LABIRINTUL REGINEI MAGR.

Los şi Gusev înaintau cu băgare de seamă prin întuneric, în aerul stătut, înăbuşitor.

— O cotitură, Mstislav Sergheevici!

— E strâmtă?

— Nu, largă; nu ajung cu braţele până la pereţi.

— Iar nişte coloane! Stop! Dar unde suntem?

Trecuseră pe puţin trei ceasuri de când coborâseră în labirint. Îşi prăpădiseră toate chibriturile, căci Gusev îşi pierduse lanterna încă în timpul încăierării. Acum se mişcau într-o beznă de nepătruns.

Tunelele se ramificau, se încrucişau, coborau în adâncime, ducându-se parcă până la infinit. Uneori se auzea limpede zgomotul monoton şi măsurat al apei picurând de sus. Ochii măriţi desluşeau contururi cenuşii, nelămurite, ca nişte pete tremurătoare, dar nu erau decât halucinaţii născute din întuneric.

— Stai!

— Ce e?

— Am dat cu piciorul în gol.

Se opriră, trăgând cu urechea. O adiere uscată şi dulceagă venea drept în faţă. Departe, parcă în adâncuri, se auzea un fel de suspin, ca răsuflarea unei vietăţi. Cei doi oameni simţeau cu o vagă nelinişte că se aflau în faţa vidului fără fund. Gusev dibui o piatră de sub picioare şi o aruncă în întuneric. Peste câteva secunde, se auzi zgomotul slab stârnit de ea în cădere.

— E o prăpastie.

— Dar ce se aude ca o răsuflare?

— Nu ştiu.

Se întoarseră într-o parte, dar dădură peste un perete. Dibuiră în dreapta, în stânga; palmele lor alunecau peste crăpături care se surpau, peste bolte colţuroase. Simţeau marginea prăpastiei fără să o vadă, foarte aproape de perete, când în dreapta, când în stânga, când iarăşi în dreapta. Îşi dădură seama că se roteau pe loc, că nu mai puteau găsi intrarea prin care ajunseseră pe această cornişă îngustă.

Stăteau umăr la umăr, rezemaţi de peretele aspru, ascultând acele suspine moleşitoare, care veneau din adânc.

— O fi sfârşitul, Alexei Ivanovici?

— Da, Mstislav Sergheevici, s-ar părea că e sfârşitul!

După câteva clipe de tăcere, Los întrebă încet, cu un glas ciudat:

— Acum, nu vezi nimic?

— Nu.

— În stânga, departe.

— Nu! Nu!

Los şopti ceva ca pentru el şi se mişcă în loc.

— Să iubeşti viaţa cu încrâncenare, cu pasiune! Numai aşa…

— Despre cine spui asta?

— Despre ei. Ba şi despre noi.

Gusev se mişcă şi el în loc, apoi suspină.

— Iată, îi auzi răsuflarea?

— A cui, a morţii?

— Dracu' să ştie a cui! vorbi Gusev ca pentru sine. M-am gândit la ea mult şi bine, Mstislav Sergheevici. Stai întins pe câmp cu arma în mâini, plouă mărunt, e întuneric. Gândeşte-te la orice vrei şi până la urmă tot la moarte ajungi! Şi te vezi cum zaci aşa, lângă drum, ţeapăn, cu dinţii rânjiţi, ca un cal dintr-un convoi. Nu ştiu ce e după moarte, asta nu ştiu. Dar atât timp cât sunt viu, aici, trebuie să ştiu: sunt hoit de cal sau om? Sau e totuna? Când am să mor, o să-mi dau ochii peste cap, o să stau cu dinţii încleştaţi, încovrigat de ultimul spasm – s-a isprăvit cu mine! Dar în clipa aceea, mă-ntreb, o să se răstoarne oare toată lumea, tot ce vedeam cu ochii mei, ori ba? Iată ce e groaznic: zac mort, cu dinţii rânjiţi, sunt eu, mă ţin minte de când am împlinit trei ani… iar totul în lume merge înainte ca şi până atunci? Asta nu pot pricepe. Din o mie nouă sute paisprezece, tot omorâm oameni şi ne-am obişnuit cu asta; dar ce e omul? L-ai luat la ochi – şi s-a dus! Nu, Mstislav Sergheevici, nu e chiar aşa de simplu! Odată, într-o noapte, zăceam rănit într-un car, cu nasu-n sus, mă uitam la stele. Mi-era tulbure sufletul, mi-era greaţă. Stam aşa şi mă gândeam: ori eu, ori un păduche, nu-i totuna? Păduchelui îi e sete şi-i e foame şi mie la fel. Păduchele nu vrea să moară, ca şi mine. Iar sfârşitul e acelaşi! Ei, şi cum mă uitam aşa – cerul se spuzise de stele, parcă erau boabe de mei; asta se întâmpla prin august, către toamnă. Deodată s-au cutremurat măruntaiele din mine. Mstislav Sergheevici, mi s-a părut că toate stelele erau în mine. Nu, nu eram păduche! Nu! Şi am plâns cu lacrimi amare. Cum vine asta? Omul nu-i un păduche! Să-ţi crape cineva tigva e ceva groaznic, e o mare nelegiuire. Dar, uite, au născocit gaze otrăvitoare… Vreau să trăiesc, Mstislav Sergheevici! Nu mai vreau să stau în bezna asta blestemată… Ce mai stăm, zău?

— Ea este aici! rosti Los cu acelaşi glas ciudat.

În clipa aceea, un tunet, venit de departe, se rostogoli prin tunetele fără de număr. Cornişa de sub picioarele lor se cutremură, peretele începu să se clatine; undeva, în întuneric, se auziră pietrele prăvălindu-se în jos. Tunetul se rostogoli prin faţa lor şi se potoli, îndepărtându-se. Era a şaptea explozie: Tuskub se ţinuse de cuvânt. După distanţa de la care venise detunătura, se putea deduce că Soaţera rămăsese departe în urmă, spre apus.

Câteva clipe se mai auziră pietrele rostogolindu-se în jos, apoi se lăsă liniştea, o linişte şi mai deplină. Gusev observă cel dintâi că suspinele din adâncime încetaseră. Acum veneau de acolo nişte sunete ciudate, un fel de clocot, ca şi cum fierbea o pastă moale sau un lichid. Pe Gusev îl cuprinse parcă nebunia: începu să alerge, cu braţele întinse pe perete, scoţând strigăte înjurând, aruncând pietrele în lături.

— Cornişa merge de jur împrejur. Auzi? Trebuie să existe o ieşire. Au, fir-ar al dracului, m-am lovit la cap!

Câteva clipe se mişcă în tăcere, pe urmă glasul lui se auzi tulburat de undeva, din faţa lui Los, care continua să stea nemişcat lângă perete:

— Mstislav Sergheevici, am dat de o pârghie… Un întrerupător… Zău, e un întrerupător…

Se auzi scârţâitul ascuţit al unei articulaţii ruginite. De sub cupola joasă de cărămidă ţâşni o lumină tulbure, prăfuită. Bolta se sprijinea pe cornişa îngustă, sub care se deschidea o gură de puţ rotundă, largă de vreo zece metri.

Gusev ţinea încă mâna pe pârghia întrerupătorului, în partea cealaltă a puţului stătea Los, rezemat de perete, cu mâna la ochi, ferindu-i de lumina orbitoare. Apoi, Gusev îl văzu luându-şi mâna de la ochi şi privind în jos, aplecându-se şi cercetând cu luare-aminte adâncimea. Deodată, mâinile începură să-i tremure, degetele i se mişcară, ca şi cum ar fi vrut să se scuture de ceva. Când îşi ridică privirea de jos, părul lui alb strălucea ca un nimb, ochii i se căscaseră ca de groaza morţii.

— La ce te uiţi? îi strigă Gusev.

Şi abia după aceea privi şi el în adâncul puţului cu pereţii de cărămidă. Jos foia, se frământa un fel de piele cafeniu-ruginie, stârnind clocotul, foşnetul acela sinistru din ce în ce mai pronunţat. Pielea se ridica, se umfla, acoperită de ochi mari ca de cal întorşi spre lumină, de labe păroase.

— E moartea! strigă Los.

Era o grămadă uriaşă de păianjeni. Pare-se se prăsiseră acolo, în căldura din adâncul puţului; explozia îi neliniştise şi acum începuseră să se ridice cu grămada, umflându-se, scoteau un sâsâit şi un foşnet ca de lână. Un păianjen se târa repede cu labele îndoite în unghi pe cornişă.

Gura tunelului era aproape de Los.

— Fugi! îi strigă Gusev.

Apoi făcu un salt uriaş pe deasupra puţului, lovindu-se cu capul de boltă şi căzu ghem lângă Los. În clipa următoare, îl apucă pe acesta de mână şi-l trase în tunel, fugind amândoi cât îi ţineau picioarele.

În tunel ardeau felinare răzleţe, prăfuite. Un praf gros acoperea podeaua, coloanele şi statuile fărâmate, pragurile uşilor înguste care dădeau în alte galerii. Cei doi oameni merseră mult pe acest gang până ce ajunseră într-o sală cu coloane scunde care susţinea un tavan cu bolţi uşor arcuite. În mijloc se vedea o statuie năruită, înfăţişând o femeie cu obrazul mare, fioros. În fund apăreau gurile întunecoase ale unor încăperi, desigur locuinţe. Şi aici, de asemenea, totul zăcea sub un strat de praf – statuia reginei Magr, obiectele casnice fărâmate şi risipite în jur.

Los se opri, cu ochii măriţi, sticloşi.

— Sunt cu milioanele! zise, uitându-se înapoi. Aşteaptă să le vină ceasul; ei vor fi stăpânii vieţii, vor cotropi toată planeta!

Gusev îl trase după el în tunelul cel mai larg care pornea din această sală. Felinarele rare dădeau o lumină slabă, tulbure. Fugarii merseră îndelung, trecură un pod boltit, peste o prăpastie largă, în fundul căreia zăceau fărâmăturile unor maşini gigantice. Mai departe erau aceiaşi pereţi prăfuiţi, cenuşii. Deznădejdea puse stăpânire pe sufletele oamenilor. Ei abia îşi mai târau picioarele de oboseală.

— Lasă-mă, vreau să mă culc! bâigui Los în mai multe rânduri.

Inima îi încetă parcă să bată. O cumplită deznădejde punea stăpânire pe el; mergea în silă prin praf, poticnindu-se în urma lui Gusev. Broboane de sudoare rece i se prelingeau pe obraz. Îşi aruncase ochii acolo de unde nu exista întoarcere, dar o forţă mai puternică îl rupsese de acel hotar şi acum, mai mult mort decât viu, se târa prin gangurile pustii, fără sfârşit.

Deodată, Gusev scoase un strigăt: la o cotitură a tunelului se ivi cerul orbitor, de un albastru închis, arătându-se pe sub bolta ieşirii, cu o creastă de munte strălucind sub gheţuri şi zăpezi. Los cunoştea prea bine locurile şi nu putea să uite această privelişte: ieşiseră din labirint în apropierea vilei lui Tuskub.

HAO

— Fiul Cerului, Fiul Cerului! se auzi un glas subţire.

Gusev şi Los se apropiau de vilă, venind dinspre crâng. Un chip micuţ, cu nasul ascuţit, răsări din desişul azuriu. Era băiatul cu şuba cenuşie, pilotul Aelitei. El începu să joace în loc bătând din palme, cu chipul zbârcit, ca de tapir. Apoi dădu crengile la o parte şi arătă o barcă zburătoare, ascunsă printre ruinele unui bazin colector de apă.

Cei doi oameni aflară din gura lui că noaptea trecuse în linişte; însă în preajma zorilor se auzise un tunet venind din depărtare şi izbucnise văpaia. Crezând că Fiii Cerului pieriseră, sărise în barcă şi zburase spre adăpostul Aelitei. Ea auzise de asemenea detunătura exploziei şi se uita la foc din vârful stâncilor. „Întoarce-te la navă şi aşteaptă-l pe Fiul Cerului! îi poruncise pilotului. Dacă te prind servitorii lui Tuskub, mori fără să spui o vorbă. Dacă Fiul Cerului a fost ucis, strecoară-te până la el; ai să găseşti asupra lui un şipuşor de piatră; adă-mi-l!”

Los asculta povestirea băiatului cu dinţii încleştaţi. Pe urmă, cei doi pământeni se duseră la lac, se spălară de sânge şi de praf. Gusev îşi făcu o măciucă din lemn tare, aproape de mărimea unui picior de cal, după care se aşezară în barcă şi se avântară în văzduhul de un albastru strălucitor.

Gusev şi pilotul băgară barca într-o peşteră, apoi se întinseră jos, la intrare, şi despăturiră harta. În clipa aceea, Iha se ivi rostogolindu-se de sus, de pe stânci. Văzându-şi iubitul, îşi luă obrajii în palme: lacrimile îi curgeau şiroaie din ochii îndrăgostiţi. Gusev râdea de bucurie.

Între timp, Los cobora singur în prăpastie spre Pragul Sacru. Mergea parcă purtat de vânt pe scările foarte înclinate, peste trecători şi podeţe înguste. Ce avea să se întâmple cu Aelita şi cu el? Aveau oare să scape sau să piară? Nu putea să ştie; încerca să se gândească, dar îndată îşi alunga gândul. Principalul – şi asta îl zguduia puternic – era că avea s-o vadă din nou pe „cea născută din lumina stelelor”. Nu dorea decât să-i privească însetat obrazul slăbuţ, albăstrui şi să uite totul în valuri de fericire.

După ce străbătu în goana mare podul arcuit, învăluit în aburi, de deasupra lacului din peşteră, Los zări, ca şi rândul trecut, dincolo de coloanele scunde, priveliştea aceea ca din lună a munţilor. Ieşi cu băgare de seamă pe terasa care parcă atârna deasupra abisului. Aurul Pragului Sacru sclipea mat.

Era dogoare şi linişte. Adânc mişcat, Los ar fi vrut să sărute cu toată duioşia muşchiul ruginiu, urmele de picioare din jurul acestui ultim refugiu al iubirii.

Jos, departe, se înălţau piscuri golaşe de munţi. Pe albastrul dens al cerului sclipeau gheţurile. O durere adâncă îi străpunse inima. Iată cenuşa rugului, iată muşchiul strivit în locul unde Aelita cântase cântecul ullei. O şopârlă cu o creastă osoasă pe spinare sâsâi, fugi pe pietre, apoi întoarse capul şi rămase nemişcată.

Los se apropie de stâncă, deschise portiţa triunghiulară şi, aplecându-se, intră în peşteră.

Aelita dormea între perne albe, luminată de opaiţul din tavan. Stătea culcată cu faţa în sus, cu capul pe cotul gol. Chipul ei slăbuţ era trist şi blând. Genele ei lipite tremurau – pesemne visa ceva.

Omul îngenunchie la căpătâiul ei şi îşi privi tovarăşa de fericire şi de durere, înduioşat, tulburat. Acum ar fi fost gata să îndure orice torturi numai să nu se întunece niciodată chipul acesta divin, să nu piară frumuseţea, tinereţea, să nu înceteze răsuflarea ei nevinovată, care făcea să se ridice încet şi să coboare o şuviţă de păr în culoarea scrumului, căzută pe obraz.

Los se gândi la vietăţile acelea din bezna labirintului, care răsuflau şi ele, sâsâind şi foşnind, în puţul adânc, în aşteptarea ceasului lor – şi atunci scoase un geamăt de groază şi de durere. Aelita se trezi cu un suspin. Ochii ei îl priviră o clipă inexpresivi, apoi sprâncenele i se arcuiră a mirare şi, proptindu-se cu mâinile în perne, ea se ridică spre el.

— Fiul Cerului! şopti cu duioşie. Copilul meu, iubirea mea!

Sfiala îi îmbujora obrajii, dar nu-şi acoperi goliciunea. Umerii ei albăstrii, sânii abia răsăriţi, şoldurile înguste îi păreau lui Los născuţi din lumina stelelor. Rămăsese îngenunchiat lângă pat, tăcut, căci prea mare era fericirea de a-şi privi iubita. Mireasma ei dulce-amăruie se ridica spre el, ca o furtună ameţitoare.

— Te-am văzut în vis – spuse Aelita. Mă duceai în braţe pe nişte scări de sticlă, urcând tot mai sus. Îţi auzeam bătăile inimii. Sângele năvălea în ea, zguduind-o. Un dor chinuitor m-a năpădit. Aşteptam: când ai să te opreşti, când va lua sfârşit dorul? Vreau să cunosc iubirea. Cunosc doar greutatea apăsătoare şi groaza dorinţei… Atunci m-ai trezit din somn.

Tăcu. Sprâncenele i se arcuiră mai mult.

— Te uiţi aşa de ciudat! O, uriaşul meu!

Se trase repede în marginea cealaltă a patului, cu buzele întredeschise, de parcă ar fi vrut să se apere, ca o sălbătăciune.

— Vino la mine! şopti Los cu greu.

Ea scutură din cap:

— Semeni cu Cea cel groaznic!

El îşi ascunse repede obrazul în palme încordându-şi voinţa şi se simţi cuprins parcă de o flacără, totul din el deveni văpaie. Apoi îşi lăsă mâinile jos. Aelita îl întrebă în şoaptă:

— Ce ai?

— Nu-ţi fie frică!

Ea veni mai aproape şi şopti iar:

— Mi-e frică de Hao! Am să mor!

— Nu-ţi fie frică de Hao! Hao e focul, e viaţa. Nu-ţi fie frică de Hao! Coboară-te la mine, iubirea mea!

Întinse braţele spre ea. Aelita scoase un suspin slab, sprâncenele i se lăsară jos, micul ei chip atent părea tras. Deodată, ea se ridică sprintenă din pat şi suflă în opaiţ.

Degetele ei se încurcară în părul alb ca zăpada al lui Los…

Afară, la uşa peşterii, se născu un zgomot ca zumzetul unui roi de albine. Nici Los, nici Aelita nu-l auziră. Zumzetul creştea – şi iată că o navă de război, ca o viespe monstruoasă, se înălţă încet din prăpastie, zgâriind stâncile cu botul.

Nava rămase suspendată la înălţimea terasei; o scară se lăsă de pe bord şi pe ea coborî Tuskub cu un grup de soldaţi în zale, cu căşti de metal gofrat.

Soldaţii se aşezară în semicerc în faţa peşterii. Tuskub se apropie de uşa triunghiulară şi o împinse cu vârful bastonului.

Los şi Aelita dormeau cufundaţi într-un somn adânc. Tatăl fetei se întoarse spre soldaţi cărora le porunci, arătându-le peştera cu bastonul:

— Luaţi-i!