CONTRAATACUL.

Los şi Gusev ieşeau pe scara casei, sub portic, când detună o a doua explozie. Flacăra răbufni ca un evantai albăstrui în partea de nord a oraşului. Se vedeau limpede norii de fum şi de cenuşă ridicându-se spre cer. Tunetul fu urmat de un suflu ca de vijelie. O văpaie roşie cotropi jumătate din bolta cerului.

Acum, nu se mai auzea nici un strigăt în piaţa în formă de stea, plină de trupe. Marţienii priveau tăcuţi văpaia. Se spulberau locuinţele lor, familiile lor, li se topeau nădejdile în nori negri de fum.

După ce se sfătui repede cu Los şi cu Gor, Gusev porunci ca flota aeriană să se pregătească de luptă. Toate navele se aflau la arsenal. Numai cinci dintre aceste libelule uriaşe aşteptau în piaţă. Gusev le trimise în recunoaştere. Navele se înălţară fulgerător, cu aripile sclipind în lumina focului.

De la arsenal veni vestea că s-a primit ordinul şi că a început îmbarcarea trupelor pe nave. Trecu mult timp, fără să-şi dea nimeni seama cât. Văpaia creştea printre norii de fum. În oraş domnea o tăcere sinistră. Gusev trimitea mai în fiecare clipă curieri la oglinda telefonică cu ordinul de a se grăbi îmbarcarea. Alerga prin piaţă ca o umbră uriaşă, striga răguşit, punând cetele dezordonate de luptători să se încoloneze, şi iar se întorcea la scară, cu dinţii rânjiţi, cu mustăţile zbârlite.

— Spuneţi-le ălora de la arsenal… (urmau unele cuvinte pe care Gor nu le înţelegea) să se grăbească, mai repede, mai repede…

Gor se ducea iar la telefon.

În sfârşit, fu primită o telefonogramă, vestind terminarea îmbarcării şi decolarea navelor. Într-adevăr, libelule se iviră în zbor la o mică înălţime deasupra oraşului, înfruntând văpaia groasă. Gusev stătea cu picioarele desfăcute, cu capul dat pe spate, privind încântat şirurile lor, ca de cocori. În clipa aceea detună a treia explozie, încă mai puternică decât celelalte.

Pale de flăcări albăstrii, tăiară calea navelor; acestea fură aruncate în sus, răsucindu-se şi dispărură în norii de praf şi fum care se ridicau spre cer.

Gor se ivi printre coloane, cu capul între umeri, cu obrazul crispat, cu gura strâmbă.

— Arsenalul a fost aruncat în aer! spuse el după ce vuietul exploziei se potoli. Flota e nimicită!

Gusev gemu scurt, muşcându-şi mustăţile. Los stătea rezemat cu spatele de o coloană, privind văpaia. Gor se ridică în vârful picioarelor şi se uita în ochii lui nemişcaţi, sticloşi.

— Vai de cei ce vor rămâne azi în viaţă!

Los nu răspunse nimic. Gusev făcu o mişcare încăpăţânată cu capul şi ieşi în piaţă, unde i se auzi glasul dând comenzi. Şi iată că marţienii, coloană după coloană, porniră pe străzi la baricade.

Umbra înaripată a pământeanului trecea în zbor pe deasupra pieţii şi el striga de sus, din şa:

— Mai repede, mişcaţi-vă mai repede, diavolilor, mototolilor!

Piaţa se goli. Deasupra întinsei zone cuprinse de foc, se vedeau acum apropiindu-se şiruri de libelule; ele se iveau, val după val, din zare şi se îndreptau asupra oraşului. Erau navele lui Tuskub.

— Fugi, Fiul Cerului! Mai ai timp să scapi! zise Gor.

În loc de răspuns, Los ridică din umeri. Navele vrăjmaşe se apropiau, micşorându-şi înălţimea. Un glob de foc ţâşni asupra lor din întunericul străzilor, apoi încă unul şi un al treilea. Maşinile răsculaţilor aruncau fulgere sferice. Şiruri de galere înaripate veneau până deasupra pieţii; aici descriau un cerc, apoi se despărţeau şi porneau de-a lungul străzilor, peste acoperişuri. Focurile trase necontenit le luminau bordurile. Una din aceste nave se răsturnă şi se prăbuşi cu aripile frânte între două acoperişuri. Altele se lăsau jos, în colţurile pieţii, debarcând soldaţi cu vestoane argintii; care se avântau pe străzi. Se trăgea de la ferestre, de după colţuri. Pietrele zburau în aer. Navele soseau tot mai multe; umbrele lor roşii ca sângele lunecau necontenit prin piaţa.

În apropiere, Los zări silueta spătoasă a lui Gusev pe acoperişul unei case ale cărei terase coborau până jos. Cinci-şase nave se năpustiră numaidecât într-acolo. El ridică deasupra capului un bolovan uriaş şi-l aruncă în prima galeră, dar îndată aripile sclipitoare îl împresurară din toate părţile.

Los se repezi peste piaţă într-acolo, aproape zburând, ca în vis. Deasupra lui, navele prinseră a se roti în vuietul furios al elicelor, vâjâind, luminate de focurile armelor. El încleştă dinţii; ochii lui înregistrau cu agerime toate amănuntele scenei.

În câteva salturi trecu piaţa şi-l văzu din nou pe Gusev pe terasa casei din colţ, asaltat din toate părţile de marţieni, răsucindu-se greoi sub această grămadă vie, aruncând-o în lături, lovind în ea cu pumnii. La un moment dat, îşi încleştă mâinile într-unul care i se înfipsese în gât, îl smulse şi-l aruncă în sus, după care porni pe terasă, urmat de ceilalţi vrăjmaşi. Dar curând se prăbuşi.

Los scoase un strigăt puternic şi, agăţându-se de ieşiturile zidurilor, ajunse pe terasă. Din grămada de trupuri care urlau se ivi din nou capul lui Gusev, cu ochi holbaţi, cu buze strivite. Mai mulţi soldaţi dădură să-l prindă pe Los. El îi îmbrânci cu scârbă, se repezi la grămada care viermuia şi începu să-i arunce pe marţieni peste balustradă ca pe nişte aşchii. Curând, pe terasă nu mai rămase niciunul. Gusev încerca să se ridice cu capul bălăbănindu-i-se neputincios. Los îl luă în braţe se avântă pe o uşă deschisă, îi duse înlăuntru şi-l puse jos, pe covor, într-o odaie, scundă, luminată de văpaia de afară.

Gusev horcăia. Salvatorul lui se întoarse la uşă. Prin faţa terasei treceau în zbor nave, purtând acele făpturi cu nasuri ascuţite şi priviri iscoditoare. Fără îndoială că pregăteau un atac.

— Mstislav Sergheevici!

Gusev îşi pipăi capul şi scuipă sânge.

— Pe-ai noştri i-au ucis pe toţi! Mstislav Sergheevici, ce-a fost asta? S-au năpustit din zbor asupra noastră şi au început să ne secere… Unii au murit pe loc, alţii s-au ascuns. Doar eu am rămas. Văleu, ce jale!

Se ridică, făcu câţiva paşi prin cameră clătinându-se şi se opri în faţa unei statui de bronz care reprezenta pesemne un marţian celebru.

— Ei, lasă, că-ţi arăt eu ţie! zise, apucând statuia şi repezindu-se la uşă.

— Alexei Ivanovici, ce faci?

— Nu pot altfel. Lasă-mă!

Gusev ieşi pe terasă. Pe bordul unei nave, care trecea prin faţă, scânteiară mai multe focuri de armă. Pe urmă se auzi o izbitură, un trosnet.

— Aha! strigă Gusev.

Los îl trase în cameră şi trânti uşa.

— Alexei Ivanovici, pricepe odată, suntem zdrobiţi, totul s-a isprăvit! Trebuie s-o salvăm pe Aelita…

— Da' slăbeşte-mă odată cu muierea dumitale!

Zicând acestea, Gusev se chinci jos cu obrazul în mâini, pufni, bătu cu piciorul şi izbucni aspru, răstit, de parcă ar fi scrâşnit un fierăstrău:

— N-au decât să-mi jupoaie pielea! Totul merge anapoda în lume, până şi pe planeta asta lipsită de rânduială, fir-ar ea afurisită să fie! „Salvează-ne – spun – salvează-ne!”… Se agăţă de mine… „Să avem şi noi parte de viaţă într-un chip sau într-altul.” Viaţă! Ce pot eu să fac? Iată, mi-am vărsat sângele, şi degeaba, că ne-au strivit. Dar, Mstislav Sergheevici, al dracului să fiu, nu pot vedea una ca asta… Am să-i sfâşii cu dinţii pe călăi…

Pufni din nou şi o luă spre uşă. Los îl apucă de umeri, îl zgâlţâi, privindu-l hotărât în ochi:

— Ceea ce s-a întâmplat e un coşmar, un delir. Hai să mergem. Poate vom izbuti să scăpăm de-aici. Să ne întoarcem acasă, pe Pământ!

Gusev îşi trecu mâna pe obraz, întinzând sângele şi murdăria cu care era năclăit.

— Hai să mergem!

Ieşiră pe o platformă circulară, suspendată deasupra unei largi guri de puţ. O scăriţă în spirală, lipită de perete, cobora jos. Lumina tulbure a flăcărilor pătrundea prin acoperişul de sticlă până la adâncimi ameţitoare.

Los şi Gusev începură să coboare pe scara îngustă; jos era linişte, dar sus împuşcăturile se înteţeau; navele treceau pe deasupra acoperişului, frecându-se de el, huruind. Pesemne începuse atacul împotriva ultimului refugiu al Fiilor Cerului.

Cei doi oameni coborau în fugă spirale fără sfârşit. Lumina începea să fie tulbure. Şi iată că, deodată, desluşiră jos o făptură mică târându-se anevoie în întâmpinarea lor. Făptura se opri şi strigă cu glasul slab:

— Acum au să pătrundă aici. Grăbiţi-vă! Jos este o intrare în labirint.

Era Gor, rănit la cap. El îşi umezi buzele, apoi urmă:

— Luaţi-o prin tunelele cele mari; fiţi atenţi la semnele de pe pereţi. Duceţi-vă cu bine! Dacă ajungeţi pe Pământ, povestiţi-le oamenilor despre noi. Poate că veţi fi fericiţi acolo. Nouă ne rămân deşerturile de gheaţă, moartea, jalea… Ah, am pierdut clipa! Trebuie să iubim viaţa, s-o iubim cu pasiune, da, cu pasiune!

Sus se auzi zgomot. Gusev o luă la fugă în jos. Los încercă să-l tragă pe Gor după el, dar marţianul se agăţă de balustradă.

— Duceţi-vă. Vreau să mor! zise cu dinţii încleştaţi.

Los îl ajunse din urmă pe Gusev şi curând puseră piciorul pe o ultimă platformă inelară. De aici, scara cobora brusc spre fundul puţului. Ajungând jos, văzură o mare lespede de piatră cu un inel prins în ea; o ridicară anevoie şi, atunci, din gura întunecoasă care se deschise în faţa lor, răzbi un curent uscat.

Gusev îşi dădu drumul cel dintâi în jos. În timp ce trăgea lespedea la loc în urma sa, Los văzu soldaţi pe platforma inelară, desluşindu-se cu greu în slaba lumină roşiatică.

Aceştia coborau repede pe scara în spirală. Gor întinse braţele spre ei şi se prăbuşi răpus de lovituri.