infidelitate conjugală. Masculul şi femela îşi consacră unul altuia viaţa în modul cel mai absolut.

— Dar există divorţul? întrebă Marius surâzând.

— Nu, şi această trăinicie a căsniciei dintre elefanţi prilejuieşte conflicte grave şi provoacă adesea înspăimântătoare tragedii. Spre deosebire de ceea ce se întâmplă în specia umană, numărul femeilor e foarte redus şi fiecare, când ajunge la epoca nubilă, se vede solicitată de către trei sau patru pretendenţi. E foarte greu ca aceştia să se mulţumească cu alegerea făcută de ea. Şi atunci, bineînţeles că se iscă lupte, a cărei pradă e întotdeauna mâna bătătorită a fericitei „domnişoare”. Şi să nu credeţi că se mulţumesc cu un simulacru de duel, cum se obişnuieşte adesea între oameni, departe de a se menaja, ei se lovesc cu putere, cu sângele înfierbântat de o cumplită duşmănie. Femeia asistă la luptă pentru a recompensa pe loc pe învingător. E firesc ca armele de care se slujesc să fie colţii şi ca unii din ei să se rupă. Rănitul, după aceea se făleşte între cei de rasa lui cu urmele acestei mutilări, ca de o cicatrice glorioasă, întocmai cum fac eroii printre oameni. Să nu gândiţi apoi că aceste lupte sunt scurte, dimpotrivă, câteodată ţin ceasuri întregi, ba chiar şi zile. Femela, care e de faţă, le pune capăt fugind cu tânărul care i-a plăcut cel mai mult şi nu arareori preferă pe învins, dovedind astfel, ca şi în lumea oamenilor civilizaţi, că nu există nimic mai absurd decât inima unei femei sensibile.

— O! femeile! Cherchez la femme! exclamă Borel. Aşadar, toţi acei care au un dinte rupt şi-au disputat cu lovituri de colţi amorul dragei lor, nu-i aşa?

— Nici mai mult, nici mai puţin.

— Cu o particularitate, interveni călăuza şi anume, că cei cu dinţii rupţi sunt adeseori mai feroci, fiindcă îşi aduc aminte de cele suferite şi dându-şi seama de inferioritatea lor, atacă ei întâi, spre a trage vreun avantaj.

— Într-adevăr, zisei eu. De aceea ne-a atacat, fără şovăire, primul pahiderm, acela pe care l-am văzut fugind împreună cu soaţa lui. Celălalt în schimb, a făcut minuni de curaj, fiindcă era de faţă soţia colegului său…

— Şi sunt credincioase soţiile elefanţilor? întrebă Van Thyft.

— Cine poate pune mâna în foc pentru o femeie? Ai pune-o d-ta chiar pentru cea mai pudică?

— Hm… de!… mormăi belgianul.

— Dar ceea ce e sigur, e că masculii rezolvă între ci chestiunile amoroase şi că niciodată femela nu e pedepsită pentru delictul de adulter. Când se iscă vreun conflict, ei se luptă şi chiar se omoară, iar dânsa, imediat, fără a-şi supune preferinţele nici unei norme şi fără alte motive decât acelea ale inimii sale, urmează pe acela care-î place cel mai mult.

— Asta-ţi dă poftă să fii femelă de elefant, zise Borel.

— Ar fi un mijloc minunat ca să te faci iresponsabil.

— După masă, zisei inginerilor

— Vreţi să vă povestesc o istorie interesantă despre elefanţi?

— Dar nu vreo invenţie, hai?… spuse Borel cu un aer bănuitor. -Am auzit-o povestind-o la Matadi pe un funcţionar al guvernului belgian, – vânător neobosit, care străbătuse aproape toată Africa Centrală, – într-o noapte în care furtuna ne silise să stăm închişi în factoreria lui Laffite.

— Ne asiguri, d-le Tican, că e o istorie adevărată? mă întrebă Van Thyf t. Mă cam jigni acea îndoială neîndreptăpită, căci în nici o îihprejurare nu încercasem să-i fac să creadă ceva fantastic.

Compatriotul dumitale aşa pretindea, îi răspunsei eu şi adău-gai:

— Va fi cel puţin tot atât deadevărată ca cele ce v-am spus despre amorurile şi intimităţile elefanţilor, şi pe care le-aţi ascultat cu vădit interes.

— Şi credulitate, interveni Doumer.

— În sfârşit, spune-ne povestea! ziseră toţi.

— Îl chema Bayer şi în momentul de faţă cred că-şi petrece în Belgia lunile de vacanţă. El organizase adevărate expediţii militare pentru a vâna pahidermi. Când se întâlneau în localitatea unde-şi avea el reşedinţa zece sau doisprezece europeni, le propunea o vânătoare în termenii cei mai ispititori. Fiecare alb îşi lua cu sine câte ireizeci sau patruzeci de negri, înarma ji cu scuturi, cuţite, lanţuri, frânghii, etc., căci el nu-şi propunea niciodată să omoare elefanţi, ci să-i captureze vii. Nu ne spuse în ce fel proceda ca să-i prindă. Poate că săpa gropi, ca acelea care înconjoară acum tabăra noastră. Sau poate recurgea la alte stratageme, pe care nu ni le spuse. Sigur e însă, – după cum ne spuse, – că în numeroase ocazii prinsese exemplare frumoase, pe care fu nevoit să le puie imediat în libertate, fiindcă erau imposibil de domesticit şi nici nu puteau fi transplantate în alte regiuni deosebite de cele în care fuseseră capturate.

Într-o zi, izbuti să prindă un elefant tânăr şi cum, ca întotdeauna, intenţiile sale dădură greş, hotărî să-l lege puternic cu frânghii groase de câteva din trunchiurile seculare care serviseră de parapet vânătorilor. Aici Bayer încercă să înceapă opera de domesticire. Şi se entuziasma atât, încât atribui mamiferului o docilitate pe care n-o înfilnise niciodată la cei de speţa lui. H ţinură nemâncat vreo trei zile, după care, arăându-i mâncarea, îl închiseră într-un ocol special închis de pari, care la rândul lor erau legaţi cu frânghii de nişte arbori gigantici. Şi, temându-se ca nu cumva să scape şi aşa, belgianul îi încinse copita cu un inel de fier de care era prins un lanţ gros, pe care-l legă apoi de un trunchi enorm, situat în mijlocul incintei. Animalul nu se supunea sclaviei, dar convins că, fără îndoială, răzvrătirea sa era nefolositoare, se resemna filosoficeşte, ceea ce făcu pe vânători să creadă momentul potrivit spre a începe să-i cultive inteligenţa.

Pentru a-l obişnui cu prezenţa oamenilor, Bayer şi oamenii săi îl înconjurară, fără ca el să dea semne de cea mai mică iritare sau furie. Nici nu se mişcă; nu-i lua în serios. Şi nu se arăta deloc nerăbdător când mâinile temnicerilor săi îndrăzniră să-l mângâie. Fură momente chiar, când începu să se joace, adică să-şi legene trompa, făcând cu ea mişcări, care oamenilor acelora li se păreau jocuri foarte amuzante.

Erau cu toţi cuprinşi de cel mai mare entuziasm şi se felicitau cu căldură de a fi obţinut afit de uşor un rezultat atât de minunat.

Bayer era sigur că se va putea înapoia la Matadi pe spinarea unui elefant. Astfel avea să distrugă legenda după care elefanţii africani sunt imposibil de domesticit şi nu se supun niciodată omului, ca elefanţii asiatici.

Belgianul, optimist, nu voia să se despartă nici un moment de viitorul său sclav şi spre a-i inspira mai multă încredere şi a-l deprinde cu prezenţa sa, puse să i se servească masa chiar în incintă. Se gândi chiar să-şi aşeze şi cortul în acel loc; totuşi n-o făcu şi nici nu-şi formulă intenţia, dacă existase cum va în mintea sa.

Faptele confirmau entuziasmul lui Bayer. Nici un incident nu tulbură excelentele raporturi ce existau între dânsul şi pahidermul său şi privea pe tovarăşii săi cu un aer de superioritate, care ajungea câteodată să fie supărător.

Trei zile ţinu acea situaţie măgulitoare. Toţi se bucurau mai dinainte, molipsindu-se de încrederea lui Bayer când, acesta spu-nând că-şi isprăvise tutunul, ceru tovarăşilor săi să-i dea din al lor. Tabachera pe care i-o întinseră era de argint foarte strălucitor. Animalul, la vederea ei, se arătă foarte impresionat. Cu o atitudine foarte puţin liniştitoare, se apropie cât îi fu cu putinţă de cel care ţinea tabachera şi care văzând trompa pahidermului afâţ de aproape de mâna sa, azvârli lui Bayer obiectul ce provocase ciudata excitaţie.

— Nu cumva elefantul era fumător? întrebă Borel.

— Nimeni nu încercă atunci să lămurească acest lucru. Dar nu fură puţin surprinşi, văzând că înainte ca belgianul să fi ridicat tabachera^lefantul se grăbi să puie laba pe ea, şi că toate sforţările şi stratagemele nu izbutiră să-l facă să se mişte. Recurseră la toate mijloacele pentru a-i scoate tabachera, nu pentru valoarea sa intrinsecă şi nici chiar pentru pofta pe care o simţeau toţi să-şi umple pipele, ci pentru a studia cazul extrem de ciudat ce li se prezenta. Elefantul se încăpăţâna să ţie piciorul lipit de pământ, cu toate că nu sta locului; căci, înfuriat de repetatele încercări ale vânătorilor de a-i lua ceea ce-i atrăsese atât de mult atenţia, se întorcea cu repeziciune, în mişcări circulare, dar cu piciorul fixat în acelaşi loc. Această tenacitate, intrigă din ce în ce mai mult pe oamenii aceia, care se hotărâră să puie mâna pe tabacheră cu orice preţ. Spre a-l sili să se depărteze, îi puseră mâncarea cât de departe le permitea suprafaţa incintei, îl înţepară în coaste cu cuţitele lor. Elefantul se înfuria şi mugea ameninţător agitând trompa; îndură cu bravură chinurile foamei, mai curând decât să-şi lase prada.

— E într-adevăr ciudat, zise Van Thyft.

— Şi cum s-a terminat? întrebă Doumer.

— În felul cel mai supărător pentru Bayer. Trecură patru zile fără ca animalul să mişte piciorul. Tovarăşii belgianului, care isprăviseră şi ei provizia de tutun şi simţeau cu toată intensitatea, setea fumătorului, acea dorinţă de a introduce în plămâni fumul saturat de nicotină, mai curând decât să mănânce cele mai gustoase mâncăruri, propuseră să ucidă animalul. Dar Bayer se opuse cu energie. Camarazii săi nu-şi dădeau seama de zădărnicia sacrificiului, căci cadavrul ar fi căzut peste tabacheră, care şi aşa era desigur turtită şi tutunul amestecat cu grăunţele de ovăz, aşa că tot n-ar fi izbutit să-şi potolească setea de fumat Pahidermul fu deci pus în libertate şi cu faţa spre pădure, dar nici atunci nu consimţi să-şi părăsească prada, iar când oamenii se depărtară, văzură pe animal răscolind pământul şi putin după aceea, ridicând trompa, la extremitatea căreia strălucea ca trofeu al triumfului său, obiectul lucitor aproape intact.

— Uimitor! exclamă Borel. Dar dragă prietene, trebuia să ne fi povestit acest episod înainte de lupta noastră cu elefanţii.

— Pentru ce?

— Pentru că am fi putut să adunăm toate obiectele lucitoare la un loc şi să le azvârlim pahidermilor, care astfel ar fi rămas nemişcaţi. Şi cine ştie dacă nefericitul negru n-ar mânca acum porţia lui de muşchi de elefant, care nu trebuie să fie de dispreţuit, de vreme ce călăuza şi negrii din escortă îl mănâncă cu atâta poftă, dovedind că a te lupta când ai mâncat o bucăţică bună, e mai plăcut decâtpenemâncate.