CAPITOLUL XIV.

Cine a tras? — Elefanţii ne asediază.

Era scris că în ziua aceea ne vom înşela în toate privinţele. Văzându-i pe elefanţi îndreptându-se spre pădure, le atribuirăm intenţia de a se depărta. Dar nu fu aşa. După câţiva paşi se opriră privind în toate părţile, ca cineva care ştie că în apropiere e ceva demn de atenţia sa.

Când ne aşteptam mai puţin, o detunătură seacă răsună în aer. Cineva trăsese din arborele ocupat de Borel şi Van Thyft. Care din doi a tras? îi întrebai vădit iritat. Fusese o imprudenţă. Vedeam bine că elefanţii căutau cu îndârjire pe inamicii lor, pe oamenii care săpaseră groapa înşelătoare, pe acei care ziua trecută omorîseră pe unul de-ai lor, pe noi în sfârşit. Era vădit că nu voiau să plece fără să-şi ia p revanşă teribilă pentru toate ofensele ce suferiseră. Pentru ei singura ţintă acum era să ne pedepsească cumplit.

Nimeni nu răspunse la întrebarea mea. Şi la ce bun? Cea mai puternică voce ar fi fost acoperită de zgomotul oribil al zbieretelor şi şuierăturilor pe care la scoteau animalele acelea ca înnebunite la auzul neaşteptatei detunături. Zgomotul era infernal.

Timp de câteva secunde rămaseră nemişcaţi cu privirile aţintite spre punctul de unde pornise agresiunea, adică spre grupul de arbori care ne servea de refugiu. Desigur distingeau ceva printre frunze, cu toate că aveam toată grija să ne ascundem, căci deodată cu o mişcare simultană, ca şi când ar fi ascultat de p comandă se îndreptară în fugă spre noi şi în mai puţin de două minute, cu toate că distanţa nu era mică, fură dedesubtul nostru şuierând continuu ca nişte sirene de fabrică.

Erau şase, toţi foarte mari de statură. Ca şi cum ar fi fost mai îndârjiţi asupra acelora care ocupau arborele de unde pornise detunătura, patru se aprqpiară de acesta, pe când numai doi ne aleseră drept ţintă a furiei lor. Cu toate că eram obişnuiţi cu pericolul, cred că toţi simţiră ca şi mine un fior de teamă văzând ridicate spre noi trompele acelea impunătoare, groaznică ameninţare pentru vieţile noastre dacă aveam nenorocirea să le cădem la îndemână.

Călăuza ne asigurase că ne aflam în siguranţă şi că puteam fără nici o grijă să ne desfăşurăm toată activitatea împotriva elefanţilor şi avea într-adevăr dreptate.

Pahidermii, ca şi când ar fi urmat un plan mai înainte conceput, înconjurară cu trompele trunchiul arborelui în care mă găseam, cu intenţia vădită de a-l dezrădăcina. Fu prima lor înfrângere. Nu izbutiră nici măcar să-l zguduie. Dar nu renunţau. Ura lor pentru agresori era atât de îndârjită, se vede, încât erau decişi să recurgă la toate mijloacele spre a se răzbuna.

Neizbânda primei încercări le sugeră alt mijloc. Izbindu-se cu violenţă de arbore pentru a face să apese asupra lui toată enorma lor greutate, nu izbutiră totuşi să-l mişte din loc. Şi ca şi când prin aceea şi-ar fi exteriorizat curajul, de fiecare dată şuierăturile lor deveneau mai ascuţite şi zbieretele mai stridente.

Cu toate că cele două eşecuri ar fi trebuit să ne întărească încrederea că vom ieşi demni din această situaţie grozavă, mărturisesc cănu ne simţeam tocmai siguri cum am fi fost în faţa cuştii de lei dintr-o grădină zoologică. Mă gândeam – şi desigur tot aşa şi inginerii, deşi niciunul nu dădea dovadă de sinceritate – că dacă cei doi elefanţi izbuteau să aplece câtuşi de puţin trunchiul am fi fost cu desăvârşire pierduţi.

Acea stare de aşteptare, de profundă emoţie la vederea pericolului, ne paraliza pentru moment facultăţile şi ne mulţumirăm să aşteptăm spre a ne da seama exact că monştrii nu-şi puteau realiza intenţia.

Curând pe buzele noastre se ivi un zâmbet de încredere. Cel mai sincer optimism ne usca sudoarea rece de pe frunte şi ne gândirăm că sosise momentul să tragem în furioşii pahidermi care se zbăteau cu violenţă dedesubtul nostru, distrugând tot ce întâl-neau în calea apendicelui lor nazal.

De data asta trăsei eu cel dintâi şi inginerii mă imitară imediat. La aceste detunături elefanţii răspunseră cu strigătele cele mai stridente. Şi în curând se încinse o luptă grozavă cu minuni de activitate de o parte şi de alta. Noi înteţeam mereu focurile, ţintind mai mult capetele; dar era foarte greu să înfigi un proiectil în ochi, în ureche sau în gură dată fiind poziţia noastră dezavantajoasă şi e ştiut că gloanţele care se opresc în spinarea acestor animale, le supără foarte puţin căci abia izbutesc să străbată pielea groasă stratul de grăsime care acoperă muşchii şi a căror grosime e de 15-20 centimetri.

Întâmplător, unul fu rănit în partea superioară a trompei şi înnebunit de durere se aruncă cu o formidabilă impetuozitate asupra trunchiului arborelui în care ne adăposteam şi care de data aceasta se clătină ca şi când ar fi fost zguduit de un cutremur.

Borel, căruia animalul îi prezentă capul în profil, trase de mai multe ori asupra lui. Probabil că-l răni din nou, căci animalul din ce în ce mai furios se izbi cu violenţă de trunchiul arborelui nostru. Violenţa izbiturii îl făcu să cadă şi să rămâie o clipă ca ameţit Când se putu scula, se îndreptă spre trunchiul care susţinea pe belgian şi pe marsiliez şi încolăcindu-şi în juru-i trompa rănită încercă cu disperare să-l zguduie când trăgând de el, când împingându-l cu capul şi cu pieptul, cu o furie indescriptibilă.

Borel nu făcea economie de muniţie şi gloanţele sale se îndreptau spre trompa pahidermului când acesta trăgea de trunchi şi spre ochi când împingea într-însul; după câteva minute de luptă zadarnică cu trunchiul care rămânea neclintit observarăm că sângele curgea şiroi din trompa şi din gura elefantului, încetul cu încetul atacurile sale deveniră mai puţin impetuoase şi din când în când scutura capul ca şi când ar fi vrut să gonească ceva supărător, înţeleserăm imediat că acea clătinare continuă a capului nu era altceva decât ameţeala care cuprinde pe orice animal când simte că-i scapă viaţa.

Animalul rănit era unul din cele mai mari exemplare dar n-avea decât un dinte şi acela rupt, aşa că nu era prea interesant pentru noi ca vânat.

Dar acesta nu era unicul episod emoţionant al aventurii, între cei şase monştri era unul înzestrat cu doi dinţi enormi şi intacţi care pe când ceilalţi continuau lupta împotriva noastră începu un joc ciudat: Se depărta la vreo cincizeci de metri de arbore şi cu toată iuţeala ce-i era cu putjnţă să desfăşoare pe acest spaţiu se aruncă asupra lui înfigându-şi dinţii în trunchiul care avea un diametru de un metru şi mai bine. Nu era deci uşor să-l distrugă cu sistemul acela. Totuşi teama să nu izbutească ne sfătui să-l împiedicăm cu orice preţ. Şi fără a pierde din vedere pe ceilalţi, îl luarăm drept ţintă a gloanţelor noastre cu toată părerea contrară a călăuzei care ca întotdeauna era în dezacord cu noi, probabil din pricina rivalităţii de rasă. Omul acela pretindea că elefantul, când se va convinge de zădărnicia eforturilor sale, va renunţa de teamă să nu-şi rupă frumoşii dinţi de care părea că e atât de mândru. Bineînţeles că nu-l ascultarăm din pricină că dacă izbuteam să-l omorâm dinţii lui ar fi fost ai noştri şi am fi curmat imediat acest joc primejdios pentru noi, fără a mai pune la socoteală că am fi împiedicat sfărâmarea acelor două superbe bucăţi de ivoriu, îndreptarăm asupra-i o ploaie de gloanţe, fără a izbuti să-l facem să renunţe la smintita lui încăpăţânate.

Unul din atacuri fu atât de teribil încât clătină brusc arborele, îl înfierbântă desigur durerea provocată de răni. La producerea ciocnirii auzirăm un zgomot sec, o trosnitură puternică. Privirăm miraţi în jos. Unul din colţi se sfărâmase în bucăţele. Afară de asta, elefantul neputând opri – cu toată energia sa – avântul imprimat enormului său corp„de furiosul atac îşi pierdu echilibrul şi se rostogoli la pământ. înteţirăm atunci focurile noastre şi văzându-l nemişcat ne închipuirăm că fusese rănit mortal; dar ridicându-se din nou, înfuriat şi hotărât, se puse lângă trunchi şi cu forţa sa extraordinară începu o serie de lovituri de berbece, înfigându-şi mereu în lemn unicul colţ carei mai rămăsese şi scoţând de fiecare dată un strigăt teribil.

E imposibil de imaginat de câte ori reînnoi atacurile acelea grozave asupra obiectului furiei sale. Mi-amintesc însă, ca şi când s-ar fi înfâmplat ieri, că îndată se produse un al doilea zgomot, identic cu primul, cu o vibraţie metalică şi că privind pe elefant văzurăm că-şi pierduse şi celălalt dinte care se sfărâmase în mii de bucăţele. Şi în acelaşi timp observarăm un fenomen care ne surprinse. Fruntea fiarei a cărei faţă era însângerată stătea lipită de trunchiul pe care voia să-l distrugă.

Trăsesem câteşicinci asupra lui, fără ca animalul să facă cea mai mică mişcare. Murise în timpul ultimei sale încercări.

Elefantul rănit la trompă de Borel, pe care îşi propusese să-l extermineze, simţind desigur că nu mai poate continua lupta, se depărta încet de câmpul de bătaie intrând în pădure. Mai rămâneau deci în faţa noastră patru elefanţi; dar aceştia, mai puţin impetuoşi decât tovarăşii lor dădură dovadă de prudenţă şi se depărtară de locul acela care fusese atât de funest pentru doi dintre ei, iar la câţiva metri se opriră aşteptându-ne liniştiţi. Nu erau afară din bătaia puştilor noastre, dar ne convinseserăm de la primele focuri că nu le făceam nici un rău şi cum, pe de alt parte muniţiile noastre se epuizau, căci cheltuiseră o enormă cantitate de cartuşe de carabină şi nu ne-ar mai fi rămas decât vreo câteva sute de capse de revolver, cu alte cuvinte ne-am fi găsit fără mijloace de apărare într-o regiune în care pericolele furnicau. Când ne convinserăm deci că elefanţii ne propuneau un armistiţiu îl primirăm fără nici un scrupul în dorinţa de a ne odihni puţin.

Mamiferele statură mai bine de o oră la pândă. Niciunul nu se mişcase din loc ca şi când ar fi fost convinşi că ne vom petrece tot restul vieţii cocoţaşi în acele cuiburi de barză. Tenacitatea aceea agresivă era destul de îngrijorătoare. Dar călăuza care întotdeauna opina conform speranţelor sale ne asigură că îndată ce va sosi noaptea – care era foarte aproape – se vor retrage în pădure şi atunci vom profita de acele clipe ca să ne coborâm din arbori şi să ne refugiem în tabăra atât de bine întărită.

Nu acceptarăm însă teoria sa; dimpotrivă, convinşi de faptul -foarte probabil – că inamicii nu vor comite naivitatea să părăsească o pradă pe care o considerau sigură şi că în timpul nopţii orice apărare devine mult mai grea, hotărârăm să pregătim de pe atunci, cât era încă ziuă, ceea ce era necesar pentru salvarea noastră.

Dar cum să procedăm? Cum să depărtăm de acolo pe elefanţi care nu păreau dispuşi să renunfe la înfrângerea noastră?

— Eu ştiu ce vom face, zise călăuza.

— Ce? întrebarăm toţi cu grabă.

— Un negru va trece în arborele vecin, de acolo în altul şi iar în altul. Avem destule frânghii. Acela care va face această călătorie va tăia mai întâi ramuri din arborele nostru, iar noi vom tăia de asemenea cât vom putea mai multe ca să i le dăm lui şi el să le arunce cât mai aproape de elefanţi.

— Dar ce naiba de joc mai e şi ăsta? Explică-te. Nu înţelegem nici un cuvânt.

— Veţi vedea numaidecât musius…