ASFINŢITUL.

Soarele cobora spre apus, fluturându-şi aripile înguste, ceţoase.

Los şi Gusev mergeau grăbiţi spre malul canalului, străbătând câmpia care-şi pierdea culorile şi aşa arăta mai pustie, mai sălbatică. Soarele cobora repede spre orizontul apropiat, la marginea câmpului – şi curând dispăru. O lumină purpurie, orbitoare, se revărsă în urma lui, cuprinzând cu razele ei puternice jumătate din firmament, peste care, însă, repede, repede se aşternea cenuşa amurgului, topindu-le. Cerul părea de nepătruns privirii.

În asfinţitul cenuşiu, o stea mare, roşie, răsări la orizont. Ea se ridică, asemenea unui ochi mânios. Câteva clipe, amurgul nu fu străbătut decât de razele ei sinistre.

Apoi, pe cupola cerului, neînchipuit de înaltă, începură să se ivească alte stele, constelaţii strălucitoare, verzui – razele lor de gheaţă sclipitoare parcă înţepau ochii! Steaua sinistră, ridicându-se tot mai sus, devenea din ce în ce mai luminoasă.

Ajuns la mal, Los se opri şi o arătă cu mâna:

— E Pământul!

Gusev îşi scoase şapca, îşi şterse sudoarea de pe frunte şi îşi dădu capul pe spate, privind lung patria îndepărtată care plutea printre constelaţii. Părea tras la faţă, întristat.

— Pământul! repeta el.

Rămaseră mult timp astfel, pe malul străvechiului canal, deasupra câmpiei presărată cu cactuşi, ale căror umbre se vedeau nelămurit în lumina stelelor.

Dar iată că de după linia puternic conturată a orizontului, se ivi o seceră luminoasă, mai mică decât a lunii, şi începu să se ridice în sus, deasupra câmpului de cactuşi. Plantele palmate îşi aşternură pe jos umbrele lungi.

Gusev îi dădu cu cotul lui Los.

— Ia uite ce-i în spate!

În spatele lor, deasupra câmpiei cu coline, cu crânguri şi ruine, strălucea un al doilea satelit al lui Marte. Discul lui rotund, gălbui, şi el mai mic decât luna, apunea peste munţii crestaţi, făcând să sclipească discurile metalice de pe coline.

— Ce noapte! Parcă-i vis! şopti Gusev.

Coborâră cu băgare de seamă malul, printre desişuri de cactuşi. O umbră neclară ţâşni de sub picioarele lor; un ghem păros se îndepărta rostogolindu-se pe potecile de lumină ale celor două luni. Ceva scrâşni, ţipă ascuţit, un sunet subţire de nesuferit. Frunzele cactuşilor se mişcau sclipind uşor. Păienjenişuri elastice ca o plasă li se lipeau de obraz.

Deodată, un urlet pătrunzător, sfâşietor, străpunse tăcerea nopţii. Apoi tăcu brusc şi totul amuţi. Tremurând de scârbă şi groază, Gusev şi Los alergau în salturi mari pe câmp, sărind pe deasupra plantelor trezite la viaţă.

În sfârşit, învelişul de oţel al aparatului se ivi la lumina secerei care răsărea. Ajungând lângă el, se aşezară gâfâind, trăgându-şi răsuflarea.

— Nu, nu mai am chef să umblu noaptea prin cuiburile astea de păianjeni! zise Gusev.

Apoi deşurubă capacul de la intrare şi se strecură în aparat.

Los mai zăbovi afară, ascultând, cercetând în jur. Şi deodată zări umbra înaripată a unei aeronave plutind printre stele ca o siluetă fantastică.