ÎNTÂMPLĂRILE IAU ALTĂ ÎNTORSĂTURĂ

Trupele răsculaţilor ocupaseră toate punctele mai importante din oraş după indicaţiile lui Gor. Noaptea era răcoroasă şi marţienii din posturi dârdâiau de frig. Gusev ordonă să se aprindă focuri. Porunca lui fu primită ca un fapt nemaipomenit: de o mie de ani, nimeni din oraş nu mai aprinsese un foc – despre flăcările dănţuitoare se vorbea doar într-un cântec străvechi.

Gusev aprinse cu mâna lui primul foc în faţa Casei Consiliului Suprem, aţâţându-l cu lemnul mobilelor sfărâmate. „Ulla, ulla!” strigau marţienii cu glasuri înăbuşite, strângându-se în jurul rugului. Şi iată că focurile se aprinseră cu flăcări vii în toate pieţele. Lumina lor roşietică, tremurătoare, înviora zidurile înclinate ale caselor, licărea în ferestre.

În spatele geamurilor se iviră făpturi albăstrii, privind neliniştite şi întristate, focurile nemaivăzute, chipurile posomorâte ale răsculaţilor zdrenţăroşi. În cursul nopţii, multe case fură părăsite.

Altminteri, în oraş era linişte. Numai focurile ardeau trosnind, armele zăngăneau, de parcă se înapoiaseră vechile milenii, întoarse din drumul lor ca să-şi reia zborul chinuitor. Până şi stelele, trimiţându-şi razele grele peste uliţe, deasupra rugurilor, păreau altfel; fără voia lui, cel ce şedea lângă foc ridica ochii privind cu luare aminte desenul alcătuit de ele, pe care parcă-l uitase şi reînviase acum. Gusev zbura pe şaua înaripată, cercetând poziţiile trupelor. Cobora brusc din bezna înstelată în piaţă şi o străbătea, proiectând o umbră gigantica. Părea un adevărat fiu al cerului, un idol care şi-a părăsit soclul de piatră. „Magaţitl, Magaţitl!” şopteau marţienii, stăpâniţi de spaima superstiţiei. Mulţi îl vedeau prima oară şi se târau până la el ca să-l atingă cu degetele. Unii plângeau cu glasuri de copii: „Acum, n-o să mai murim… O să fim fericiţi. Fiul Cerului ne-a adus viaţa.”

Trupurile slabe, acoperite toate la fel cu veşminte prăfuite, obrazurile zbârcite, cu pielea ofilită, cu nasurile ascuţite, ochii trişti, trăiţi secole de-a rândul în sclipirea roţilor din uzine, în întunericul minelor, acum răsfrângând scânteierea focurilor, braţele slabe, neobişnuite să facă mişcări de bucurie şi de îndrăzneală, se întindeau spre Fiul Cerului.

— Curaj, băieţi, curaj! Fiţi mai veseli! îi îndemna Gusev. Nu e scris în nici o lege să suferiţi fără vină până la capătul vieţii… Vom birui şi vom avea un trai mai ca lumea!

Noaptea târziu, Gusev se întoarse la Casa Consiliului îngheţat de frig şi flămând. În sala boltită de la intrare, sub arcadele scunde de aur, dormeau pe jos vreo douăzeci de marţieni, înarmaţi până-n dinţi. Pe oglinda care alcătuia podeaua se vedeau numeroase urme de havră mestecată în gură şi scuipată pe jos. În mijlocul sălii, Gor şedea pe nişte cutii de cartuşe şi scria la lumina lanternei electrice. Pe masă se vedeau cutii de conserve deschise, bidonaşe, coji de pâine.

Gusev se aşeză la un colţ al mesei şi începu să mănânce cu poftă. Apoi îşi şterse mâinile de pantaloni, trase o înghiţitură din bidon, icni şi întrebă răguşit:

— Unde-i inamicul? Asta vreau să ştiu…

Gor îşi ridică spre el ochii înroşiţi, privi atent cârpa pătată de sânge cu care era înfăşurat la cap, îi privi obrazul fălcos mestecând de nădejde, mustăţile zbârlite, nările umflate.

— Nu pot să aflu nici în ruptul capului unde au pierit trupele guvernamentale, lua-le-ar naiba! urmă Gusev. În piaţă zac vreo trei sute de ai lor, dar au fost nu mai puţin de cincisprezece mii. Parcă au intrat în pământ. De ascuns, nu se puteau ascunde ca acul în carul cu fân. Chiar dac-ar fi intrat în pământ şi tot aş şti ce-i cu ei. Proastă situaţie! În fiecare clipă, ne putem pomeni cu vrăjmaşul în spate!

— Tuskub, guvernul, resturile trupelor şi o parte din populaţie s-au refugiat în labirintele reginei Magr, dedesubtul oraşului – îl lămuri Gor.

Gusev sări ca ars în picioare:

— De ce-ai tăcut până acum?

— E zadarnic să-l urmăreşti pe Tuskub. Stai şi mănâncă, Fiul Cerului!

Gor se strâmbă, scoase din sân un pacheţel cu havră uscată, roşie ca ardeiul, o vârî în gură şi începu să mestece încet. Ochii i se umeziră, se întunecară, zbârciturile obrazului i se neteziră.

— Acum câteva milenii – urmă el – pe aici nu se clădeau case mari; nu puteau fi încălzite, nu se cunoştea electricitatea. Iarna, în timpul gerurilor, lumea cobora sub scoarţa lui Marte, la o mare adâncime. Sălile uriaşe, amenajate acolo în peşteri săpate de apă, tunelele, coridoarele primeau căldura din întunericul planetei. În craterele vulcanilor, căldura era atât de mare, încât a fost folosită pentru a obţine aburi. Până şi astăzi, pe unele insule mai funcţionează maşini primitive cu aburi din acele vremuri. Tunelele care unesc oraşele subterane se întind aproape sub toată scoarţa planetei. E o nebunie să-l cauţi pe Tuskub în acest labirint. El şi numai el cunoaşte planurile şi tainiţele labirintului reginei Magr, cea mai mare peste două lumi, care a fost cândva stăpâna întregului Marte. De sub Soaţera, o reţea de tunele ducea la cinci sute de oraşe vii şi la peste o mie de oraşe moarte, în care populaţia a pierit. Acolo, pretutindeni, se găsesc depozite de arme şi aerodroame. În schimb, forţele noastre sunt risipite, suntem prost înarmaţi. Ţuskub are armata de partea lui, apoi îi mai are pe latifundiari, pe plantatorii de havră şi pe toţi acei care, acum treizeci de ani, după războiul pustiitor, au ajuns proprietari la oraşe. Tuskub e isteţ şi perfid. El a pus la cale dinadins toate aceste evenimente ca să strivească pentru totdeauna rămăşiţele rezistenţei. Ah, secolul de aur! Secolul de aur!

Gor îşi scutura capul ameţit. În obraji i se iviră pete vinete. Havra începea să-şi facă efectul.

— Asta visează Tuskub, să inaugureze ultima epocă a lui Marte, secolul de aur. Numai cei aleşi vor avea parte de el, cei vrednici de fericire. Egalitatea, zice el, este irealizabilă, nu există egalitate! Fericirea obştească este un delir al nebunilor îmbătaţi de havră. Setea de egalitate şi dreptate obştească, zice, distrug realizările supreme ale civilizaţiei.

Pe buzele lui Gor se ivi o spumă roşiatică.

— Să ne întoarcem la inegalitate, la nedreptate! urmă el. Secolele străvechi să se năpustească asupra noastră ca ihiii! Robii să fie puşi în lanţuri, legaţi de maşini, de strunguri, coborâţi în mine… Să se bucure de toată întinderea durerii. Iar cei fericiţi, de toată întinderea fericirii. Iată, acesta este secolul de aur! Scrâşnet de dinţi şi beznă! Blestemaţi să-mi fie tatăl şi mama că au făcut să mă nasc pe lume! Blestemat să fiu şi eu!

Gusev se uita la el, molfăindu-şi furios ţigara:

— De, ce să-ţi spun, aţi ajuns bine de tot!

Gor tăcu îndelung, stând gârbovit pe cutiile de tablă cu cartuşe ca un moşneag tare bătrân.

— Da, Fiul Cerului! Noi, cei de pe Tuma străveche, n-am dezlegat taina. Azi, te-am văzut luptând. Veselia dumitale parcă e un clocot. Eşti visător, pătimaş şi străin de preocupări chinuitoare. Voi, fiii Pământului, aveţi menirea să dezlegaţi cândva enigma. Noi însă nu – suntem bătrâni, în noi e cenuşă. Am lăsat să ne scape momentul.

Gusev îşi strânse puţin centironul:

— Bine, fie şi cenuşă! Ce ai de gând să faci mâine?

— Mâine dimineaţă, va trebui să-l găsim pe Tuskub la oglinda telefonică şi să intrăm în tratative cu el pentru concesiuni reciproce…

— Dumneata, tovarăşe, de un ceas şi mai bine baţi câmpii! îl întrerupse Gusev. Uite ce dispoziţii ai pentru mâine: vei vesti pe toată planeta că puterea a trecut în mâinile muncitorilor. Cere tuturor supunere necondiţionată. Iar eu o să-mi adun nişte flăcăi mai de nădejde şi am să pornesc cu toată flota la poli ca să ocup staţiunile electromagnetice. O să telegrafiez numaidecât pe Pământ, la Moscova, să ne trimită cât mai urgent întăriri. În vreo şase luni au să-şi construiască aparatele, iar ca să ajungă aici nu le trebuie decât…

Gusev se clătină şi se prăvăli greu peste masă: casa începuse să se zguduie din temelie. Ornamente sculptate se prăbuşeau din întunericul bolţilor pe podele. Marţienii care dormeau pe jos săriră în picioare privind buimăciţi în jur. Un nou cutremur, încă mai puternic, zgudui clădirea. Geamurile se sparseră zornăind. Uşile săriră în lături. Un tunet înăbuşit, întărit de numeroase detunături tot mai puternice, se rostogoli prin sală. În piaţă izbucniră strigăte şi împuşcături. Cei care se repeziseră la uşi se traseră înapoi, dându-se în lături, făcându-i loc Fiului Cerului – Los.

Chipul acestuia era greu de recunoscut: ochii, măriţi peste măsură, adânciţi în orbite, revărsau din întunecimea lor o lumină stranie. Marţienii se dădeau înapoi din faţa sa, se ghemuiau pe podele. Părul lui alb stătea zburlit şi ţeapăn.

— Oraşul e încercuit! vesti Los cu glasul hotărât şi puternic. Cerul e plin de luminile navelor. Tuskub aruncă în aer cartierele muncitoreşti!