MARTE.

Îndată ce coborâră, cei doi aeronauţi zăriră cerul fără fund, orbitor, de un albastru închis, ca marea bântuită de furtună.

Soarele arzător, se vedea sus, deasupra planetei, aruncând limbi de foc. Cascadele de lumină albastră, cristalină, erau răcoroase, străvezii, de la linia limpede a orizontului până în zenit.

— E vesel soarele lor! exclamă Gusev.

Apoi strănută: prea orbitoare era lumina care se revărsa din Bolta albastră – simţeau înţepături în piept, sângele le zvâcnea în tâmple, dar respiraţia era uşoară iar aerul, fluid şi uscat.

Aparatul zăcea pe o câmpie netedă, de culoare portocalie. Orizontul se vedea foarte aproape, la o aruncătură de piatră. Crăpături mari brăzdau solul. Câmpia era năpădită de cactuşi înalţi, asemenea unor sfeşnice cu şapte braţe, proiectând umbre pronunţate, vinete. Adia un vânt uscat.

Los şi Gusev priviră îndelung în jur; pe urmă porniră peste câmp. Deşi picioarele li se înfundau până la glezne în solul fărâmicios, mergeau nespus de uşor. Trecând pe lângă un cactus înalt, cu trunchiul gros, Los întinse mâna spre el. La prima atingere, planta începu să tremure ca sub bătaia vântului, iar vlăstarele ei cărnoase, cafenii, se întinseră spre mâna lui. Gusev o izbi cu piciorul la rădăcină: ptiu, scârnăvie, şi cactusul se prăbuşi, înfigându-şi ghimpii în nisip.

Merseră astfel cam o jumătate de ceas. Aceeaşi privelişte se întindea mereu înaintea ochilor, câmpia portocalie, cactuşii, umbrele vinete, crăpăturile solului. Apoi cotiră spre sud; soarele rămase într-o parte. Aici Los începu să se uite cu luare-aminte pe jos, parcă chibzuind ceva; deodată, se opri, se aplecă o clipă, se pocni cu palma peste genunchi:

— Alexei Ivanovici, dar ştii că solul e arat?

— Ce vorbeşti?

Într-adevăr, acum se distingeau limpede brazde largi de arătura, pe jumătate surpate şi în lungul lor creşteau rânduri regulate de cactuşi. După câţiva paşi Gusev se împiedică într-o lespede de piatră: în ea era prins un inel mare de bronz, cu un capăt de otgon. Los îşi frecă apăsat bărbia; ochii îi sclipeau.

— Alexei Ivanovici, cum, nu pricepi nimic?

— Păi, văd că suntem pe câmp.

— Da' ce-i cu inelul ăsta?

— Dracu să-i ştie de ce l-au pus aici!

— Ca să lege o geamandură de el. Vezi scoicile astea? Suntem pe fundul unui canal secat.

Gusev încuviinţă:

— Da, aşa e… În privinţa apei e cam prost aci.

Cotiră spre apus, mergând de-a curmezişul brazdelor.

În depărtare deasupra câmpiei se ridică o pasăre mare, cu trupul atârnând în jos, ca la viespi, dând spasmodic din aripi. Gusev se opri o clipă, cu mâna la pistol. Dar pasărea se repezi brusc în sus, sclipind în albastrul dens şi dispăru după orizontul apropiat.

Cactuşii erau aici mai înalţi, mai deşi, mai groşi. Cei doi exploratori trebuiau să se strecoare cu băgare de seamă prin desişul lor viu, ghimpos. De sub picioarele lor ţâşneau nişte vieţuitoare semănând cu şopârlele de piatră, de un portocaliu aprins, cu multe picioare şi cu o creastă dinţată. De câteva ori, nişte gheme ţepoase alunecară pe jos, apoi săriră în lături, în desişul de plante palmate, făcându-i pe exploratori să meargă cu mai multă luare-aminte.

Cactuşii se sfârşeau într-un mal povârnit, de un alb ca al cretei. Fusese pesemne căptuşit cu lespezi cioplite, foarte vechi. Prin crăpături şi prin golurile dintre pietre ieşeau smocuri de muşchi uscat. Una dintre aceste lespezi avea un inel, la fel ca acela de pe câmp. Şopârle cu creste mari dormitau fără grijă în bătaia soarelui.

Los şi Gusev se urcară pe povârniş. De sus se vedea altă câmpie, cu coline, tot portocalie, dar de o nuanţă mai închisă. Ici, colo, se zăreau pâlcuri răzleţe de copaci mici, un fel de pini de munte. Pe alocuri, se ridicau mormane de pietre albe, ruine cu contururi nedesluşite, în depărtare, spre nord-vest, se întindea un şir de munţi, cu crestele ascuţite şi inegale, ca nişte limbi de flăcări încremenite. Sus, pe culmile lor, sclipea zăpada.

— Să ne-ntoarcem, să mâncăm şi să ne odihnim – propuse Gusev – că ne vlăguim pe aci, fără nici un suflet de om în jur.

Mai zăboviră câteva clipe în acel loc. Câmpia era pustie şi tristă, de ţi se strângea inima.

— Da-a… departe am ajuns! observă Gusev.

Coborâră povârnişul şi o luară spre aparat, umblând îndelung, ca să-l găsească printre cactuşi.

Deodată, Gusev şuieră printre dinţi:

— Iată-l!

Şi cu o mişcare iute, obişnuită, îşi trase pistolul din toc.

— Hei! strigă el. Tu, de la aparat, fir-ai să fii! Trag cu pistolul în tine!

— La cine strigi?

— Nu vezi aparatul? Uite-l cum sclipeşte!

— Da, acum îl văd.

— Şi în dreapta lui, uite, e cineva!

În sfârşit, Los văzu şi el şi atunci o luară amândoi la fugă, împiedicându-se, spre aparat. Fiinţa care era acolo se trase în lături, făcu câteva sărituri printre cactuşi, se avântă în sus, îşi desfăcu aripile lungi, cu membrane, se înălţă într-un fel de răpăit şi descriind o jumătate de cerc ajunse deasupra celor doi oameni. Acum văzură că era tocmai acea vietate pe care adineaori o luaseră drept pasăre. Gusev ridică pistolul, cu gândul să o doboare din zbor, dar Los îi apucă arma, smulgându-i-o din mâini:

— Ai înnebunit! E un marţian!

Cu capul dat pe spate, cu gura căscată, Gusev privea fiinţa uimitoare care descria cercuri pe cerul nespus de albastru. Los îşi scoase, batista şi începu să facă semne păsării ciudate.

— Mstislav Sergheevici, bagă de seamă, să nu repeadă cu ceva în noi de acolo.

— Bagă-ţi pistolul la loc, îţi spun!

Păsăroiul se lăsă mai jos. Acum se vedea limpede că era o fiinţă cu înfăţişare omenească stând în şaua unui aparat zburător. Trupul aviatorului de la mijloc în jos atârna în aer. În dreptul umerilor două aripi mobile, arcuite, se mişcau ritmic. Sub ele şi mai în faţă, se rotea un disc mat, probabil elicea, rotindu-se. În spatele şeii, era prinsă coada cu două cârme în furcă. Întreg aparatul părea mobil şi mlădios, ca o fiinţă vie.

Ciudata maşinărie făcu un salt în jos şi îşi continuă zborul, aproape de suprafaţa arăturii, cu o aripă spre sol, cu cealaltă spre cer. Acum se putea zări capul marţianului, cu o şapcă în formă de ou, având un cozoroc lung. Avea obrazul cărămiziu, îngust, zbârcit, cu nasul ascuţit, iar ochii îi erau ascunşi sub ochelari. Îşi deschidea gura mare şi scotea ţipete ascuţite. Apoi începu să dea foarte repede din aripi, se lăsă jos, alergă pe sol şi sări din şa, la vreo treizeci de paşi de cei doi exploratori.

Marţianul arăta ca un om de statură mijlocie. Purta o scurtă galbenă, largă; picioarele uscăţive îi erau pansate vârtos deasupra genunchilor. Oprindu-se arătă înciudat cactuşii doborâţi. Dar, în clipa când Los şi Gusev se îndreptară spre el, sări sprinten în şa, îi ameninţă cu degetul lung, decolă, aproape fără să-şi ia avânt, şi ateriza numaidecât ceva mai încolo, tot ţipând cu glasul piţigăiat, subţire, arătând plantele zdrobite.

— S-a supărat caraghiosul! observă Gusev.

Apoi se adresă marţianului:

— Mă, blegule, nu mai zbiera! Fă-te-ncoa', ca nu păţeşti nimic…

— Nu mai înjura, Alexei Ivanovici! Nu-nţelege ruseşte. Stai jos, că altfel nu se apropie.

Se aşezară amândoi, pe solul fierbinte. Los începu să arate prin semne că i-e sete şi foame. Gusev aprinse o ţigară, apoi scuipă. Marţianul îi privi câteva clipe, fără să mai ţipe, dar tot ameninţându-i înciudat cu degetul lung cât creionul. Pe urmă, dezlegă un sac de la şa, îl aruncă spre cei doi străini, se ridică în spirală la o mare înălţime de unde se îndreptă repede spre nord, şi se făcu nevăzut dincolo de orizont.

În sacul lui erau două cutii de metal, şi un vas plat conţinând un lichid. Gusev deschise cutiile: în una găsi un fel de aspic, cu miros puternic, iar în cealaltă, o pastă gelatinoasă, în bucăţele, semănând cu rahatul. Gusev duse toate acestea la nas.

— Ptiu! Ca să-i vezi ce mănâncă!

Apoi scoase din aparat coşul cu provizii, strânse uscături de cactus şi le dădu foc. Îndată se ridică un fum uşor; crengile ardeau înăbuşit, dar cu multă căldură. Aeronauţii încălziră o cutie cu conserve de carne şi îşi puseră masa pe o batistă curată. Mâncau cu nesaţ; abia acum simţeau, cât de tare îi răzbise foamea.

Soarele ajunsese drept deasupra capului; vântul se potolise; era cald. Un animal mic, cu multe picioare, veni târându-se pe dâmbuleţele portocalii. Gusev îi aruncă o bucăţică de pesmete. Vietatea îşi ridică în sus capul triunghiular, cu corniţe, şi rămase aşa, ca împietrit.

Los ceru o ţigară, se întinse cu obrazul proptit în mâna şi începu să fumeze, zâmbind.

— Alexei Ivanovici, ştii de cât timp n-am mai mâncat?

— De aseară, Mstislav Sergheevici; m-am îndopat cu nişte cartofi, înainte de plecare.

— Ba nu, dragă prietene; n-am mâncat amândoi de vreo douăzeci şi trei sau douăzeci şi patru de zile.

— Cât?

— Ieri, la Petrograd, a fost în 18 august iar azi, tot la Petrograd, este 11 septembrie – auzi minune!

— Mstislav Sergheevici, asta n-am cum s-o pricep, de mi-ai tăia şi capul!

— Nici eu nu pricep prea bine cum vine asta. Ne-am luat zborul la ora şapte. Acum, uite, e două după amiază. După ceasul nostru am plecat de pe Pământ acum nouăsprezece ore. Dar după ceasul care a rămas la mine la atelier, a trecut cam o luna de zile. Poate ai băgat de seamă, când mergi cu trenul: dormi, trenul se opreşte, şi atunci ori te trezeşti cu un simţământ neplăcut ori, dacă nu te trezeşti, simţi cum te apasă ceva urât, prin somn. Asta din cauză că, în clipa când trenul se opreşte, în tot corpul dumitale se produce încetinirea iuţelii. Când trenul este în plină viteză, inima îţi bate mai repede, şi ceasul dumitale merge mai repede decât atunci când trenul stă pe loc. E o diferenţă imperceptibilă, deoarece vitezele sunt foarte mici. Cu zborul nostru, este altceva. Am străbătut jumătate din drum aproape cu iuţeala luminii… Ei, aşa diferenţa devine simţitoare. Bătăile inimii, mersul ceasului, oscilaţiile particulelor din celulele trupului nu şi-au schimbat raportul între ele, atâta timp cât ne deplasam în spaţiul fără aer; noi făceam un tot cu aparatul şi totul se mişca. În acelaşi ritm cu el. Dar, viteza aparatului depăşind de cinci sute de mii de ori viteza normală de mişcare a corpului pe Pământ, atunci iuţeala cu care îmi bătea inima – o bătaie pe secundă, socotită după ceasul din aparat – a crescut şi ea de cinci sute de mii de ori. Cu alte cuvinte, în timpul zborului, inima mea făcea cinci sute de mii de bătăi pe secundă, socotite după ceasul rămas la Petersburg. După bătăile inimii mele, după acul cronometrului din buzunarul meu, după simţul întregului meu corp, noi am trăit nouăsprezece ceasuri pe drum! Şi, într-adevăr, au fost nouăsprezece ceasuri. Dar, după bătăile inimii unui locuitor al Piterului2, după mişcarea acului de la orologiul catedralei – Petropavlovski Sobor – din clipa decolării noastre, au trecut trei săptămâni şi mai bine. Mai târziu, se va putea construi un aparat de mari proporţii, prevăzut cu rezerve de hrană, de oxigen şi de ultralidită, suficiente pentru şase luni. Atunci vei putea spune unor amatori de extravaganţe: „Nu va place viaţa de astăzi, aţi dori să trăiţi peste o sută de ani? Pentru asta nu trebuie decât să vă înarmaţi cu răbdare ca să staţi o jumătate de an închişi în această cutie; în schimb, ce viaţă vă aşteaptă! Veţi sări peste un secol!” Şi expediezi pe aceşti oameni cu iuţeala luminii, în spaţiul sideral, timp de o jumătate de an. S-or plictisi acolo, le va creşte barba, dar când s-or întoarce pe Pământ, vor găsi veacul de aur! Asta are să se realizeze cândva!

Gusev oftă, apoi plescăi din limbă, nespus de mirat.

— Mstislav Sergheevici, dar ce părere ai despre băutura asta? Nu ne-om otrăvi cu ea?

Scoase cu dinţii dopul din gâtul bidonului dat de marţian, încercă lichidul cu vârful limbii, scuipă: bun de băut! Trase o sorbitură, tuşi.

— E un fel de maderă, ca pe la noi.

Los gustă şi el: lichidul era gros, dulceag, cu miros puternic de flori. Tot gustând din el, goliră bidonul pe jumătate. Îndată simţiră căldura revărsându-li-se prin vine, dându-le o vigoare neobişnuită, o uşurinţă în tot trupul, pe când capul rămânea limpede.

Los se ridică, se întinse, se îndreptă din şale; se simţea ciudat de bine, de uşor, sub cerul acesta străin – totul părea miraculos, cu neputinţă de închipuit aievea. Se simţea ca zvârlit pe un ţărm de valurile oceanului de stele, născut din nou, pentru o altă viaţă, necunoscută.

Gusev duse coşul cu provizii în aparat, înşurubă bine uşiţa, îşi trase şapca pe ceafă:

— E bine, Mstislav Sergheevici, nu-mi pare rău că am plecat!

Luară hotărârea să se ducă din nou la povârnişul acela şi să cerceteze până seara câmpia cu coline.

Porniră printre cactuşi, trecând uneori peste ei cu salturi lungi, uşoare, schimbând vorbe vesele. Curând, zăriră prin desiş pietrele albe ale povârnişului.

Deodată, Los se opri. Un fior de scârbă îi străbătu spinarea. La trei paşi de el, pe sol, nişte ochi mari, ca de cal, pe jumătate ascunşi sub nişte pleoape roşiatice, îl priveau de după frunzele cărnoase – îl priveau ţintă, cu o ură fioroasă.

— Ce ai? întrebă Gusev.

Apoi numaidecât descoperi şi el ochii aceia şi fără să stea pe gânduri, trase un foc în ei, stârnind un vârtej de colb. Ochii se făcură nevăzuţi.

— Uite, încă o scârnăvie! strigă el.

Şi întorcându-se trase din nou într-o vietate pântecoasă, cafenie, cu dungi rare, cu picioare lungi de păianjen. Era chiar un păianjen, unul cum pe Pământ există numai pe fundul mărilor adânci. El se făcu nevăzut în desiş.