CAPITOLUL XIII.

O decepţie.

— Eroismul şi inteligenţa elefanţilor.

După cum am mai spus, gura gropilor fusese adţ de bine acoperită cu ramuri şi pământ, încât chiar de la q mică distantă ar fi fost imposibil să se precizeze adevărata lor poziţie. Totuşi, aceea care probabil avea să înghită în curând pe cele trei animale, era uşor de descoperit pentru noi, căci fusese făcută în faţa unui arbust ce se vedea foarte lămurit. Acest amănunt ne dădu siguranfa că dacă groapa fusese bine construită, din tr-un moment în altul îi vom vedea scufundându-se în ea.

Fu o clipă de veşnicie aceea care se scurse din momentul în care călăuza ne atrase atenţia şi până ce se produse căderea Căzu mai întâi mama, iar cei doi pui după dânsa.

Totuşi ne surprinse un fapt ciudat şi imposibil de lămurit. Adâncimea gropii trecea de trei metri şi totuşi de la observatorul nostru vedeam nu numai femela, dar şi puii săi, care se mişcau cu multă uşurinţă într-un loc atât de strimt, pe când ea trăgea în jos cu trompa toate ramurile care acoperiseră capcana.

— Ce înseamnă asta? întrebai eu pe călăuză.

— Nu ştiu, nu înţeleg.

Toţi admiserăm posibilitatea ca, dat fiind poziţia ridicată a observatorului nostru, să fi putut vedea spinarea animalului cel mai înalt, dar nu şi pe a celorlalţi, a căror înăţime nu trecea de un metru şi jumătate, şi cu toate acestea, noi îi vedeam pe câteşitrei pe aceiaşi plan.

Abia se produse scufundarea şi se auziră zbierete şi şuierături mai intense decât cele dinţii şi elefanţii se îndreptară spre apă, pe malul căreia se opriră o clipă. Apoi alergară spre tovarăşii lor captivi. Avură norocul ca niciunul să nu treacă peste vreuna din gropi.

Nu cred că nici unuia dintre noi să-i fi venit în momentul acela imprudenta idee de a se coborî din arbori. Tot ce puteam face era să aşteptăm ca pahidermii, convinşi că nu-şi puteau salva tovarăşii, să-i lase în voia soaţei.

Totuşi nu dădeau semne, că s-ar fi gândit să se depărteze, dimpotrivă; după câteva minute în timpul cărora toţi se învârteau în jurul gropii, ni se păru că aveau intenţia să facă ceva pentru a veni în ajutorul captivilor.

Distanţa era prea mare ca să înţelegem în toate amănuntele încercările lor de salvare, ne convinserăm totuşi că puneau o remarcabilă bunăvoinţă şi inteligenţă. Poate că-şi ascuţeau mintea fiindcă era vorba de o femelă. Probabil că dacă un mascul s-ar fi găsit într-o asemenea situaţie tovarăşii săi l-ar fi lăsat în voia soartei căci până şi între pahiderme se practică galanteria şi femeile sunt considerate ca sexul slab deşi, în cazul acela, o lovitură de trompă a plăpândei doamne ar fi fost de ajuns ca să dărâme un turn.

Unul din elefanţi, mai corpolent, după ce examina cu minuţio -ziiate terenul, alese, după cât se pare, un loc mai solid şi mai potrivit pentru scopul ce nutrea, întinse trompa şi, înlănţuind-o de cea a femeii care şi-o încolăcise în formă de inel, trase cu o vădită sforţare, dându-se un pas înapoi de la margine. Dar trebui să renunţe. Prizoniera care, se vede, nu putea suferi durerea acelei tracţiuni a nasului, îşi desfăcu trompa şi se lăsă în jos ca şi când s-ar fi coborât de pe vreun piedestal, care exista în groapă.

Tentativa se repetă de mai multe ori şi cu toate că animalul izbutise să scoată aproape tot capul din groapă, îl văzurăm dtndu-şi drumul ca şi când enorma greutate a corpului său ar fi desfăcut malul de care se ţinea tovarăşul lui.

Ce-i drept, manejul acela ne amuza şi am fi vrut să fim mai aproape ca să nu pierdem nici un amănunt al acelei lupte titanice.

Era foarte interesantă sforţarea aceea a masculului de a scoate din urâta situaţie pe aceea care într-o zi fusese, poate, pricina că se luptase cu un frate.

Convins, fără îndoială, că era imposibil să salveze pe mamă, elefantul se gândi să ajute pe copii, întreprinderea era mult mai uşoară, la prima încercare scoase din groapă pe unul din pui. Salvarea celui de al doilea fu, deasemenea, un lucru foarte uşor.

— Ce păcat! exclamă Van Thyft.

— De ce?

— Fiindcă am pierdut cele mai bune exemplare cu care am fi putut încerca să demonstrăm că Bayer era un neîndemânatic în arta de a domestici.

Probabil că istorioara pe care o spusesem inginerilor, poate că Van Thyft, în calitatea sa de membru al unei societăţi pentru protecţia animalelor, considera ca o misiune umanitară de a reabilita reputaţia elefantului african atât de renumit pentru ferocitatea sa, demonstrând că.pentru a-l captura, nu e totdeauna nevoie să-i iei viaţa.

Gândurile mele erau mult mai puţin altruiste. Regretam din suflet că mă urcasem în arborele acela ca să fiu osândit la o completă inactivitate, căci se vedea bine că animalele acelea nu se decideau să părăsească pe nenorociţii captivi şi a ne scoborî în momentul acela pentru a încerca vreo acţiune contra lor ar fi fost o adevărată nebunie; căci dacă o dată scăpasem cu viaţa dintr-o situaţie atât de gravă ca aceea, norocul nu ajută totdeauna pe îndrăzneţi. Prima dată ne favorizase surprinderea pe care le-o pricinuise prezenţa noastră; dar acum erau preveniţi şi ştiau nu numai că ne aveau la îndemână dar şi că nutream împotriva lor intenţii foarte puţin liniştitoare.

Exploratorul german J'ranz Wolf spune că elefantul are o memorie surprinzătoare, îşi aminteşte totdeauna locul în care a fost atacat sau unde a fost nevoit să lupte cu omul. Aşa se face că se reîntoarce adesea prin acele împrejurimi şi se aşteaptă iarăşi să fie atacat de duşmanul de altădată. Şi fiara se pregăteşte, îşi ia precauţiunile, îşi combină strategiile mai dinainte. Niciodată nu se lasă să fie surprinşi de două ori de vânător de două ori în acelaşi loc; se teme totdeauna că-l va ataca dar, când nu-l întâlneşte se duce în căutarea lui. >

Cu toate că eu nu atribuiam pahidermelor atâta agerime de minte îmi dam totuşi seama că tot) cei care înconjurau groapa în care căzuseră femela şi cei doi pui priveau îngrijoraţi în toate părţile, căufind parcă un duşman apropiat a cărui existenţă le fusese trădată chiar de acea capcană construită,fără îndoială, de oameni. Ne căutau cu dorinţa vădită de a-şi lua o teribilă revanşă.

Atitudinea acestor animale era cu totul deosebită de aceea a celor din ziua anterioară. Se cunoştea după mişcările lor bruşte şi nervoase; furia cu care ridicau trompele.insistenţa cu care cercetau câmpia din jur.

— Aşa de înfuriaţi cum sunt acum monştriizisei eu călăuzei-sânt în stare să se arunce asupra arborilor ăştia.

Dar negrul care, desigur, nu citise pe Franz Wolf, nu împărtăşea temerile mele. îmi răspunse că nu era posibil să ne atace pentru că toată greutatea superbelor exemplare pe care le aveam în faţa noastră, laolaltă, n-ar fi fost deajuns ca să doboare acele imense trunchiuri şi apoi, nu trebuia să uităm că arborele pe care ne aflam era atât de înalt încât cu trompa elefantul, n-ar fi ajuns nici până la ramurile inferioare. După dânsul, toată atenţia elefanţilor era concentrată în nobila intenţie de a salva pe femelă şi nu păreau de loc dispuşi să părăsească locul deşi, la urma urmelor, după ce-şi vor fi epuizat toate resursele şi toate sforţările lor vor fi dat greş, cu siguranţă că aveau să renunţe.

Adevărul era că spectacolul prezenta pentru noi un îndoit farmec; acela de a ne permite să sperăm că vom putea vâna unul din acele frumoase exemplare.

O clipă destul de lungă ramasem nehotărâţi.

Eroul întreprinderii, acela care salvase pe cei doi pui, părea că se odihnise de osteneala pricinuită de repetatele încercări de a salva şi pe mamă şi se pregătea acum să-şi reînceapă sforţările. Se apropie din nou de marginea gropii şi de două sau trei ori enormul cap al femelei ieşi afară din ea; dar trompele încolăcite se desfăceau mereu şi animalul recădea la fund.

— N-o va scoate, afirmă călăuza.

— Nu, zisei eu. Trompa generosului animal nu poate susţine enorma greutate a unui elefant.

— Vor sfârşi prin a renunţa, proroci călăuza, căci se apropie noaptea şi elefanţii n-o petrec niciodată în câmp deschis.

— Caută totdeauna, spre a petrece noaptea, locuri tot mai ascunse în desişul pădurii, confirmai eu.

În momentul acela, salvatorul îşi apropiase capul în aşa fel încât femela din fundul gropii putu să-i înconjoare gâtul cu trompa. Şi astfel o văzurăm ieşind afară cu aproape toată partea anterioară a corpului. Dar şi această încercare dădu greş căci după această sforţare nici cel de afară nu putu ajuta pe captivă cu o mişcare înapoi şi nici aceasta nu putu găsi în trompă forţa suficientă pentru a se menţine şi a ieşi la margine.

Asistarăm atunci la un spectacol uimitor. Ceilalţi elefanţi îşi dădură seama de zădărnicia acelei supreme încercări şi doi dintre ei încolăcindu-şi trompele de picioarele dinapoi ale colegului lor îl traserăânspre ei. Succesul părea sigur. Forţele contopite ale celor trei ciclopi desigur aveau să înfrângă rezistenţa opusă de greutatea acelui corp enorm. Dar imediat văzurăm desfăcându-se acel grup formidabil şi neobositul salvator fu târât în fundul gropii. Neizbân-da ne asigura capturarea femelei.

Era să propun amicilor mei să ne coborâm din arbori, afit eram de sigur că sosise momentul să culegem fructele muncii noastre sau mai bine zis ale acelora care săpaseră gropile. Dar rămăsei încremenit în faţa noului aspect al impresionantului episod. Fu ceva uimitor, straniu, de necrezut Auzirăm un zgomot puternic în clipa când se rostogoli pahidermul şi în aceiaşi timp văzurăm pe femelă ieşind fără nici un ajutor pe marginea gropii; ea se apropie de puii săi pe care-i mângâie drăgăstoasă cu trompa şi, fără să se intereseze câtuşi de puţin de cele ce se petreceau în jurul său, porni înspre pădure urmată de cei doi pui şi primind ca lucrul cel mai firesc din lume ca soţul său să fie acum în locul ei.

— O! Recunoştinţa femeilor! exclamă Borel.

— Să ia dracul pe cea mai bună din ele! zise Van Thyft… Pe aceea cel puţin care-şi lasă bărbatul sau amantul într-o asemenea situaţie ca să se ducă să petreacă…!

Niciunul nu înţelegeam ce se întâmplase. Noua distanţă la care n'e aflam de groapă nu ne permitea să ştim în mod precis pentru ce căderea masculului înlesnise imediata eliberare a femelei. De la început chiar fusesem intrigaţi văzând la aceeaşi înălţime spinarea celor trei animale, cu toate că mama era mult mai voluminoasă şi mai înaltă decât puii.

Elefanţii – după cât se părea – îşi deteră exact seama de cele petrecute şi crezându-se scutiţi de obligaţia de a da camaradului lor acelaşi ajutor ca presupusei soţii sau viitoare iubite, se depărtară în grabă îndreptându-se spre lac.

— Să ne pregătim să ne coborâm, zise Van Thyft.

— Trdbuie să-i aşteptăm să plece, obiectă cu prudenţă călăuza. Pahidermii, fără a intra în apă, beau cu lăcomie ca şi cum, după sforţările făcute ar fi simţit nevoia să-şi răcorească din plin sufle -tul. Şi ştiam că odată satisfăcută acea necesitate fiziologică se vor înapoia în pădure, moment pe care-l aşteptam cu nerăbdare, spre a ne repezi la captiv, pe care-l vedeam agitându-se în zadar ca să iasă. Dar era scris că vom trece din surpriză în surpriză. Când eram mai siguri că acele animale se vor îndrepta spre pădure, le văzurăm apropiindu-se din nou de groapă.

— Se duc să-şi ia adio de la nenorocitul prizonier, zise Van Thyft.

— Sau ca să se convingă că nu va mai ieşi de acolo, ca să poată cere femelei galanta recompensă pentru osteneala ce şi-au dat ca s-o salveze… fii de părere Borel. Dar niciunul nu ghicise.

Cu o uimire de nedescris văzurăm că toţi elefanţii, înşirându-şi trompele pe marginea gropii, vărsau în ea toată apa pe care o înghiţiseră.

Faptul acesta fu pentru noi o revelaţie.

— Trebuie să fie apă în fundul acelei găuri, zise Borel.

— Incontestabil, adăugă Doumer. Şi suntem de neiertat că nu ne-am dat mai dinainte seama de asta. Ştiam că ceea ce Tican numeşte cu atâta pompă „lac” nu e altceva decât o baltă putin adâncă. Groapa e săpată la o foarte mică distanţă de mal şi fundul ei e cu mult mai jos decât acela al apei. Terenul aici e nisipos; din pricina acestei permeabilităţi s-a produs o abundenţă infiltraţie şi aceasta explică fenomenul de a fi văzut la acelaşi nivel spinarea a trei animale de mărimi atât de diferite. Căzând în ceea ce am putea numi acum rezervor, enormul pahiderm deplasă un enorm volum de apă, ridicând nivelul suprafeţei ei până la marginea gropii. In asemenea condiţii pentru femelă fu o jucărie să iasă liniştită din baie…

— Şi să lase în urmă pe generosul său bărbat, întrerupse Van Thyft, a cărui lipsă de simpatie pentru sexul frumos era destul de cunoscută.

— Ingratitudinea nu e un defect numai omenesc. Instinctul animalelor iraţionale o întemeiază în mod extraordinar.- Şi ce fac acum dobitoacele astea? întrebă Borel.

— Umplu groapa cu apă pentru ca prizonierul să poată ieşi fără cea mai mică greutate.

Într-adevăr, elefanţii, cu neobosită activitate, făcură de mai multe ori drumul de la groapă la lac, absorbind cu trompele cât mai mult lichid posibil, pe care îl vărsau imediat în rezervor şi după o oră de muncă neîntreruptă, când nivelul apei se ridicase desigur până la marginea gropii, văzurăm pe enormul pahiderm ieşind liniştit din baie şi îndreptându-se spre pădure urmat de tovarăşii săi.

Atunci, fără să părăsim refugiul nostru aerian, constatarăm cu ajutorul ocheanelor că întradevăr groapa era plină de apă. Şi ne gândirărn că dacă acea cavitate n-ar fi fost inundată de infiltraţiile lacului, le-ar fi fost imposibil pahidermelor să o umple, cu toată capacitatea stomacurilor lor.

Avea deci dreptate Wolf susţinând că elefanţii sunt înzestraţi cu o mare inteligenţă, la care trebuia să adauge: şi o mare cultură… căci cunoşteau până şi principiul lui Arhimede, de care nici idee n-aveau negrii escortei noastre şi nici chiar călăuza.

Acesta din urmă apăra cu energie eficacitatea sistemului strămoşilor săi, atribuind neizbânda numai modificării aduse de ingineri care lipsiseră tranşeele de elementul lor cel mai eficace. Şi aveau dreptate, căci dacă în fundul acelei cavităţi s-ar fi înfipt nişte pari ascuţiţi, femela căzând, ar fi rămas prinsă ca în nişte ţepi, înfigându-se din ce în ce mai mult din pricina greutăţii propiului său corp, iar noi am fi avut acum o nouă pereche de colţi admirabili, care în fond constituiau principala noastră ţintă în vânătoarea de elefanţi.

În asemenea cazuri sunt întotdeauna diferenţe de idei şi de opinii şi de data aceasta, cu destulă dreptate, căci pe de o parte uneam sforţările noastre zadarnice, iar pe de alta înţelegeam cât de nefondate erau aşteptările noastre. Era neîndoios că elefanţii nu se vor mai deda la noi acrobaţii şi că odată salvaţi femela şi cei doi pui se vor depărta cu toţii – fără să ne facă măcar cinstea de a ne privi – pe drumul pe care veniseră.

Călăuza susţinea cu insistenţă că neizbânda vânătparei se datora absolut numai modificării introduse de către ingineri în construirea capcanelor şi acel om rutinar şi obtuz ne făcea singuri răspunzători de insuccesul care ne indispunea atâta.

Fu imposibil să-l facem să înţeleagă că apa care se infiltrase în cavitate era singură de vină şi că desigur chiar dacă am fi înfipt zeci de lănci în fundul fiecărei gropi rezultatul ar fi fost acelaşi. Lichidul, care o transforma într-o adevărată baie, ar fi menţinut pe animale deasupra, înlesnindu-le salvarea.

Bineînţeles că în discuţia care se încinse îşi atribuiau unul altuia cea mai mare vină; astfel că imputările schimbate între ingineri şi călăuză luară la un moment dat o formă destul de serioasă. Totuşi spectacolul eraântradevăr caraghios. Discuţia se făcea prin strigăte de la un pom la altul la distanţe de nu mai puţin de o sută de metri şi polemiştii ajunseseră la ameninţări, gesticu-lând iritaţi şi invitându-se reciproc, cu pumnii slrânşi, la un furios pugilat.

Intrau în discuţie două elemente ireconciliabile: orgoliul profesional al inginerilor, care nu voiau să admită că o eroare a lor ar fi provocat neizbânda şi fanatismul negrului, respectul său pentru tradiţiile rasei sale care nu se împăca cu nimic contrariu intangibilităţii procedeelor strămoşeşti.

La început luai în serios discuţia, căutând chiar să stabilesc dreptatea unora şi a altora, dar în curând, în faţa grotescului acelor interpelări azvârâite de la un arbore la altul, ca proiectilele unei artilerii grele, începui să rid cu poftă găsind scena foarte amuzantă.

Dar discuţia luă repede o întorsătură primejdioasă. Ca şi cum inginerii ar fi fost dispuşi să câştige procesul cu ajutorul pumnilor, Van Thyft, prudentul şi liniştitul belgian strigă:

— Să ne coborâm.

— Eşti nebun, îi strigai eu.

— Nu, interveni Borel, Van Thyft are dreptate. N-am venit aici ca să stăm cocoţaţi ca nişte berze pe când dobitoacele astea îşi rid de noi.

— Nu voi consimţi niciodată la o asemenea imprudenţă.

— Dacă elefanţii ne văd, insistă marsiliezul, tot vom avea timp să ne întoarcem iute la ascunzătorile noastre. E de ajuns să lăsăm scările atâmate de ramuri.

Cronville, mai prudent, zise:

— Eu rămân aici.

Păreau că uitaseră incidentul anterior.

— Nu veţi avea timp să vă urcaţi iar în arbori dacă vă atacă elefanţii, le zise călăuza. Animalele acestea sunt de o agilitate uimitoare şi nu-ţi dau timpul să faci nici o mişcare.

Şi avea dreptate. La primejdia unei asemenea îndrăzneli se mai adăuga şi aceea pe care o prezenta faptul că nu aveam decât câte p scară de fiecare arbore ceea ce era insuficient pentru ca toţi albii şi negrii să ne întoarcem în ascunzătorile noastre. Şi poate că noi albii am fi reuşi să ne punem la adăpost, dar nu tot aşa şi negrii şi nu aveam dreptul să expunem pe oamenii aceia la furia unui inamic feroce şi neîndurător, Pe de altă parte, eu personal consideram că ar fi fost o nebunie mai imprudentă chiar decât faimoasa întreprindere a Cavalerului bravilor să ne ducem să-i căutăm pe elefanţi, să-i provocăm şi să-i hărţuim, când avusesem dovezi atât de puternice de ferocitatea lor cu o zi înainte chiar.

Şi mă uimea mai ales faptul că tocmai Van Thyft, cumpănitul, prudentul şi sobrul Van Thyft de a cărui înţelepciune şi seriozitate avusesem prilejul să ne convingem în diferite rânduri să fie acela care săpropuie o asemenea nebunie. Apoi mi se părea şi mai ciudat ca Marius, totdeauna în dezacord cu belgianul, să-i secondeze în acea ocazie, tocmai atunci când ar fi fost mai la locul ei una din acele fraze lapidare ale marsiliezului, care aveau darul să facă să amuţească ceasuri întregi pe discretul baron.

Dar se vede că acesta se agăţase de ideea lui şi surd la toate rugăminţile şi sfaturile noastre răspunse:

— Destulă voibă! să ne coborâm!

— Coboară-te singur îi strigai eu iritat văzând absurda lui încăpăjjnare. Noi n-avem poftă să ne sinucidem, în acelaşi timp, poruncii călăuzei să scutească pe negrii care se aflau în celălalt arbore de obligaţia de a se supune acelor smintiţi, lăsându-le astfel împreună cu răspunderea acelei imprudente îndrăzneli şi riscurile ce decurgeau din ea.

Călăuza se adresă oamenilor din escortă în dialectul lor oprin-dui de la a urma pe albi în acea smintită întreprindere şi – de prisos să vă mai spun – primiră cu multă, promiţând că niciunul nu se va da jos din pom.

Încercai iar să-i fac să înţeleagă nebunia intenţiei lor, dar totul fii în zadar. Marsilezul şi belgianul, mai încăpăţânaţi ca nişte gasconi nu voiră să asculte nimic.

În faţa unei asemenea încăpăţânaţi Cronville care era Ungă mine, îmi zise:

— Ds şont fous!… laissez-les faire!

Tăcui deci, dar în gând blestemam acea stare de suflet care ne descoperea un nou aspect moral al lui Van Thyft, omul care până atunci ni se înfăţişase ca tipul normalităţii.

Se vede că vânătoarea de fiare îmbată pe vânător, producând asupră-i un efect asemănător cu acela care se produce în novicele care învaţă să conducă un automobil. E un fenomen foarte cunoscut: când se simte în stare să conducă o maşină, unicul său gând e să-i dea p viteză nebună. Simte ameţeala iuţelii întocmai ca acela care găsindu-se la o înălţime simte dorinţa de a se arunca în abis. Cumpătarea care la început îl face să se mulţumească cu satisfacţia de a reda mecanismul, supunându-se docil la acţiunea volanului se transformă curând în dorinţa de a devora spaţiul şi această ispită devine din ce în ce mai puternică, fiind stimulată de însăşi primejdia care se iveşte la fiecare pas sub forma curbei repezi şi primejdioase, a arborelui care pare că atrage în mod irezistibil maşina, a gropilor şi râpelor care îl cheamă mereu atrăgându-l.

…Cu vânătorul de fiare se întâmplă acelaşi lucru. La primele întâlniri e precaut, adoptă măsurile pe care experienţa, instinctul prudenţei şi teama le dictează în faţa primejdiilor. Nu le caută; ceva mai mult, are o deosebită grijă să le ocolească. Pune în acţiunile şi mişcările sale toată atenţia şi preferă să-i scape o pradă decât să ajungă la lupta corp la corp. Dar după ce a primit botezul vânătorii, când primejdia l-a atins cu aripa sa fatidică, când după ce a trecut prin clipe grele se vede teafăr şi învingător fără cea mai mică rană cu toate că s-a luptat eroic cu monstrul; când vede întins la picioarele sale atât de fioros, atât de puternic şi atât de viclean înfrânt de dânsul cu o relativă uşurinţă, atunci se trezeşte în sufletul său ceva semeţ, provocator şi nesocotit; orice teamă, orice frică se risipeşte, devine îndrăzneţ şi temerar; iubeşte pericolul şi-l desfide şi se lasă fârât de nebuneasca ameţeală pe care o produce cea mai tulburătoare poate din beţiile care pot întuneca minte omenească.

Van Thyft se afla în acea stare de spirit. Cum prima saântâlnire cu fiarele fusese norocoasă, se lăsă ameţit de succes şi voia cu orice preţ să obţină un altul. Nu era dispus să lase să scape ocazia atât de prielnică şi de aici iritaţia şi necazul său în faţa iminentei retrageri a elefanţilor, care ar fi constituit – după dânsul – o batjocorire a prestigiului său de vânător de acum expert. Cu orice chip ziua aceea trebuia să se sfârşească cu veleităţile sale de campion căci asta se credea omul acela alât de serios şi de grav. Lăsa deci cu mult în urmă pe şoferul neofit care se avântă orbeşte în cursa nebună fără nici o atenţie, fără respect faţă de viaţa trecătorilor, fără teamă de curba prea strânsă care poate să-l ducă la catastrofă. Era ca soldatul care se întoarce de pe front obosit, cu nervii frânţi de violenţa emoţiilor, dar care fiind departe, într-un loc sigur – după ce trecut uraganul bătăliei, din care întâmplarea

—a scos neatins – dă puţină importanţă grozăviilor tragediei şi caută să se convingă că în primejdiile luptei e multă imaginaţie. Bunul simţ totuşi învinse şi belgianul renunţă la temerarul său proiect, scutindu-ne astfel de durerosul spectacol al unui prânz de elefanţi la care unicul fel de mâncare l-ar fi constituit un inginer belgian încăpăţânat şi temerar.