CAPITOLUL XV.

Planul călăuzei – Preţul salvării noastre.

Trecură zece minute în timpul cărora călăuza dădu în jargonul în care se înţelegeau ei instrucţiuni complete pentru executarea planului. După ce termină lungul său discurs din care nu înţeleser-ăm nici un cuvânt, negrul luă un cuţit. Imediat fu adunată toată frânghia de care dispuneam, inclusiv scara de care ne servisem pentru a escalada arborele şi aceea care se găsea la ceilalţi. Legându-se una de alta aceste bucăţi se obţinu o frânghie lungă la extremitatea căreia negrii făcură un laţ strâns. Cu o deosebită măiestrie, unul din congolezi o azvârli în arborele vecin unde se prinse solid în unghiul format de două ram uri groase. Indigenul se apucă cu amândouă mâinile de cealaltă extremitate şi dându-şi drumul în spaţiu îşi făcu vânt izbutind să treacă fără nici un incident la refugiul camarazilor noştri, Borel şi Van Thyft, care îl primiră cu multă cordialitate.

Între timp, cei câţiva negri care erau cu noi se apucară să taie ramuri din arborele care ne adăpostea şi în special din partea dinspre elefanţi şi arborii vecini, operaţie pe care o făceau în acelaşi timp cei de pe celălalt arbore în urma indicaţiilor negrului acrobat.

În acelaşi mod sări apoi în alt pom mai departe de punctul de plecare, menţinându-se totuşi în comunicaţie relativ uşoară cu ajutorul frânghiilor întinse de la un pom la altul. Atunci i se deteră toate ramurile care fuseseră, tăiate şi observarăm că negrii le alegeau pe cele makuscate. întrebarăm pe călăuză ce înseamnă toate acestea dar nu obţinurăm altrăspuns decât câteva monosilabe. Părea concentrat în peripeţiile planului său ca un general pe câmpul de luptă.

Cu toate silinţele noastre de a pătrunde gândurile acelui om care era desigur sagace ca toţi cei din rasa lui nu înţelegeam unde voia să ajungă.

Negrul care executa planul, trecu cu o agilitate de maimuţă la unul din arborii cei^mai îndepărtaţi, situat chiar în faţa elefanţilor care ne atacaseră, înainte de a se despărţi de şeful său, acesta u' dăduse o cutie de chibrituri.

— Nu cumva vrea să aprindă un foc? întrebai pe călăuză.

— Ba da, musiu; numai aşa vom face să plece blestematele astea de animale.

Zâmbii cu neîncredere. Nu puteam crede în eficacitatea acestei stratageme. Un foc aprins la o asemenea înălţime n-ar fi fost luat în serios de pahidermii întărâtafi. Altfel ar fi fost – după părerea mea – dacă negrul s-ar fi putut coborî pe pământ spre a aprinde focul.

Văzui atunci limpede stratagema călăuzei. Omul acela trebuia să aprindă o ramură şi s-o lase să cadă; apoi să arunce mereu altele peste ea, mai ales din cele mai uscate. Dar dacă focul nu se stingea de la sine imediat, elefanţii s-ar fi grăbit să-l împrăştie, după cum făcuseră cu tot ce găsiseră dedesubtul nostru, chiar cu arbuştii şi plantele mai mari.

Nu e deci de mirare că încrederea mea în procedeul întrebuinţat de călăuză fu aproape nulă şi că priveam cu absolută indiferenţă surprinzătoarele acrobaţii ale neobositului negru.

Dar când prima ramură căzu aprinsă la pământ văzui cu uimire că elefanţii, care nu dovediseră nici o teamă în faţa armelor noastre, dădură semne de o vie surprindere. Câteva clipe scurte priviră focul care alimentat de alte ramuri şi frunze uscate luase proporţii neaşteptate şi imediat – cu o vădită îngrijorare – porniră spre câmpie între lac şi crângul unde ne adăposteam noi şi aici se opriră iarăşi. Nu izbutisem deci să facem nimic. Pahidermii în noua lor poziţie ne închideau acum şi drumul înspre tabără, căci spre a ne duce la locul fortificat era neapărată nevoie să trecem prin câmpia nisipoasă.

Intensitatea focului sporea mereu şi faptul că ramurile care îl alimentau erau verzi făcea să se ridice un nor gros de fum, pe care un vântişor ce se iscase tocmai atunci îl împingea înspre noi.

Până şi elefanţii care se opriseră la o distanţă destul de mare erau incomodaţi de fumul acela nesuferit şi mulţumită lui se depărtară tot mai mult, ajungând pe malul lacului.

Dar veni un moment când ne fu imposibil să mai stăm în arbori, unde eram expuşi să murim asfixiaţi. Umiditatea atmosferei făcea să staţioneze în jurul nostru norii aceia care ne înăbuşeau.

— Aici o să murim cu toţii, zise Borel.

— Ce ne mai rămâne altceva de făcut? răspunse Doumer.

— Să ne coborâm jos. Jos pericolul.deşi mare, este mai uşor de ocolit Adăpostindu-ne îndărătul focului e mai mult ca sigur că elefanţii nu vor îndrăzni să năvălească asupra noastră.

Evidenţa unei primejdii imediate şi pe care n-o puteam evita făcu pe toţi, până şi pe călăuză să accepte planul meu foarte îndrăzneţ, foarte primejdios, dar singurul pe care-l puteam adopta în asemenea condiţii. Ne cobprârăm deci cu toată graba, adică cu graba ce ne-o permitea nevoia de a reface scările din frânghie şi nu furăm câtuşi de puţin supăraţi de pahidermi care erau opriţi de teama focului.

— Şi o să stăm aici până ce dobitoacele alea vor binevoi să plece? întrebă marsiliezul când furăm toţi jos.

— Ce putem face altceva! răspunsei eu pe un ton răstit.- Te înşeli amice – interveni Van Thyft – omul ideilor oportune… Eu cred că ne putem duce liniştiţi şi în toată siguranţa la corturile noastre.

— Cum asta?

— Pur şi simplu protejându-ne cu un foc portativ. Elefanţii ne vor respecta de teama flăcărilor ca şi acum. Ce credeţi?

12S în disperare de cauză acceptarăm aproape cu entuziasm propunerea belgianului, deşi recunoscurăm imediat că era irealizabilă. Cum să transporţi un foc? Aveam de străbătut mai bine de un kilometru până să ajungem la corturi. Totuşi ne convinserăm că acela era singurul mijloc ce ni se oferea pentru salvarea noastră.

Se expuseră cele mai diverse sisteme de focuri ambulante, unele atât de extravagante încât cu ^toată gravitatea situaţiei ne făceau să izbucnim în hohote de râs. în sfârşit acceptarăm pe acela propus de un congolez din escortă. Era vorba de un fel de targa pe care să se aşeze ramurile incendiate. Doi pari destul de lungi ridicaţi pe umeri de către doi dintre noi aveau să suporte încărcătura incendiată, iar un negru mergând alături avea să alimenteze încontinuu focul.

Acţiunea fumului operase o transformare neaşteptată în aspec -tul nostru. Albeaţa hainelor noastre devenise cenuşie iar mâinile şi feţele nu se deosebeau întru nimic de acelea ale oricărui om din escortă. Şi ajunsei să mă tem că reîntorşi în tabără, unde n-aveam apă suficientă ca să ne spălăm, nu vom mai putea să deosebim pe albi dintre negri… Şi nici nu era de gândit să ne ducem la lac ca să umplem din nou vasele. Acea asemănare de aspect pricinuită de fum mă făcu să nu protestez când fusei desemnat să fac parte din prima echipă de brancardieri.

În câteva minute tărgile şi focurile fură gata.

Elefanţii, cu o răbdare demnă de o intenţie mai bună, nu se mişcaseră de pe malul lacului, dar văzând că focurile – pricina fricii lor – începeau să înainteze, fugiră în direcţia în care dispăruseră mai demult femela şi puii săi. Fără îndoială că fenomenul acela de deplasare li se părea ceva foarte primejdios şi găsiră într-o fugă prudentă mijlocul de a scăpa de o catastrofă.

Văzând depărfându-se pahidermii tot optimismul meu reînvie şi cum vântul continua să împingă fumul înspre mine invitai pe călăuză care era tovarăşul meu să arunce parii şi cu ei ramurile incendiate. Dar prudenţa acelui etern contrazicător se alarmă, îmi aminti primejdia la care am fi expuşi dacă pahidermii schimbân-du-şi părerea s-ar întoarce spre noi şi ne-ar surprinde lipsiţi de scuturile combustibile. Fusei deci nevoit să mă resemnez şi să sufăr greutatea poverii şi fumul acela nesuferit.

…Dar totul soseşte în viaţă. Până şi momentul în care ne văzurăm în corturi, scăpaţi de primejdii şi de griji şi odată în incinta întărită, când furăm siguri că nici o surpriză neplăcută nu va mai veni să tulbure liniştea sufletului nostru, ne uitarăm unul la altul şi izbucnirăm cu toţii într-un hohot de râs care nu ne dete răgaz să ne mai adresăm nici obişnuitele glume. Până şi Borel de data aceasta fu discret.

— Mâine dimineaţă plecăm, zisei camarazilor mei, îndată ce ne aşezarăm să mâncăm pentru prima dată în ziua aceea. Probabil că tonul meu fu atât de energic, încât nimeni nu cuteză să facă vreo obiecţiune. Astfel că, fără nici o discuţie, rămase stabilit că vom porni a doua zi înapoi. Eu unul n-aş fi admis altă soluţie, în momentul acela nu eram explorator, ci arbitru. Consimţisem să întreprind expediţia, numai spre a dovedi, după cum pretindea Dr. Wertey, că existau elefanţi în regiunea aceea. Nu mai aveam deci nimic de făcut în pădure. Afară de asta, după atâtea luni de viaţă rătăcitoare şi primejdioasă, voiam să mă odihnesc câtva timp la Maţadi, alături de amicul meu Laffite, aşteptând ca acesta să decidă să întreprindă o nouă expediţie interesantă.

Călăuza transmise oamenilor din escortă ordinul de a fi gata de pornire în zorii zilei şi, plăcut impresionaţi de gândul că vom scăpa în curând din acele locuri, unde trecuserăm prin clipe atât de grele, ne duserăm cu toţii să ne odihnim, nu fără a fi schimbat mai întâi acest scurt dialog.

— Va să zică nu ne continuăm drumul spre Poust? întrebă Borel, vizibil contrariat.

— Imposibil, răspunsei eu.

— E foarte neplăcută această modificare a programului.

nt,

— Ce să vă fac? Mâine ne vom înapoia la Orkmor, unde vor rămâne oamenii din escortă, iar noi, după ce vom trece râul cu pluta pe care ne-au legănat-o atâta caimanii de rândul trecut, ne vom întoarce cu automobilul la Matadi.

— Numai pentru atâta lucru nu merită să mai plecăm…

— Afară de asta, interveni Van Thyft, deşi expediţia e oarecum condusă de domnul Tican, nu l-am recunoscut însă ca şeful nostru şi putem foarte bine să ne despărţim de dânsul dacă se încăpăţân-ează să ne lase.

— Bineînţeles că mă încăpăţânez, zisei eu cu toată energia. Trebuie să mă întorc mâine la Matadi, fiindcă aştept o prietenă din Europa, care trebuie să sosească zilele acestea. E prin urmare un caz de forţă majoră. Nu pierdeţi nimic renunţând acum la o întreprindere care nu vă mai poate oferi nimic nou. Episoadele de ieri şi de astăzi prezintă destule evenimente de emotivitate pentru ca să ne simţim cu toţii destul de despăgubiţi de neplăcerile călătoriei. Afară de asta, domnilor, d-voastră veţi mai rămâne câtăva vreme în Congo şi nu vă vor lipsi ocaziile de a întreprinde expediţii, mai emoţionante chiar decât aceasta, căci veţi avea prilejul să vânaţi fiare de toate speţele.

— Aceasta nu ne îndreptăţeşte să renunţăm acum la plăcerea expediţiei acesteia, zise Doumer.

— în sfârşit, domnilor, nu ştiu ce să vă mai spun… Va veni o zi în care ca şi mine acuma, veţi simţi nevoia de a vă repauza şi atunci nimeni nu vă va putea sili să întreprindeţi călătorii ingrate ca cea de faţă.

— Şi dacă nu te-am lăsa să pleci? întrebă belgianul pe un ton cam aspru.

— Pădurea prezintă mult mai multe obstacole decât intransigenţa a patru ingineri încăpăţânaţi şi am ştiut întotdeauna să-mi deschid calea printre încercatele ei labirinturi, pe care le apărau fiare respectabile.

Nu mai vorbirăm despre asta; dar înţelesei că toată discuţia aceea n-avea nici o importanţă şi nu modifica întru nimic ordinele de plecare pe care le dasem mai-nainte călăuzei.