MARŢIENII.

Pe cerul dimineţii pluteau şiruri de nori, de un trandafiriu orbitor, ca nişte fire de tort. O navă zburătoare, scăldată în soare se lăsa în jos – aci ivindu-se prin luminişuri de un albastru închis, aci dispărând după turmele trandafirii ale norilor. Corpul ei, deasupra căruia se ridicaseră trei catarge, semăna cu un gândac gigantic. Din pântece îi ieşeau trei perechi de aripi ascuţite.

Nava străpunse norii şi se opri în aer, deasupra cactuşilor, umedă, argintie, sclipitoare. În vârful catargelor scurte de la cele două capete vâjâiau puternic nişte elice verticale, ţinând-o în aer. Dinăuntru fură coborâte nişte scărişoare şi nava se aşeză pe ele. Elicele se opriră.

Mai mulţi marţieni plăpânzi coborâră în fugă pe scări. Purtau aceleaşi căşti ovoidale, aceleaşi scurte argintii, largi, cu gulere mari care le acoperea gâtul şi partea de jos a feţei. Fiecare ţinea în mână câte o armă, ca o puşcă automată, cu ţeava scurtă, cu un disc la mijloc.

Gusev stătea încruntat lângă aparat, cu mâna pe mauser, uitându-se la marţienii care se aliniaseră pe două rânduri, ţinând ţevile puştilor pe braţul îndoit.

— Îşi ţin armele ca muierile, ticăloşii! mormăi el.

Los zâmbea, cu braţele încrucişate. Ultimul marţian care coborî de pe navă purta un halat negru, larg, cu cute mari. Avea obrazul spân, îngust, de o culoare albăstrie, şi fiindcă nu purta nimic în cap i se vedea tigva cheală, cu mai multe cucuie.

El trecu prin faţa şirului dublu de soldaţi, înfundându-se adânc în solul moale. Ochii lui albaştri, bulbucaţi şi reci ca gheaţa, se opriră o clipă asupra lui Gusev. După aceea, nu se mai uită decât la Los. Apropiindu-se de cei doi străini, ridică mâna mică, în mâneca largă a halatului şi, cu un glas tărăgănat, subţirel, ca un clinchet de sticlă, rosti această vorbă păsărească:

— Talţetl.

Ochii i se făcură şi mai mari, în ei se aprinseră scântei reci de enervare şi repetă vorba păsărească, arătând poruncitor spre cer. Los răspunse:

— Pământul.

— Pământul – repetă cu greu marţianul, în timp ce fruntea i se umplea de cute iar cucuiele din creştet se învineţeau.

Gusev scoase un picior înainte, tuşi sec şi rosti încruntat:

— Suntem ruşi, din Rusia Sovietică. Am venit, vezi adică, la voi, sal'tare! duse un deget la cozoroc. Nu vă facem nici o supărare, să nu ne faceţi nici voi nouă! Mstislav Sergheevici, dumnealui habar n-are de limba noastră.

Chipul albăstrui, inteligent, al marţianului rămase nemişcat; numai pe fruntea lui boltită, între sprâncene, începu să i se umfle o vână, ca o pată roşietică, trădându-i încordarea. El întinse mâna, cu o mişcare uşoară, arătând soarele şi rosti cu glasul ciudat un cuvânt cu sunete cunoscute:

— Soaţr.

Apoi arătă solul, îşi desfăcu braţele, ca şi cum ar fi vrut să cuprindă cu ele un glob:

— Tuma.

În sfârşit, arătă la unul dintre soldaţii care se orânduiseră în semicerc în spatele lui, arătă la Gusev, la el însuşi, la Los.

— Şoho.

Tot aşa explică denumirea mai multor obiecte şi află denumirile lor, în limba Pământului. După aceea se apropie de Los şi, cu un aer grav întinse degetul inelar cu care îi atinse fruntea, locul dintre sprâncene. Inginerul înclină capul în semn de salut. Gusev, după ce păţi la fel îşi trase imediat cozorocul pe frunte:

— Se poartă cu noi, de parcă am fi sălbatici!

Marţianul se apropie de aparat, şi cercetă îndelung acest uriaş ou de oţel, acoperit cu un strat de negreală. La început îl privi cu o mirare reţinută, pe urmă, înţelegându-i pesemne principiul de funcţionare, pe chipul lui se vădi admiraţia. Deodată, făcu un gest scurt cu mâinile şi, întorcându-se spre soldaţi, începu să le vorbească repede ele tot, cu braţele ridicate spre cer, lipite unul de altul.

— Aiu! răspunseră soldaţii, urlând.

Iar ei îşi duse mâna la frunte, scoase un suspin adânc, şi, stăpânindu-şi tulburarea, se întoarse spre Los, îl privi drept în faţă, dar de data asta fără răceală, cu ochii întunecaţi, umezi.

— Aiu – spuse – aiu utara şoho, daţia Tuma ra gheo Talţetl.

Pe urmă, îşi acoperi ochii cu palma, făcu o plecăciune. adâncă, se îndreptă, chemă un soldat, luă de la el un cuţit îngust şi începu să zgârie ceva pe învelişul aparatului; astfel desenă un ou, un capac deasupra, iar alături, un soldat. Gusev care îi privea peste umăr, explică:

— Spune că vrea să pună deasupra aparatului un cort şi să lase pază. Numai să nu ne şterpelească bagajul, Mstislav Sergheevici! Că doar uşile n-au lacăte!

— Ei, Alexei Ivanovici, ajunge nu mai face pe deşteptul!

— Păi avem acolo instrumentele, hainele… M-am uitat mai de aproape la un ostaş, la ăsta de colea, – are o mutră cam suspectă…

Marţianul asculta această discuţie, atent şi plin de respect. Los îi răspunse prin semne că încuviinţează, să-şi lase nava sub pază. Marţianul îşi duse la gura mare şi subţire un fluier şi dădu un semnal. De pe navă i se răspunse tot printr-un fluierat, pătrunzător. Îndată, marţianul începu să dea alte semnale. În vârful catargului din mijloc, mai înalt decât celelalte două, se ridicară nişte antene subţiri, ca firele de păr, care scoteau scântei, pârâind.

Marţianul se întoarse spre cei doi oaspeţi de pe pământ şi le arătă nava. Soldaţii veniră mai aproape, strângându-se în cerc. Gusev se uită la ei, zâmbi strâmb, se duse la aparatul lui, scoase dinăuntru două boccele cu ceva rufărie şi lucruri mărunte, închise apăsat uşiţa şi, arătând-o soldaţilor, se pocni peste mauser, ameninţând cu degetul şi luându-şi o mutră înfiorătoare. Marţienii se uitau la el miraţi.

— Ei, Alexei Ivanovici, ori prizonieri, ori musafiri, n-avem încotro! zise Los, râzând.

Apoi îşi săltă sacul pe umăr şi amândoi o luară spre navă.

Elicele orizontale din vârful catargelor prinseră a se roti cu un vâjâit puternic. Aripile se lăsară jos. Oaspeţii, sau, poate, prizonierii marţienilor, urcară scăriţa şubredă şi păşiră pe bord.