CAPITOLUL XII.

Iarăşi elefanţii.

Cei patru ingineri nu se gândeau deloc la serioasa primejdie prin care trecuseră. Erau îmbătaţi de mulţumirea care cuprinde pe toţi vânătorii când văd întinse La picioarele lor prada în a cărei capturare îşi puseseră toată ambiţia înMngerea elefanţilor îi entuziasmase atâta, încât nici nu se mai gândeau la oribila moarte a nefericitului negru. După masă, începură să facă planuri îndrăzneţe, combinând alte expediţii împotriva unor monştri din aceeaşi speţă şi până şi Van Thyft, membru în Consiliul de Administraţie al unei Societăţi pentru Protecţia Animalelor, des -făşura instincte de vânător intrepid. Acea paradă de vorbă nui împiedică însă pe câteşipatru să recunoască cu toţii că sistemul gropilor întrebuinţat de indigeni era mult mai prudent şi preferabil oricărui altuia, spre a se apăra de atacurile elefanţilor, a căror exterminare o hotărâseră, nici mai mult nici mai puţin. Astfel se tăcu că însărcinară pe călăuză cu săparea acelor gropi, modificân-du-le în sensul că porunciră să se suprime parii ascuţiţi din fundul lor şi să le sape mult mai adânci, pentru ca odată căzut într-una din ele, animalul să rămâie definitiv prins.

Nu mă putui opri de a zâmbi, gândindu-mă că probabil povestea lui Bayer pe care le-o spusesem le sugerase dorinţa de a încerca domesticirea elefanţilor africani – de a cărui ferocitate aveau atâtea dovezi – pentru a se putea făli că au izbutit ceea ce nu putuse face un vânător cu renume universal.

Îmi exprimai părerea contrarie unei astfel de intenţii, asigurân -du-i că ar fi fost timpul să ne înapoiem la Orkmor şi de acolo la Matadi, unde mi-aş fi continuat vacanţa întreruptă, căci mă simţeam obosit după atâtea luni de viaţă rătăcitoare. Dar fui nevoit să renunţ, căci cei patru ingineri se declarară ferm hotărâţi să continue întreprinderea şi nu voiam să-i părăsesc.

N-am văzut niciodată oameni mai rutinari ca negrii. Spun asta, din pricină că atunci când poruncirăm călăuzei să modifice construcţia capcanelor, aceasta se scandaliza, asigurându-ne că era imposibil să se suprime parii din fundul lor, deoarece strămoşii săi nu făcuseră niciodată aşa ceva…

Dar mă convinsei de asemenea că nu există oameni mai încăpăţânaţi ca inginerii când e vorba de modificarea unei lucrări, şi cum vedeam că se va isca un conflict intercontinental, ca să nu zic etnic, mă notării să ordon călăuzei să se conformeze indicaţiilor tovarăşilor mei, declarându-l degajat de răspunderea oricărei nenorociri ce ar putea rezulta de pe urma inovaţiei. Autoritatea mea era atotputernică în ochii acelui care, deşi cu vădită rea voinţă, se supuse.

Îmi fu apoi foarte greu să conving pe negrii să se apropie din nou de malurile lacului, înspăimântaţi de cele întâmplate tovarăşului lor, se împotriveau cu o încăpăţânare nestrămutată. Fui nevoit să le amintesc eu, spre a-i decide, doctrina fatalistă, asigurându-i că dacă vreunul trebuia să moară, atunci tot aşa şi-ar fi pierdut viaţa apropiindu-se de lac ca şi rămânând ascuns în tabăra mai bine apărată.

Argumentul îi convinse pe dată şi spre a îndeplini voinja albilor, fiecare, cu surâsul pe buze, se înarma fie cu un târnăcop, fie cu o lopată, ca şi când niciunul nu şi-ar mai fi amintit de cele întâmplate tovarăşului lor.

Şi astfel ne duserăm cu toţii în apropierea lacului. Negrii pentru a săpa, pe când noi cu armele la braţ le insuflam curaj, făcându-i să se creadă apăraţi împotriva unui eventual atac al pahidermelor.

După câteva ore de muncă trecute fără nici un incident, fură săpate patru gropi enorme de o adâncime de peste trei metri şi cu modificarea introdusă de către ingineri, adică fără a se înfige în fundul lor nici un par ascuţit. După ce gropile fură acoperite în modul deja arătat, ochiul cel mai expert chiar, n-ar fi putut descoperi trapa, care era destul de rezistentă pentru a suţme doi sau trei oameni, dar care trebuia să se scufunde sub greutatea unui elefant.

Sosise momentul să alegem un loc bun pentru a sta la pândă. Trebuia să ne permită să stăm absolut ascunşi şi în acelaşi timp să fie destul de aproape de locul unde se aflau gropile, spre a putea alerga în momentul în care animalul ar fi căzut într-uria dintre ele. Dar nu era aşa de uşor. Lacul se formase în centrul unei vaste câmpii nisipoase şi grupul de arbori cel mai apropiat se găsea la o distanfă de vreo cinci sute de metri.

Era totuşi imposibil să rămânem în câmp deschis, căci ne expuneam să fim atacaţi de elefanţi sau se putea întâmpla ca văzându-ne, să fugă speriaţi. Pe de altă parte, soarele ardea deasupra noastră cu o furie cu adevărat africană şi era neapărată nevoie să ne adăpostim într-un loc umbrit de razele sale arzătoare.

— Dacă am construi o colilia, întrebă Doumer?

— Faimos sistem pentru a fi azvârliţi în aer cu ea cu tot, zise Borel.

Şi avea dreptate. Elefanţii sunt animale de o mare inteligentă şi pătrundere şi desigur imediat şi-ar fi dat seama de schimbarea ivită în peisaj. Şi apoi, între apariţia lor şi atac ar fi trecut un timp foarte scurt şi ne-am fi văzut înconjuraţi de ferocele animale care ar izbuti să facă acum ceea ce n-au izbutit de dimineaţă. Ideea lui Doumer fu deci respinsă în unanimitate.

Călăuza ne dădu soluţia:

— Singurul lucru pe care-l putem face, zise el, e să ne urcăm în arborii cu trunchiurile mai groase şi să aşteptăm acolo sosirea elefanţilor.

— Dar dacă înconjoară arborele, cum ne mai dăm jos dintr-însul? întrebă Borel.

— N-ar fi rău, zisei eu. Dacă s-ar întâmpla aşa ceva, am putea trage în ei fără teamă şi n-ar fi de mirare să izbutim să repetăm isprava de azi dimineaţă a prietenului Borel.

Acesta se umflă în pene, privindu-ne îngâmfat.

Propunerea mea fu primită. Ne îndreptarăm în grabă spre grupul de arbori cel mai apropiat şi aleserăm trei-sau patru cu trunchiuri gigantice. Aceştia se găseau la marginea câmpiei astfel că orizontul nostru era absolut liber şi aveam putinţa să descoperim la o mare distantă dacă elefanţii se prezentau şi să ne fi repezit la acela care ar fi căzut în groapă.

O greutate se prezentă însă când voirăm să ne suim în arborii aleşi pentru a sta la pândă. Mai întii nu hotărâsem dacă noi albii ne vom urca în acelaşi arbore sau ne vom împărţi, pentru a lărgi sectorul tragerii noastre. Călăuza fu de părere să formăm grupuri, împărţindu-ne astfel: Van Thyft şi Cronville şi cu mine ne vom urca în acelaşi arbore, iar Borel şi cu Doumer în celălalt.

— Şi de ce adică să fim numai doi? întrebă marsiliezul.

— Pentru că sunteţi cei mai graşi, zise Van Thyft. Şi apoi fiindcă nu ştiu cum s-ar putea împărţi cinci unităţi în două părţi egale? Probabil că ai învăţat în clasele primare imposibilitatea de a face o astfel de operaţie…

Doi negri izbutiră să se caţere pe arbori, pe când ceilalţi fabricau pentru noi scări de frmghie şi mulţumită acestora urcarea fu destul de uşoară.

Totuşi ascunzătoare nu era tocmai comodă. Pentru a ne putea păstra echilibrul, trebuia să ne încordăm atenţia şi să facem adevărate minuni de agilitate.

— Cine ar vrea să fie maimuţă! exclamă Borel.

— De ce nu gorilă, întrebă Van Thyft.

— Ba chiar şi urangutan, zise Doumer.

Cum în fiecare arbore se urcaseră şi negri – călăuza era cu noi – aceştia se apucară să împletească din ramuri un fel de platformă, care ne permise să ne mişcăm destul de în voie.

Şi după ce fură tăiate crăcile care ne împiedicau să vedem câmpia, ne simţirăm destul de bine în acel observator în care aveam loc chiar şi pentru dormit.

Nu lipsiră nici glumele schimbate de la un arbore la altul şi astfel trecură câteva ceasuri, până la asfinţitul soarelui, fără să se fi zărit nici umbră de elefanţi; dar cum ne simţeam obosiţi de afita pândă, renunţarăm la orice observaţie în timpul nopţii, ceea ce de altfel ar fi fost fără de folos, luna fund la primul pătrar.

— Mâine la aceeaşi oră ca azi vor veni să bea apă, zise călăuza.

— Iar noi vom căuta să ocupăm aceste posturi mai devreme.

— Bineînţeles.

Ne duserăm deci să ne odihnim.

Călăuza ne deşteptă înainte de a se lumina şi abia ne urcasem în arbori, când ajunse la urechile noastre zgomotul zbieretelor şi al şuierăturilor cu care se anunţă întotdeauna aceste animale.

— Nimeni să nu se mişte, zise călăuza.

— Să-i lăsăm să ajungă la lac, adăugai eu.

— Mi se pare că vin înspre noi, ne vesti Borel.

Tăcurăm cu toţii în timp ce zgomotul devenea din ce în ce mai puternic, aşa încât uneori era atât de asurzitor încât ne văzurăm nevoiţi să ne astupăm cu păunele urechile şi să ne închidem gura.

Deodată năvăliră în câmpie şase elefanţi adulţi şi doi mici, care se îndreptară cu hotărâre spre arborii în care ne ascundeam noi şi ale căror ramuri le atinseră spinarea când trecură pe sub ei.

Trebui să facem apel la toată energia noastră de vânători spre a rămâne inactivi. Şi acum mi-amintesc eforturile ce făcui ca să nu trag. O clipii, văzând acele enorme animale la câţiva paşi sub picioarele mele, strânsei cu furie carabina care părea că simte nerăbdarea mea, ca şi când ar fi fost însufleţită. Inacţiunea la care mă vedeam osândit mă făcu să reflectez.

— Ce păcat de timpul pierdut cu săparea acelor gropi, îmi zisei eu. Am fi putu vâna foarte uşor şi de aici şi chiar fără cea mai mică primejdie; pe când acum, pentru a nu aţâţa pe negri, trebuie să aşteptăm cu braţele încrucişate ca aceste animale să cadă în vreo groapă. Dacă aceşti congolezi ar vedea că dispreţuim sistemul strămoşilor lor, ar fi în stare să ne asasineze, dacă nu le-ar fi atâta teamă de armele noastre de foc. Nu e nobil de loc procedeul acesta. Firea mea de vânător se revoltă şi e dornică să înfrunte pericolul în toată goliciunea lui.

Ajunşi în câmpie, elefanţii alergară spre apă. Fu o clipă de aşteptare, care desigur trezi şi în ceilalţi un gând asemenea celui ce-mi trecea prin minte. Toţi se întrebau ca şi mine: Va cădea vreun pahiderm în gropi?

Deodată vocea călăuzei ne făcu să ne dublăm atenua.

— Femela cu cei dpi pui,strigă el, se apropie de una din tranşee. Uitaţi-vă! Uitaţi-văâlnţradevăr, cei trei se îndreptau cu un pas sigur spre terenul muiat. Vânătoarea intră într-o fază plină de interes; ceea ce era supărător pentru noi era distanţa la care ne aflam de locul unde avea să se desfăşoare emoţionantul episod. Căci pentru toţi era vădit că femela şi cei doi pui aveau să dintr-un moment întraltul – învăluiţi în grămezi de ramuri şi de pământ -în fundul uneia din gropile înşelătoare.