SOAŢERA.

Contururile albăstrii ale Soaţerii, terasele de deasupra caselor urcând în trepte, zidurile cu gratii acoperite de verdeaţă, oglinzile ovale ale iazurilor, turnurile diafane, răsărind de după coline ocupau un spaţiu tot mai întins, ducându-se până la orizontul neguros. O mulţime de puncte negre veneau în zbor dinspre oraş, în întâmpinarea navei.

Canalul înflorit rămase în urmă spre nord. La răsărit de oraş se întindea un câmp pustiu, acoperit de pietriş, plin de gropi. La marginea acestui deşert se înălţa o statuie uriaşă, plină de crăpături şi năpădită de muşchi, întinzând pe sol o umbră grea.

Era un om de piatră, fără veşminte, stând drept în toată înălţimea lui, cu picioarele strânse, cu mâinile lipite de şoldurile înguste; o centură crestată îi cuprindea mijlocul, ridicându-se până la pieptul bombat; coiful lui, cu apărători peste urechi, cu o creastă ascuţită, ca o spinare de peşte, sclipea şters în soare. Obrazul fălcos, cu ochii închişi, zâmbea cu gura ca secera lunii.

— Magaţitl, – rosti marţianul, arătând cerul.

În depărtare, dincolo de statuie, se vedeau ruinele uriaşe ale unui bazin circular, urmele unor arcuri prăbuşite care susţinuseră un apeduct. Privind mai atent, Los îşi dădu seama că mormanele de pietriş de pe câmpie, gropile, colinele, erau rămăşiţele unui oraş străvechi. Noul oraş, Soaţera, începea dincolo de lacul sclipitor, la, apus de aceste ruine.

Punctele negre de pe cer se apropiau, creşteau. Erau sute de marţieni zburând în întâmpinarea lor, unii în bărci înaripate, alţii, în şeile maşinilor lor zburătoare, ca nişte păsări de pânză, alţii în coşuri susţinute de paraşute.

Cea dintâi sosi vijelios o maşinărie în forma unei ţigări de foi, îngustă, strălucitoare, de aur, cu patru aripi, ca o libelulă; ea făcu un viraj brusc şi rămase suspendată deasupra navei. De pe bordul ei se revărsă pe puntea aeronavei o ploaie de hârtiuţe colorate şi de flori, în timp ce chipuri emoţionate de marţieni se aplecau în jos.

Los se ridică, ţinându-se de un cablu, şi îşi scoase casca; vântul îi zburli părul alb. Gusev ieşi şi el din cabină şi se postă alături. Asupra lor cădeau braţe întregi de flori, aruncate din bărcile aeriene. Pe chipurile albăstrii, smede, sau cărămizii ale marţienilor sosiţi în zbor, se citea tulburarea, admiraţia, la fel ca şi groaza.

Acum sute de vehicule aeriene zburau deasupra, în faţă, alături şi în urma navei care înainta încet prin văzduh. Iată, un grăsan, cu o bonetă vărgată, dădea din mâini, lunecând în jos, într-un coş cu paraşută. Iată altul, cu obrazul plin de cucuie, privind prin ochean. Şi altul cu aerul îngrijorat, cu părul fâlfâind în bătaia vântului, cu nasul ascuţit, dând târcoale navei pe o şa înaripată şi îndreptând asupra lui Los o cutiuţă care se rotea. Trecu iute o barcă, împletită din nuiele, toată numai flori, iar în ea, trei femei, palide, cu ochii mari, având bonete azurii, mâneci albăstrii, vaporoase şi eşarfe brodate cu aur.

Cântecul elicelor, şuierul vântului prin aripi, fluierăturile subţiri, sclipirile aurului, culorile tărcate ale veşmintelor în albastrul văzduhului, iar jos – frunzişul din parcuri, amestec de purpuriu, argintiu şi galben ţipător, apoi ferestrele caselor aşezate în terasă, sclipind în soare: toate acestea păreau a fi un vis ameţitor. Gusev se uita în toate părţile, repetând mereu în şoaptă:

— Ia uite, ia uite, maică precistă!

Nava trecu pe deasupra unor grădini suspendate şi coborî lin într-o mare piaţă rotundă. În aceeaşi clipă, sute de bărci, de coşuri, de şei înaripate începură sa se reverse din cer, ca un pumn de grăunţe zvârlit de o mână nevăzută; ele aterizau, pocnind pe lespezile albe ale pieţei. De pe străzile care porneau din piaţă în formă de spiţe, mulţimi zgomotoase de oameni se apropiau în fugă aruncând flori, hârtiuţe, fluturându-şi batistele.

Nava ateriză lângă o clădire înaltă şi greoaie ca o piramidă cu înfăţişarea posomorâtă, construită din piatră neagră roşcată. Pe scara ei lată, între coloanele pătrate, mai subţiri, în partea de sus, ajungând numai până la o treime din înălţimea casei, stătea un mic grup de marţieni, înveşmântaţi în halate negre, cu tichiuţe rotunde în cap. Erau după cum află Los mai târziu, consiliul suprem al inginerilor – cel mai înalt organ de conducere având putere asupra tuturor ţărilor de pe Marte.

Marţianul însoţitor îi făcu semn lui Los să aştepte. Soldaţii coborâră în fugă pe scări şi făcură cordon în jurul navei, opriră mulţimea care se îmbulzea. Gusev privea minunându-se piaţa care se tălăzuia ca o mare de haine multicolore, privea nenumăratele aripi zburând pe deasupra capetelor, uriaşele clădiri cenuşii sau negre roşiatice, liniile diafane ale turnurilor răsărind de după acoperişuri.

— Ia uite ce oraş, ce oraş! repeta el într-una, izbind admirativ cu piciorul în pământ.

Marţienii în halate negre, de pe scară, se dădură în lături. Atunci se ivi un personaj înalt, adus din spate, înveşmântat tot în negru, cu obrazul alungit şi posomorât, cu o barbă neagră, lungă şi îngustă. Pe tichiuţa lui rotundă tremura uşor o creastă de aur, ca spinarea unui peşte.

După ce coborî treptele până la mijlocul scării, sprijinindu-se în baston, el privi îndelung, cu ochii săi întunecaţi, adânciţi în orbite, pe cei sosiţi de pe Pământ. La rândul său, Los îl privea atent, plin de încordare.

— Ia te uită cum se zgâieşte, diavolul! şopti Gusev. Apoi se întoarse spre mulţime, strigă nestingherit:

— Bine v-am găsit, tovarăşi marţieni! Am venit să vă aducem salutul Republicilor Sovietice! Pentru a stabili relaţii de bună vecinătate…

În mulţime se auzi un freamăt de uimire, apoi lumea începu să murmure, să vocifereze, apropiindu-se. Marţianul ursuz, îşi strânse barba în pumn, îşi plimbă ochii stinşi asupra mulţimii, asupra pieţei. Sub privirea lui, marea zbuciumată de capete, începu să se potolească. Atunci personajul se întoarse spre cei de pe scară, rosti câteva cuvinte şi, ridicând bastonul, arătă nava.

Cineva coborî numaidecât până la corabia zburătoare şi îi şopti repede ceva marţianului chel care se aplecase peste bord. Se auziră fluiere; doi soldaţi se urcară în fugă pe bord, elicele începură să vuiască şi nava, desprinzându-se greoaie de sol, se ridică deasupra oraşului, luând-o spre nord.