PE SCARĂ.

Trecură şapte zile.

Mai târziu, când Los îşi aducea aminte de acest răstimp, el i se arătă ca un amurg albăstriu, ciudat de odihnitor, prin care se perindau aievea şiruri de visări dumnezeeşti.

Cei doi pământeni se trezeau dimineaţa devreme. După baie şi o mică gustare, se duceau în bibliotecă. În prag îi întâmpină Aelita, cu ochi atenţi şi mângâietori, vorbindu-le o limbă pe care ei începeau s-o înţeleagă. O senzaţie de nespusă odihnă se revărsa din liniştea şi umbra acestei încăperi, din vorbele domoale ale Aelitei – ochii ei umezi sclipeau rotunjindu-se şi în lumina lor se perindau visările. Pe ecran alergau umbre. Cuvintele pătrundeau în conştiinţă, fără amestecul voinţei.

Treptat, cuvintele – la început numai sunete, pe urmă noţiuni, străbătând ca prin ceaţă, se umpleau de seva vieţii. Acum, când Los rostea numele Aelitei, cuvântul îl tulbura printr-un dublu simţământ, acela al tristeţii cuprinsă în prima parte a lui – AE, ceea ce însemna „cea pe care o vezi pentru ultima oară”, şi acela al luminii argintii – LIT A, cu înţelesul de „lumina stelei”. Astfel, limba lumii noi se infiltra în conştiinţa lui ca o materie ultrafină.

Şapte zile ţinu acest proces de îmbogăţire. Lecţiile aveau loc dimineaţa şi de la apusul soarelui până la miezul nopţii. Apoi, Aelita se simţi pesemne obosită.

În ziua a opta, nimeni nu veni să-i trezească pe oaspeţi din somn şi ei dormiră până seara.

Când Los se ridică din pat, copacii de la fereastră îşi lungiseră umbrele. O păsărică ciripea cu glasul monoton şi limpede ca de cristal. Omul se îmbrăcă grăbit fără să-l trezească pe Gusev şi se duse ia bibliotecă, dar nimeni nu-i răspunse când ciocăni în uşă. Atunci el ieşi din casă, pentru prima oară în cele şapte zile.

O poiană cobora lin spre crâng, unde se vedeau nişte clădiri scunde. Într-acolo se îndrepta, mugind trist, o turmă de haşii, animale greoaie, cu părul lung, ceva între urs şi vacă. Soarele în asfinţit poleia iarba, făcând ca toată lunca să ardă de aur umed. Un cârd de cocori, verzi ca smaragdul, trecu în zbor spre lac. În depărtare se ivi limpede conul de zăpadă al unui pisc de munte, scăldat în razele apusului. Şi aici domnea aceeaşi linişte, apăsată de tristeţea blândă a zilei care se stingea în pace şi aur.

Los o luă spre lac, pe cărarea cunoscută. Aceiaşi copaci pletoşi, azurii, cu trunchiurile pătate, se ridicau de o parte şi de alta; aceleaşi ruine din spatele lor, acelaşi aer subţire, din ce în ce mai răcoros. Lui Los însă i se părea că vede prima oară această natură miraculoasă, fiindcă abia acum avea ochi şi urechi pentru ea – cunoscând numele lucrurilor.

Printre ramurile copacilor, suprafaţa lacului părea spartă, alcătuită din cioburi sclipitoare. Dar când Los ajunse la apă, soarele apusese; aripile de foc ale asfinţitului îşi luau zborul ca nişte flăcări uşoare, acoperind jumătate din cer cu văpăi de aur. Apoi, repede, repede, focul se învălui în cenuşă; cerul se limpezea umbrindu-se, în timp ce se aprindeau stelele. Împletirea ciudată a constelaţiilor se oglindea în lac. În adâncitura ţărmului, lângă scară, îşi înălţau liniile negre cei doi giganţi de piatră, păzitori ai mileniilor, cu feţele întoarse spre constelaţii.

Los se apropie de scară. Ochii lui încă nu se deprinseseră cu întunericul pogorât atât de repede. El îşi rezemă cotul de piedestalul uneia din statui şi trase în piept umezeala lacului, mireasma amăruie a florilor de baltă. Stelele se oglindeau difuz în apa, deasupra căreia aburea o ceaţă uşoară, nespus de fină. Dar sus, ele ardeau cu lumini mai vii, tot mai vii, lăsând acum să se desluşească limpede crengile adormite ale copacilor, pietrişul sclipitor şi statuia Magaţâtlului, cu chipul acoperit de zâmbet.

Los rămase aşa, privind, până ce braţul rezemat pe piatră îi amorţi. Atunci se desprinse de statuie şi în clipa aceea o văzu pe Aelita jos, pe scară. Ea şedea acolo nemişcată, urmărind oglindirea stelelor în apa neagră.

— Aiu tu ira hashe, Aelita? zise Los, ascultând cu mirare sunetele stranii ale propriilor sale cuvinte. Vorbise cu greu, ca pe un ger puternic. Dorinţa exprimata de el: „Pot să stau lângă dumneata, Aelita?” se îmbrăcase singură în aceste sunete străine.

Aelita întoarse încet capul spre el şi răspunse:

— Da.

Los se aşeză lângă ea, pe o treaptă. Părul ei era acoperit de mica glugă neagră a mantiei. Chipul i se desluşea la lumina stelelor, dar ochii îi rămâneau ascunşi în umbra neagră a orbitelor.

Ea întrebă cu un glas calm şi cam rece:

— Ai fost fericit acolo, pe Pământ?

Omul întârzie să răspundă – se uita stăruitor la ea: chipul ei era nemişcat, cu gura strânsă într-o expresie de tristeţe.

— Da – zise el într-un târziu – da, am fost fericit.

— În ce constă fericirea la voi, pe Pământ?

Los o privi iarăşi stăruitor.

— Probabil, la noi, pe Pământ, fericirea constă în uitarea de sine. Fericit este acela care s-a împlinit pe sine însuşi, cel în care există înţelegerea şi setea de a trăi pentru cei care-i dau această plenitudine, înţelegere, bucurie.

Aelita se întoarse spre el. Acum el putu să-i vadă ochii, nespus de mari, uitându-se cu mirare la uriaşul acesta cu părul alb – Omul.

— O asemenea fericire vine din dragostea pentru o femeie, – adăuga Los.

Ea îşi feri iar capul. Vârful ascuţit al glugii îi tremura în creştet. Râdea oare? Nu. Plângea oare? Nu. Los se mişcă neliniştit pe treapta acoperită de muşchi.

— De ce ai părăsit Pământul? întrebă Aelita, cu glasul în tremur uşor.

— Aceea pe care o iubeam a murit – răspunse el. N-am avut destulă putere să-mi birui disperarea; viaţa mea a devenit îngrozitoare. Sunt un fugar, un laş.

Ea îşi scoase o mână de sub mantie, o puse pe mâna mare a lui Los – dar după această atingere şi-o retrase, ascunzând-o din nou.

— Ştiam că în viaţa mea va veni această întâmplare – zise parcă răpită de gânduri. Încă de mică aveam visuri ciudate, vedeam munţi înalţi, verzi, râuri limpezi, nu ca ale noastre – şi nori, nori albi, nespus de mari – şi ploi, torente de apă. Şi oameni – uriaşi. Credeam că am să înnebunesc. Mai târziu, învăţătorul meu mi-a spus că este ashe – cea de a doua vedere. În noi, urmaşii Magaţitlilor, trăieşte amintirea unei alte vieţi, doarme simţul ashe ca un grăunte neîncolţit. Ashe înfăţişează o putere nemărginită, o mare înţelepciune. Dar ce este fericirea – nu ştiu!

Aelita îşi scoase amândouă mâinile de sub mantie şi bătu scurt din palme, ca un copil. Gluga începu iar să-i tremure.

— De mulţi ani vin noaptea şi stau pe scara asta, privind în jurul meu. Ştiu multe, crede-mă! unele pe care n-ai voie şi nu trebuie să le afli niciodată. Fericită însă n-am fost decât în copilărie, când visam nori, nori, torente de ploaie, munţi verzi, uriaşi, învăţătorul mi-a spus de pe atunci că am să pier…

Îşi întoarse faţa spre Los şi, deodată, zâmbi.

Pe el îl străbătu un fior ca de spaimă: atât de frumoasă, minunat de frumoasă era Aelita, iar mantia ei, mâinile, chipul, răsuflarea ei trimiteau o mireasmă dulce amăruie, atât de primejdioasă.

— Învăţătorul meu mi-a spus: „Hao are să te piardă.” Acest cuvânt înseamnă pogorâre.

Aelita se întoarse şi îşi trase gluga mai jos, până deasupra ochilor.

După o clipă de tăcere, Los o rugă:

— Aelita, vorbeşte-mi despre ştiinţa dumitale.

— Este o taină! răspunse ea grav, Dar dumneata eşti om, va trebui să-ţi spun multe.

Îşi ridică ochii. Marile constelaţii străluceau pâlpâind de o parte şi de alta a Căii Laptelui, ca şi cum vântul eternităţii ar fi suflat prin ele. Aelita suspină.

— Ascultă – zise ea – ascultă-mă cu linişte şi luare-aminte.