CAPITOLULXI

O lupta m conştiinţa călăuzei.

Dacă negrii n-ar fi negrii şi n-ar fi l egap de viaţă prin fatalismul islamic, cei din escorta noastră ar fi fost desigur puternic impresionaţi de acel trist eveniment şi ar fi fost foarte greu, ba chiar imposibil, să le risipim teama de care sunt cuprinşi atât de uşor, chiar dacă nu întotdeauna cu motiv serios. Dar, spre norocul nostru, aparţineau acelei secte de fanatici, care cred cu toată sinceritatea că d-zeul lor le poate da moartea în orice moment, chiar când nu există nici un motiv şi nici un element natural care să provoace tragedia, şi se consolară repede după groaznica moarte a tovarăşului lor.

Călăuza, cu o logică absolut musulmană, – zicea, – după cât se părea cu convingere, – că omul acela fusese sortit la acel sfârşit şi că Alah îi poruncise ca în ziua aceea să vie cu noi, pentru ca să se împlinească destinul. Era fatal să moară în ziua aceea şi să fie îngropat departe de satul lui şi chiar să se găsească o călăuză, care, contravenind la legile sfinte ale Coranului, – să rostească slujba morţilor, în faţa. cadavrului, – de vreme ce albii au afirmat că un căpitan de vas, în cazuri excepţionale, exercită cele mai ciudate funcţiuni, fără a exclude pe cele pur spirituale.

După cum îşi închipuie oricine, nimeni dintre noi nu insinuase o astfel de nerozie; dar negrului îi convenea să ne-o atribuie şi nu era cazul, ca pentru un scrupul de conştiinţă, să aţâţăm împotivă-i furia concetăţenilor săi.

După un lung discurs, în care făcu un lux de argumentaţii întru apărarea sa, ne spuse că voia să ne vorbească nouă şi negrilor, lucru pe care bineînţeles îl admiserăm fără greutate, deşi îl întrebarăm, – cum era şi firesc – despre ce avea să vorbească?

— Nu ştiu încă. Poate ca voi să aveţi dreptate, dar cum niciodată n-am mai oficiat ca preot şi în această împrejurare am făcut-o numai fiind silit, se poate să fi comis un mare păcat faţă de Allah şi vreau să consult pe coreligionarii mei şi să le cer de va fi nevoie, iertarea lor, pentru ca sufletul meu, când voi muri, să nu fie lipsit de bunurile Paradisului, pe care Profetul le oferă celor drepţi.

Eu cred ceea ce mi-aţi spus voi şi înţeleg că în împrejurarea asta, nu se putea proceda în alt mod; totuşi trebuie să întreb pe ceilaţi, trebuie să ştiu dacă vreunul din ai mei nu găseşte că am făcut o greşală destul de gravă spre a-mi compromite fericirea veşnică în sânul puternicului Allah.

Seriozitatea cu care acel om ne expunea scrupulele conştiinţei sale, ne făcu aproape să râdem. Profunzimea şi subtilitatea îndoielilor sale, exprimate în mod atât de solemn, atrăgeau limitele grotescului. Făcurăm însă toate sforţările ca să nu izbucnim în râs. Văzui obrajii lui Borel umllându-se cu putere şi când mă aşteptam la unul din acele hohote de râs tipice marsilieze, care îi erau caracteristice, îl văzui întorcându-se spre noi privindu-ne cu multă gravitate şi luându-şi în acelaşi timp mâinile de pe burtă, pe care avea obiceiul să şi-o ţie în clipele de mare ilaritate, ca precauţiune.

Călăuza ne privi cu o teamă rău ascunsă şi văzându-ne atât de serioşi, se crezu dator să ne explice mai pe larg teoria sa.

— Dacă voi aţi crede în Allah,- ne spuse el,- aţi înţelege mai bine cazul meu. Eu nu sunt decât un biet ghid, căruia Dumnezeul său i-a hărăzit doar putină inteligentă şi memorie, spre a-şi aminti potecile pădurilor şi spre a recunoaşte orizontul numai cu scopul de a conduce pe oamenii albi acolo unde vor să meargă. Aceasta e singura mea putere. Văd tot ce e în afară; arborii, pământul, munţii, râurile, lacurile, urmele vânatului, totul, în sfârşit ce se găseşte la suprafaţă, aceea ce văd şi ceilalţi oameni. Văd stelele pe care le vedeţi şi voi, fără să fiţi musulmani, văd tot ce e în afară, dar nu văd ceea ce e înăuntrul lucrurilor. Alah a dat această virtute marabuţilor, iar nu călăuzelor. Ei văd tot ce e sub ochii noştri şi multe lucruri, care nouă nu ne sunt cunoscute. Ei văd gândul oamenilor prin corpul şi carnea lor; citesc în spiritul musulmanului, cum citiţi voi într-o carte. Sunt o altă clasă de oameni, flinte alese, mai bune decât ceilalţi muritori. Ei deţin această putere prin voinţa lui Alah. El, atât de puternic, le-a dat ceva din esenţa lui divină.

Nu ştiu dacă trebuie să numesc acel discurs o lecţie de filo-sofie, sau de morală musulmană; dar oricum s-ar fi numit el, hohotul de râs, care mai-nainte fusese gata să izbucnească, nici nu se ivi, măcar pe buzele noastre, pe când ascultam înţeleptele concepţii dictate acelui om pe jumătate sălbatic, cu o credinţă nestrămutată în religia sa. Până şi marsiliezul atât de dispus să glumească, rămase serios, şi ca toţi ceilalţi se arătă respectuos faţă de lupta, care se dădea în conştiinţa acelei fiinţe aproape primitive.

Încheind, călăuza ne spuse că dorea să se spovedească în faţa coreligionarilor săi, înainte de sfârşitul zilei, care începuse şi asfinţească.

— Vedeţi, amicii mei, ne zise Borel, ce mare influenţă exercită religia în sufletul oamenilor acestora, aproape primitivi.

— Evident Totuşi, noi facem putin caz de asemenea lucruri, zise Cronville cu uşurinţa sa de parizian.

Van Thyft, care pân-atuncea tăcuse ca de obicei, se întoarse brusc spre camaradul său şi cu un accent aproape olandez, a cărui asprime contrasta cu tonul uşor al parizianului, strigă cu o neaşteptată energie:

— Eu sunt catolic, apostolic şi roman!

— Brr! Făcu Borel simulând o teamă caraghioasă.

— Nu mă îndoiam câtuşi de puţin, zise Cronville cu seriozitate. Toţi aici suntem catolici, apostolici şi romani, cum spui dumneata, şi totuşi suntem mai puţin eviavioşi decât aceşti negri, pe care îi numim necredincioşi. Nu e aşa?… Spune drept, dacă îţi faci ca ei în fiecare dimineaţă şi seara ca ei, rugăciunea? Oare d-ta ai face un grav caz de conştiinţă din faptul, că ai fi îngropat un cadravru oficiind în locul preotului? Să nu împingem lucrurile prea departe, prietene. Aminteşte-ţi de relativa indiferenţă cu care îngropam pe morţii noştri în timpul marelui război, într-o groapă plină de var, aruncam uneori până la cincizeci de cadavre, fără măcar a le identifica şi fără a ne opri să stabilim dacă erau toţi creştini sau nu, fără chiar a mai chema pentru acest act, pe preotul regimentului.

— Dar imediat după aceea, preotul se ducea să facă slujba la acele morminte glorioase.

— Dar oare erau toţi catolici, apostolici şi romani?

Borel interveni, afirmând că aici avea dreptate. Cronville adăugă că într-adevăr, belgienii sunt foarte catolici şi foarte deosebiţi de francezi în chestiunile religioase. Şi deodată le puse o problemă, care i se părea interesantă pentru toţi, spunând:

— Şi dacă ar muri Tican, ce-am face?

— Acelaşi lucru pe care l-am face dacă ai muri d-ta, sau eu, răspunse Van ThyfLTe înşeli, amice. Dacă am avea nefericirea de a pierde un prieten atât de simpatic, n-am avea altceva de făcut decât să săpăm o groapă cât de adâncă şi să-l azvârlim într-însa. Căci Mihai e schismatic. Românii sunt ortodocşi, nu-i aşa, Tican?

— Cum, d-ta nu eşti catolic, apostolic şi roman? mă întrebă belgianul, surprins. Cum e cu putinţă ca un om onorabil…

— Ei, camarade, răspunsei eu. Onoarea n-are nimic comun cu credinţele religioase. D-ta n-ai întâlnit evrei generoşi?

— Puţini… Poate… nu-mi amintesc.

Discuţia aceea ne-ar fi dus prea departe şi mă hotărâi s-o curm în modul cel mai nimerit. Cronville era în realitate foarte putin evlavios şi cu toate că Borel era deopotrivă dispus pentru oricare din credinţele noastre, amândoi n-ar fi putut face la un loc un credincios atât de convins ca Van ThyfL Polemica asupra unui subiect atât de delicat, ar fi degenerat repede în ceartă şi era de datoria mea s-o evit, fără a uita că niciodată n-am fost partizan al discuţiilor religioase între prieteni; astfel că pentru a face să devieze discuţia în altă direcţie, răspunsei belgianului:

— Sunt într-adevăr ortodox, dragă prietene, adică aparţin bisericii pe care catolicii o numesc schismatică, fără ca asta să însemne că n-aş fi un credincios tot atât de convins ca şi d-ta. Cu toate că bineînţeles sunt credinţi deosebite, nu sunt însă potrivnice, căci diferenţele dintre religiile noastre sunt neînsemnate, amândouă bazându-se pe acelaşi principiu şi anume, pe slăvirea lui Isus, fiul Măriei. Dar curând vom avea ocazia să vedem care dintre noi se înşeală. Pentru un moment, ne interesează mai presus de toate să asistăm la conferinţa călăuzei cu ai săi, care trebuie să fie foarte interesantă. Mă tem, că nu om pricepe nici un cuvânt şi totuşi sunt sigur, că vom afla totul, deducând sensul discursului după gesturile cu care negrii vor sublinia cuvintele lor. Să mergem dar.

Fie că argumentele mele închiseră discuţia, sau mai bine zis izbutiră să trezească curiozitatea inginerilor pentru ceea ce avea să se petreacă între negri, toţi se sculară în grabă şi fără nici o obiecţuine, ne îndreptarăm spre locul, unde oamenii din escortă se adunaseră în jurul călăuzei.

Deşi negru şi pe jumătate sălbatic, călăuza ştiuse să-şi pregătească favorabile efecte oratorice. Alesese pentru acel soi de adunare, sau consiliu, un loc destul de vast pentru ca să încapă toţi cât mai comod. Şi poftise pe toţi să se aşeze pe jos, iar el se urcase pe o platformă, formată din ramuri de arbori, dintre acelea care serviseră la construirea barierei. Astfel domină pe auditorii săi şi le amintea în acelaşi timp, că în calitatea sa. de însoţitor al albilor, i se cuvenea să ocupe un plan mai ridicat, începu apoi discursul.

După cum bănuisem, nu înţeleserăm nici o vorbă, nici chiar eu, mai obişnuit decât inginerii cu oamenii din triburile congoleze şi cu toate că mă făleam c-aş cunoaşte dialectele centralafricane, totuşi ne dădurăm seama că peroraţia urătorului părea mai curând un monolog teatral decât spovedania unui om preocupat de un caz de conştiinţă. Gesturile şi atitudinile, care subliniau cuvintele, smulgeau murmure de admiraţie auditoriului.

Într-o fază de vreo douăzeci de cuvinte ii văzui executând următoarea mimică: ridică mina dreaptă în care-şi ţinea bătui, pentru a arăta cerul, închise mina stingă cu care se bătu de mai multe ori în piept, întrerupându-şi în acelaşi timp cu vântarea; ridică şi înclină capul, întorcându-l, când într-o parte, când în cealaltă cu o mişcare de rotaţie pripită; se înălţă în vârful picioarelor, desfă-când braţele în semn de supunere şi ridică în sfârşit ochii spre cer, plecându-se apoi în faţa auditorilor ca şi când le-ar fi aşteptat verdictul. Cu această mimică pompoasă şi cu dese şi bine studiate întreruperi, produse printre negri o adâncă senzaţie.

Fiindcă vorbea strigând, ca să fie auzit de cei prezenţi şi de divinităţi, nu putu perora mai mult de o jumătate de oră. Fu înlocuit de alt negru la tribună; dar acesta era mai puţin elocvent decât călăuza, căci nici nu se mişca atât, nici nu gesticula şi nici nu i se grămădeau cuvintele pe buze cu aiâta uşurinţă; succesul său fu mediocru, căci cedă locul altui orator în mijlocul tăcerii celei mai adinei. Acesta spuse numai câteva cuvinte, care fură aplaudate zgomotos. Un strigăt ieşi din toate piepturile şi întrunirea fu terminată.

— N-a fost tocmai rău, nu-i aşa? întrebă Borel.

— Deloc. Dar, în sfârşit ce-au hotărât, întrebă Van Thyft?

— Vom afla numaidecât, zise Borel.chemând pe călăuză. La întrebările noastre răspunse:

— Coreligionarii mei, cred că am săvârşit un păcat de abuz în contra lui Alah, îngropând un om şi atribuindu-mi faculttăţi care nu sunt hărăzite decât marabuţilor. Recunosc totuşi că era vorba de un caz de forjă majoră şi că nu se putea să las neîngropat pe nefericitul nostru tovarăş. Cu toate astea, nu mă iartă lăsând întreaga soluţionare a acestui caz de conştiinţă primului marabut, pe care-l vom îndlni în timpul călătoriei noastre, sau la înapoierea noastră la Matadi. Mă tem acum că preotul va spune că am făcut rău.

— N-o va spune, te asigur eu, îi promisei eu.

— Mă voi ruga tot timpul lui Alah.

Era destul de târziu, când ne retraserăm în corturile noastre respective. Van Thyft părea rău dispus şi de mai multe ori încercă să reia discuţia asupra temei religioase, dar îi luai mereu înainte, spre a-l convinge cât era de absurd să se supere pentru lucruri care-l priveau atât de pup'n, de vreme ce orişicare are dreptul de a gândi conform convingerilor sajie, chiar şi atunci când e vorba de probleme pur ştunţj'ice şi izbuti în sfârşi să-l fac să înţeleagă.