CASA PĂRĂSITĂ.

De la malul canalului şi până la cel mai apropiat grup de copaci, Los şi Gusev merseră prin colb ars, ruginiu, sărind peste şanţuri înguste care se surpau, ocolind iezere mici, secate. Pe-alocuri, în albii golite de apă, pe jumătate năpădite de nisip, se vedeau rămăşiţele ruginite ale unor bărci. Ici, colo, pe câmpia moartă, posomorâtă, sclipeau nişte discuri bombate, măsurând cam un metru fiecare. Aceste discuri lucioase se înşirau de la munţii crestaţi, peste dealuri, spre îngrămădirile de arbori, spre ruine.

Între două coline, se înălţa un pâlc de copaci cafenii, scunzi, cu coroane largi şi turtite. Aveau crengi groase, strâmbe; frunzişul lor arăta ca muşchiul mărunt, iar trunchiurile erau vânjoase şi pline de noduri. Pe marginea crângului, între copaci, atârnau crâmpeie de plasă ghimpată.

Intrară în crâng. Gusev dădu cu piciorul: o tigvă de om, spartă, se rostogoli la o parte de sub colb; ceva metalic sclipi între dinţii ei. Aerul era înăbuşitor. În dogoarea fără vânt, crengile cu muşchi întindeau pe jos o umbră sărăcăcioasă. După câţiva paşi, dădură iar peste un disc bombat, prins cu şuruburi de ghizdurile metalice ale unui puţ rotund. La capătul crângului se vedeau nişte ruine, ziduri groase de cărămidă, surpate parcă de o explozie, mormane de pietriş, grinzi metalice îndoite.

— Casele astea au fost aruncate în aer, Mstislav Sergheevici! îşi dădu părerea Gusev. Pe cât se vede aci s-au petrecut lucruri mari. Cunoaştem noi trebuşoarele astea.

Pe un morman de moloz, se ivi un păianjen mare care fugi jos, pe marginea zidului stâlcit. Gusev trase un foc de revolver. Păianjenul sări în sus şi se prăbuşi, răsturnându-se. Un al doilea păianjen apăru numaidecât în goană, din dosul casei, fugi spre arbori, stârnind colb cafeniu, dar se lovi de plasa ghimpată şi începu să se zbată în ea, întinzându-şi picioarele.

Părăsind crângul, Gusev şi Los ieşiră pe o colină şi începură să coboare spre o a doua pădurice, unde se zăreau de departe nişte construcţii de cărămidă, printre ele una de piatră, mai înaltă decât celelalte, toate cu acoperişuri plate. Între colină şi aceste clădiri, zăceau mai multe discuri.

— E mai mult decât probabil, că sunt puţuri pentru conducte de apă, pentru ţevi pneumatice şi fire electrice – zise Los, arătându-le. S-ar părea că totul a fost lăsat în părăsire.

Trecură peste plasa ghimpată, străbătură păduricea şi intrară într-o curte largă, pavată cu lespezi. În fundul ei se ridica o casa, de o construcţie neobişnuită, sinistră. Zidurile ei netede, cu firide adânci, înalte şi înguste, ca nişte crăpături, se îngustau sus şi se terminau printr-o cornişă masivă de piatră neagră-sângerie. Două coloane solzoase, mai înguste în partea superioară, susţineau deasupra intrării un basorelief de bronz, înfăţişând un chip în repaus, cu ochii închişi. Trepte late, întinse pe toată faţada clădirii, duceau spre o uşă scundă, masivă. Plante agăţătoare, uscate, atârnau printre lespezile negricioase ale zidurilor. Casa arăta ca un mausoleu uriaş.

Gusev îşi propti umărul în uşa metalică, apăsând cu nădejde; ea se urni scârţâind. Străbătură amândoi un vestibul întunecos şi pătrunseră într-o sală înaltă. Lumina se strecura înăuntru printr-o cupolă de sticlă. Sala era aproape goală. Se vedeau câteva scaune răsturnate, o masă scundă cu învelitoare neagră, prăfuită; jos, pe podeaua de piatră zăceau nişte vase sparte; lângă uşă era o maşină, sau un fel de armă de o formă ciudată, compusă din discuri, globuri şi reţele de metal, – totul sub un strat de colb.

Lumina tulburată de praf cădea peste zidurile gălbui, cu scântei aurii. Sus zidul avea o largă centură de mozaic, înfăţişând pare-se, nişte evenimente istorice: lupta unor făpturi cu pielea galbenă cu alte făpturi cu pielea roşie; se vedeau apoi undele mării, în care, cufundată până la mijloc, apărea o siluetă omenească; în altă parte aceeaşi siluetă zbura printre stele: mai erau scene de luptă, fiare sălbatice repezindu-se la pradă, turme de animale ciudate, mânate de ciobani, scene din viaţă, de vânătoare, de dans, de naştere şi de funeralii. Centura sumbră alcătuită din aceste mozaicuri se încheia sus, deasupra porţii, cu scena construirii unui circ gigantic.

— Ciudat, foarte ciudat! repeta Los, suindu-se pe paturi ca să vadă mai bine amănuntele mozaicului. Peste tot, se întâlneşte acelaş desen curios al unui cap de om! Înţelegi, e foarte ciudat!

Între timp, Gusev descoperi într-un perete o uşă aproape nevăzută; ea dădea spre o scară interioară, care ducea într-un coridor larg, boltit, plin de lumina tulburată de praf.

De-a lungul pereţilor şi în nişele coridorului se vedeau chipuri de piatră şi de bronz, busturi, capete, măşti, cioburi de vase. Portaluri împodobite cu marmură şi bronz dădeau în alte încăperi.

Gusev se duse să cerceteze, una după alta, camerele laterale, scunde, cu aer stătut, slab luminate. Într-una din ele se afla un bazin secat, cu un păianjen mort pe fund. Într-alta era o oglindă mare, făcută numai cioburi, care acoperise întreg peretele; pe jos, zăceau grămezi de cârpe putrezite, mobile răsturnate; în dulapuri, haine zdrenţuite.

În cea de a treia încăpere, pe un loc ridicat, sub un puţ adânc, din care se revărsa lumină, se afla un pat larg. Pe el atârna pe jumătate în jos un schelet de marţian. Pretutindeni se vedeau semnele unei lupte crâncene. Într-un colţ, cu faţa în jos, zăcea un al doilea schelet.

Alături, printre gunoaie, Gusev zări câteva mici obiecte de metal greu, cizelat, probabil nişte podoabe femeieşti şi nişte vase mici de piatră colorată. El desprinse de pe haina măcinată de vreme a scheletului două pietre mari, aurii, unite printr-un lănţişor, care parcă iradiau lumină.

— Nu strică să le iau! zise omul. Le duc în dar Maşkăi…

Los cerceta sculpturile de pe coridor. Printre capetele de marţieni cu nasurile ascuţite, apăreau imagini de monştri marini, măşti colorate, vase lipite din bucăţi, semănând în chip ciudat, ca linie şi desen, cu amforele etrusce. O statuie mare, un tors, îi atrase atenţia; înfăţişa o femeie goală cu părul vâlvoi, cu chipul fioros, asimetric. Sânii ei ascuţiţi împungeau înlături. Un cerc alcătuit din stele de aur îi cuprindea capul, trecând pe deasupra frunţii într-o linie arcuită, subţire, deasupra căreia _se aflau două bile: una rubinie, cealaltă, roşietic-cărămizie. În trăsăturile senzuale şi autoritare ale femeii era ceva tulburător de cunoscut, răsărind de undeva, din adâncurile memoriei necontrolate de raţiune.

Alături, în zid, se contura o nişă mica zăbrelită. Los trase de vergelele metalice, dar zăbreaua nu se urni. Atunci, aprinse un chibrit şi în nişă, pe o perniţă putrezită, văzu o mască de aur. Era chipul unui om, cu fălcile mari, cu ochii închişi într-o expresie de linişte. Gura, ca secera lunii, zâmbea; nasul ascuţit semăna cu un cioc. Pe frunte, între sprâncene, avea o mică umflătură, ca un ochi de libelulă, mărit. Era chipul întâlnit pe mozaicul din prima sală.

Los strică o jumătate de cutie de chibrituri, cercetând tulburat această mască uimitoare. Cu puţin timp înainte de a-şi lua zborul de pe Pământ, văzuse fotografii luate după asemenea măşti, recent dezgropate printre ruinele uriaşelor oraşe de pe malurile Nigerului, în acea parte a Africei, unde azi se presupune că se găsesc urmele unei culturi care au aparţinut unei rase misterioase, dispărute.

Una din uşile laterale de pe coridor era întredeschisă. Los intră într-o cameră lungă, foarte înaltă, având sus o galerie cu balustradă de gratii. Atât jos, cât şi sus, pe galerie, se înşirau dulapuri late şi rafturi pline cu cărţi, mici, dar destul de groase. Cotoarele lor, cu ornamente imprimate şi aurite, formau linii continui şi uniforme de-a lungul pereţilor cenuşii. În dulapuri se aflau mici cilindri de metal, iar în unele, cărţi uriaşe, cu scoarţele de piele, sau de lemn. De sus, de pe dulapuri, din rafturi, din ungherele întunecoase ale bibliotecii, priveau cu ochi de piatră capetele chele, zbârcite ale savanţilor marţieni. Prin odaie se vedeau mai multe jilţuri adânci şi câteva casete puse pe suporturi subţiri, cu câte un ecran circular alături.

Cu răsuflarea oprită, Los îşi rotea privirile, cercetând această trezorerie cu iz de mucegai şi de descompunere unde, ferecată în scoarţe, tăcea înţelepciunea miilor de ani care se scurseseră pe deasupra lui Marte, El se apropie încet de un raft şi începu să frunzărească unele cărţi. Aveau hârtia verzuie şi literele geometrice, de o plăcută culoare cafenie deschisă. Los luă una, în care descoperi desene de maşini şi o băgă în buzunar, ca s-o cerceteze pe îndelete. În cilindri de metal găsi nişte suluri gălbui ca de fonograf, care, lovite cu unghia, sunau a os, dar suprafaţa lor era netedă ca sticla. Un asemenea sul, aflat pe lada cu ecran, fusese pesemne pregătit pentru înregistrare, şi rămăsese aşa în clipa când viaţa pierise în toată această casă.

Mergând mai departe, Los deschise un dulap negru, luă la nimereală o carte uşoară, groasă, legată în piele măcinată de vreme şi şterse încetişor, cu mâneca, praful de pe ea. Filele ei gălbui, vechi, arătau ca o fâşie continuă, strânsă în pliuri, care mergea în zig-zag de sus în jos. Aceste pagini dintr-o singură bucată, erau acoperite cu triunghiuri colorate, de mărimea unghiei. Ele mergeau de la stânga la dreapta şi înapoi, alcătuind linii neregulate, aci coborând, aci împletindu-se între ele, schimbându-şi şi contururile şi culoarea, După câteva pagini, printre triunghiuri se iviră cercuri colorate, de diferite forme şi culori. Triunghiurile începeau să se combine între ele, alcătuind alte figuri şi toată această împletire de forme şi culori trecea din pagină în pagină, încetul cu încetul în urechile lui Los începu să răsune o muzică uimitoare, abia perceptibilă, neînchipuit de gingaşă.

El închise cartea şi rămase mult timp rezemat de rafturile cu cărţi, tulburat şi ameţit de o vraje care nu-l încercase niciodată: era o carte cântătoare!

— Mstislav Sergheevici! se rostogoli prin casă strigătul lui Gusev. Ia vino-ncoace, repede!

Los ieşi pe coridor. La capătul lui, în cadrul unei uşi, stătea Gusev, zâmbind cam speriat.

— Ia vezi şi dumneata ce se întâmplă aici!

Îl duse pe Los într-o cameră strâmtă, slab luminată; pe peretele ei din fund era o oglindă mare, pătrată, fără luciu; în faţa ei se aflau mai multe scaune şi jilţuri.

— Uite colea, o bilă atârnată de un şnur; credeam că-i de aur, am vrut s-o rup şi când colo…

Gusev trase de bilă. Oglinda se lumină, lăsând să se vadă contururile unor case uriaşe cu etaje în trepte, cu ferestrele luminate viu de soarele în asfinţit, cu steaguri fâlfâind în vânt. Vuietul surd al unei mulţimi umplu încăperea. Apoi o umbră înaripată alunecă pe oglindă, acoperind contururile oraşului. Şi deodată, o flacără ca un fulger, lumină ecranul, un trosnet adânc se auzi sub podea, iar imaginile din oglindă, se stinseră.

— Un scurt circuit, s-au ars firele! zise Gusev. Trebuie să plecăm, Mstislav Sergheevici; acuş se lasă noaptea!