DINCOLO DE MUNŢII CRESTAŢI.

Nava zbura la mică înălţime, în direcţia nord-vest. Los şi marţianul chel rămaseră pe punte. Gusev coborî în interiorul navei, cu soldaţii.

În cabina luminoasă, de culoarea paiului, el se aşeză într-un fotoliu împletit şi câtva timp se uită la ostaşii pirpirii, cu nasurile ascuţite, care clipeau păsăreşte din ochii lor roşiatici. Pe urmă îşi scoase tabacherea de tinichea, păstrată ca o relicvă – timp de şapte ani pe fronturi, nu se despărţise de ea – pocni în capac: „Să fumăm, tovarăşi!” – şi le oferi câte o ţigară.

Marţienii clătinară din cap, speriaţi, împotrivindu-se. Totuşi, unul luă o ţigară, se uită atent la ea, o mirosi şi o vârî în buzunarul pantalonilor lui albi. Iar când Gusev îşi aprinse ţigara, se traseră cu toţii în lături, şoptind între ei, tare înspăimântaţi:

— Şoho tao tavra, şoho – om.

Pe chipurile lor roşiatice, ascuţite, se citea groaza stârnită de acest „şoho” care înghiţea fum. Dar încetul cu încetul, se obişnuită cu mirosul tutunului, se liniştiră şi se traseră iar mai aproape de musafirul om.

Gusev, nesinchisindu-se câtuşi de puţin că nu cunoştea limba marţienilor, se apucă să le povestească noilor prieteni despre Rusia, despre război, despre revoluţie, despre faptele lui de vitejie:

— Gusev, aşa mă cheamă. Gusev, vine de la gusi – gâscă, ştiţi, nişte păsări mari de pe Pământ, nu le-aţi văzut de când sunteţi pe lume. Alexei Ivanovici mă cheamă. Am fost comandant peste o divizie de cavalerie, nu numai peste un regiment. Eram straşnic, grozav! Uite care-i tactica mea: mitraliere, nemitraliere, trage săbiile şi… „Cară-te de pe poziţii, câine!” – pe el, toacă-l. Sunt şi eu brăzdat tot de tăieturi, dar nu-mi pasă. La noi, la Academia Militară, se ţine chiar un curs special: „Lupta cu sabia, după tactica lui Alexei Gusev”. Ce, ori nu credeţi? Mi s-a oferit şi comanda unui corp de armată.

Gusev pocni cu unghia în cozoroc, dându-şi şapca la o parte şi se scărpină după ureche.

— Ba nu, zău m-am săturat, să fie cu iertare! Şapte ani de zile am făcut război, ajunge la naiba! Când, ce să vezi, vine Mstislav Sergheevici şi mă cheamă, se roagă de mine: „Alexei Ivanovici, fără dumneata, nici nu ştiu cum aş putea să zbor în Marte.” Ei, asta-i tot! Sal'tare!

Marţienii ascultau, minunându-se. Unul, aduse o ploscă în care era un lichid cafeniu, mirosind a muscat. Gusev scoase din traistă o sticlă de o jumătate de litru, cu spirt, luată de pe Pământ. Marţienii băură, apoi începură să sporovăiască. Musafirul îi pocnea pe spinare, vorbind gălăgios. Pe urmă începu să scoată din buzunare tot felul de nimicuri, îmbiindu-i să facă schimb. Pentru un briceag, pentru un capăt de creion, pentru o brichetă măiastră, făcută dintr-un cartuş, marţienii îi dădeau cu dragă inimă obiecte de aur.

În acest timp, Los, rezemat cu coatele de grilajul navei, privea trista câmpie deluroasă care aluneca dedesubt. Recunoscu la un moment dat casa pe care o vizitaseră în ajun. Pretutindeni se întindeau ruine asemănătoare, printre oaze de copaci şi canale secate.

Los arătă acest deşert exprimându-şi prin mimică nedumerirea: de ce un ţinut întreg era rămas în părăsire, mort? Îndată, în ochii bulbucaţi ai marţianului chel se iviră sclipiri de mânie. Făcu un semn, nava se ridică mai sus şi, descriind un viraj, se îndreptă spre culmile munţilor crestaţi.

Soarele se ridicase în înaltul cerului, norii pieriseră. Vâjâiau elicele de tracţiune, aripile elastice scârţâiau şi se mişcau la viraje, la coborâri; huiau elicele verticale. Los îşi dădu seama că, în afară de vuietul elicelor şi de şuieratul vuitului pe aripi şi pe catargele ajurate, nu se mai auzeau nici un fel de sunete: motoarele funcţionau fără zgomot. De altfel, nici nu se vedeau; doar în axa fiecărei elice se rotea câte un tambur ca o carcasă de dinam, iar în vârfurile catargelor de la extremităţi se auzea un pârâit uşor, venind de la coşurile eliptice de sârmă argintie.

Los îl întrebă pe marţian denumirile feluritelor obiecte şi le notă. Pe urmă, scoase din buzunar cartea cu desene găsită în ajun, rugându-l să-i arate care era pronunţarea acelor litere geometrice. Marţianul privi cu mirare cartea. Ochii săi căpătară din nou o expresie de răceală; buzele subţiri i se strâmbară cu silă şi el, luând cu băgare de seamă cartea din mâna pământeanului o aruncă peste bord.

Aerul rarefiat de ia înălţime îi dădu lui Los dureri în piept, iar ochii îi lăcrimau, înceţoşându-i vederea. Observând starea lui, marţianul porunci să se micşoreze înălţimea. Acum, nava zbura pe deasupra unor stânci pustii, de un roşu sângeriu. O creastă de munţi, largă, se întindea şerpuitoare de la sud-est la nord-vest. Jos, umbra navei aluneca peste maluri râpoase în care sclipeau filoane de minereuri şi metale, peste povârnişuri abrupte, acoperite de licheni, se prăbuşea în prăpăstii ceţoase, umbrea ca un nouraş piscurile de gheaţă sclipitoare, gheţarii în care lumina se răsfrângea ca într-o oglindă. Ţinutul arăta sălbatic şi pustiu.

— Liziazira – zise marţianul, arătând din cap, spre munţi, şi rânjindu-şi dinţii mărunţi, cu sclipiri metalice.

Privind în jos, la aceste stânci care îi trezeau în gând viziunea atât de tristă a priveliştii moarte de pe planeta fărâmată, Los zări într-o prăpastie scheletul unei nave prăbuşite; în jurul ei erau risipite bucăţi de metal argintiu. Mai încolo, de după o creastă stâncoasă, se ridica aripa ruptă a unei alte nave. În dreapta atârna încă una, mutilată, străpunsă de un colţ subţire de granit. Pretutindeni în locurile acestea se vedeau asemenea rămăşiţe, aripi uriaşe, fuselaje fărâmate, cu coastele dezvelite zăcând pe sol. Era un câmp de bătălie: ai fi zis că nişte demoni se prăbuşiseră peste aceste stânci sterpe.

Los se uită cu coada ochiului la vecinul sau. Acesta îşi ţinea halatul strâns la gât, privind liniştit cerul. Din faţă veneau în zbor, aliniate, nişte păsări cu aripile lungi. Ele se înălţară cu aripile lor galbene sclipind pe albastrul închis al boitei şi o cotiră. Urmărindu-le cum coborau, Los zări apa neagră a unui lac rotund, într-un fund de prăpastie, înconjurat de stânci. Pe malurile lui creşteau tufişurile pletoase. Păsările galbene se lăsară jos, lângă apă.

Oglinda lacului se tulbură, începu să clipotească; un şuvoi puternic de apă se ridică din mijlocul lui, se împrăştie în lături şi pieri.

— Soam! zise solemn marţianul.

Creasta muntoasă se sfârşea. Spre nord-vest, prin boarea tremurătoare stârnită de arşiţă, se vedea o câmpie da un galben aprins, pe care sclipeau ape mari. Marţianul întinse braţul spre zarea neguroasă, tainică şi rosti, zâmbind îndelung:

— Azora.

Nava se ridică ceva mai sus. Aerul umed, dulce, murmura armonios, mângâind obrazul, fremătând în urechi. Jos, Azora se întindea ca o câmpie largă, strălucitoare, îmbrăcată într-o reţea de canale cu apă multă printre care creştea o vegetaţie portocalie, lunci vesele de un galben auriu. Azora, adică bucuria, semăna cu luncile primăverii, paradisul puişorilor de pasăre, care-ţi revin în amintire ca în vis, din îndepărtata copilărie.

Pe canale pluteau bărci late de metal. Pe maluri erau risipite căsuţe albe, cărări întortocheate, brăzdând grădinile. Pretutindeni se târau siluete minuscule de marţieni. Unii se ridicau în cer de pe vreun acoperiş drept şi zburau ca liliecii peste apă, ori peste crâng. Prin lunci se vedeau sclipind lacuri şi pâraie. Azora era o ţară minunată!

La capătul câmpiei, se învolbura, scânteind jucăuş în soare, o uriaşă întindere de apă, spre care veneau liniile şerpuitoare ale tuturor canalelor. Nava zburătoare mergea într-acolo şi Los zări, în sfârşit, un mare canal, întinzându-se în linie dreaptă. Malul lui, îndepărtat, dispărea în negura umedă. Apele gălbui, tulburi, se scurgeau încet de-a lungul taluzului de piatră.

Zborul ţinu mult. Şi iată că la capătul canalului răsări din apă marginea dreaptă a unui zid, întins până în zare. Zidul creştea. Acum se desluşeau uriaşele blocuri din care era clădit, cu tufe şi copaci crescând prin crăpături.

Nava se apropia de o uriaşă baie circulară, plină cu apă. În multe locuri, nişte izvoare ţâşneau deasupra ei, ca nişte căciuli de spumă.

— Ro! grăi marţianul, cu gravitate, ridicând un deget în sus.

Los scoase din buzunar carnetul de note, găsi în el schiţa făcută în pripă, în ajun, înfăţişând liniile şi punctele de pe discul lui Marte, şi, i-o întinse vecinului său, arătându-i lacul de jos. Marţianul privi atent, cu obrazul încreţit, pricepu, dădu înveselit din cap şi, cu unghia degetului mic, sublinie unul din punctele de pe schiţă.

Aplecat peste bord, Los văzu trei canale pline cu apă – pornind de la baia circulară – două drepte şi unul curb. Aşadar, iată misterul: petele rotunde de pe Marte erau băi circulare, colectoare de apă, iar liniile alcătuite din triunghiuri şi din semicercuri – canale. Dar ce fiinţe fuseseră în stare să clădească aceste ziduri ciclopice? Los se uită la tovarăşul său de drum. Acesta îşi ţuguie buza jos, şi îşi întinse braţele spre cer:

— Tao haţha ro hamagaţitl!

Acum nava traversa o câmpie arsă de soare. De-a lungul ei se întindea, ca o fâşie roşie-trandafirie, foarte largă, albia uscată a unui al patrulea canal, acoperită, ca un ogor, de plante şi de flori în raiduri regulate. Era pesemne una din liniile care făceau parte din cea de a doua reţea de canale – desenul cu contur şters de pe discul lui Marte.

Câmpia lăsă locul unor coline joase, cu pante dulci. Dincolo de ele începură să se ivească liniile albăstrii ale unor turnuri făcute din forme împletite. Pe catargul de mijloc al navei se ridicară antenele, scurte, scoţând scântei pârâitoare. De după dealuri se iveau mereu alte turnuri asemănătoare, străjuind clădiri aşezate în terasă. Un oraş imens se arăta în umbra argintie a negurilor străpunse de soare. Marţianul vesti:

— Soaţera.