LOS PRIVEŞTE PĂMÂNTUL.

Umbra navei aeriene pieri. Los se căţăra pe învelişul umed al aparatului, îşi aprinse mica lulea şi rămase cu ochii la stele. O adiere rece îi învăluia trupul. Înăuntru, Gusev trebăluia ceva mormăind, cercetând lucrurile găsite, căutându-le ascunzători. După un timp, capul lui se ivi pe uşiţă.

— Ascultă Mstislav Sergheevici, orice-ai spune, toate astea sunt aur curat; cât despre pietre, nici n-au preţ! Ce bucurie pe gâsculiţa mea!

Apoi se trase iar înăuntru şi curând se linişti. Ce om fericit acest Gusev!

Dar Los nu era în stare să doarmă – se uita la stele, clipind şi trăgând din pipă. Naiba ştie ce o mai însemna şi asta! Cum putuseră să ajungă în Marte măştile acelea de aur, cu semnul acela distinctiv, ca un al treilea ochi, de libelulă? Dar mozaicul? Dar uriaşii pierind în valurile mării sau zburând printre stele? Dar semnul parabolei, bila rubinie – Pământul, şi cea cărămizie – Marte? semnul stăpânirii peste două lumi? De neînţeles! Dar cartea cântătoare? Dar oraşul ciudat care se ivise în oglinda înceţoşată? Şi de ce întreg ţinutul acesta era lăsat în părăsire? De ce?

Omul venit de pe Pământ îşi scutură pipa, lovind-o de tocul cizmei. De-ar veni ziua mai repede! Bineînţeles aviatorul marţian va da de ştire undeva, într-un centru locuit. Poate că îi căutau de pe acum, poate acea navă care plutise între ei şi stele fusese trimisă tocmai după ei!

Los străbătu cerul cu privirea. Lumina stelei roşietice, Pământul, pălea, apropiindu-se de zenit; raza ei subţire pătrundea drept în inimă.

Tot aşa, într-o noapte de nesomn, stând în uşa magaziei, Los privea cu o tristeţe rece cum răsărea Marte. Fusese abia acum două nopţi. Numai douăzeci şi patru de ore îl despărţeau de ceasul acela, de Pământ…

Pământul. Pământul verde – aci învăluit în nori, aci scăldat în lumina năvalnică. Patria luxuriantă, atât de bogată în ape, atât de risipitoare în suferinţe faţă de copiii ei şi, totuşi, cea iubită!

Friguri de gheaţă îi strângeau creierul. Acest globuleţ roşiatic al Pământului, era ca o inimă fierbinte… Un om, fiinţă efemeră care se trezeşte o clipă la viaţă, el, Los, s-a desprins singur de Patrie, prin voinţa lui nebunească – şi iată-l acum, stând singur, în acest loc pustiu, ca un demon mâhnit. Iată singurătatea, iat-o! Asta ai vrut tu? Ai evadat din tine însuţi?

Los îşi strânse umerii, scuturat de fiori reci. Apoi îşi vârî pipa în buzunar, se strecură în aparat şi se culcă lângă Gusev, care dormea sforăind. Omul acesta simplu nu şi-a trădat Patria; a zburat peste mări şi ţări, până la al nouălea cer, şi este la el acasă, aci, ca şi acolo. Doarme, liniştit, cu conştiinţa curată.

Biruit de căldură, de oboseală, Los aţipi. Şi mângâierea îi veni prin vis. Visă malul unui râu pământesc, mesteceni fremătând în bătaia vântului, nori, scântei de soare picând în apă, iar dincolo, o fiinţă în veşminte luminoase, strălucitoare, făcându-i semne, chemând, chemându-l.

Los şi Gusev fura treziţi din somn de vâjâitul puternic al unor elice.