EVADAREA.

Nava de război se roti câtva timp deasupra stâncilor care înconjurau Pragul Sacru, apoi îşi luă zborul spre Azora şi se lăsă jos, undeva, într-acolo. Abia atunci, Iha şi Gusev putură coborî din peştera de sus. Pe mica terasă bătătorită de picioare, îl văzură pe Los zăcând aproape de intrarea în peşteră, cu faţa în muşchi, într-o băltoacă de sânge.

Gusev îi ridică în braţe; tovarăşul său nu mai respira, avea pleoapele închise şi capul lui, pieptul, erau pline de sânge închegat. Aelita dispăruse. Iha bocea, strângându-i lucrurile din peşteră. Lipsea numai mantia cu glugă; probabil, stăpâna ei, vie sau moartă, fusese înfăşurata în mantie şi dusă cu corabia zburătoare.

Fata strânse într-o bocceluţă tot ce rămăsese de la „cea născută din lumina stelelor”; Gusev îl ridică pe Los şi-l săltă pe umăr, apoi porniră înapoi, peste punţi, pe deasupra lacului care clocotea în întuneric, pe scara suspendată, peste prăpastia ceţoasă; pe acelaşi drum se înapoiase odinioară Magaţitl, purtând în vârful furcii de tors şorţul vărgat al unei fete din neamul aolilor – vestea păcii şi a vieţii.

Ajuns sus, Gusev scoase barca din peşteră, îl aşeză în ea pe Los învelit într-un cearşaf, îşi strânse centironul, îşi îndesă şapca în cap şi rosti cu îndârjire:

— Nu mă dau viu! Ei, să ajung eu pe Pământ! O să ne întoarcem noi aici! (Urmară trei cuvine de neînţeles…).

Pe urmă se urcă în barcă şi apucă manşa.

— Iar voi, copii, duceţi-vă acasă, oriunde vreţi. Să nu ne pomeniţi de rău! zise, aplecându-se peste bord şi strângând mâinile Ihăi şi pilotului. Ihoşka, nu te iau cu mine: merg la o moarte sigură. Îţi mulţumesc, drăguţo, pentru dragostea ta; noi, Fiii Cerului, nu uităm asta aşa uşor. Rămâi cu bine!

Îşi micşoră ochii şi se uită la soare, făcu o mişcare scurtă din bărbie, apoi se avântă în înălţimea albastră. Iha şi băiatul cu şuba cenuşie priviră îndelung la Fiul Cerului care îi părăsea. Nu observară cum un punct înaripat îşi lua zborul de la sud, de peste stâncile acelea care semănau cu munţii din lună, tăind drumul fugarului. Şi când Gusev dispăru în torentul de lumină, Iha se prăbuşi jos, izbindu-se cu atâta desperare în pietrele acoperite cu muşchi, încât băiatul se sperie, crezând că, poate, părăsea şi ea această Tumă tristă.

— Iha, Iha! grăi el cu glasul plângător. Ho tua mirra – tua murra…

La început, Gusev nu văzu nava de război care-i tăia drumul. Orientându-se după hartă, privind în jos, la stâncile Liziazirei care lunecau rămânând în urmă, el se îndreptă spre răsărit, spre câmpurile de cactuşi, unde îşi lăsaseră aparatul.

În spatele lui, în barca zburătoare, Los era întins pe spate, învelit în cearşaful care fâlfâia în vânt, lipindu-i-se de cap. Los zăcea aşa, nemişcat, părând că doarme, fără să aibe nimic din hidoşenia unui cadavru. Abia acum simţi Gusev cât de drag îi era acest tovarăş.

Nenorocirea se întâmplase astfel: Gusev, Ihoşka şi mecanicul stătea în peşteră, lângă barcă, şi râdeau. Deodată auziseră detunături de arme venind de jos, apoi un ţipăt înspăimântător. Câteva clipe mai târziu, o navă de război se ivise ca un erete din prăpastie, aruncase pe terasă trupul lui Los căzut în nesimţire, după care începuse să dea târcoale, cercetând locul.

Gusev scuipă de ciudă peste bord: prea se scârbise de Marte. „Numai să ajung la aparat, să-i torn pe gât o înghiţitură de spirt.” Pipăi trupul lui Los: era călduţ; de când îl ridicase de pe terasă, încă nu părea înţepenit de moarte. „De-ar da Dumnezeu să-şi vină în fire!” Din proprie experienţă, Gusev cunoştea efectul slab al gloanţelor marţienilor. „Dar leşinul durează cam prea mult.” Cuprins de nelinişte, întoarse ochii spre soarele care cobora spre asfinţit şi în clipa aceea zări nava repezindu-se asupră-i din înălţime.

Gusev schimbă repede drumul spre nord, ca să evite întâlnirea. Nava însă făcu la fel. Din când în când, de pe bordul ei ţâşneau norişori gălbui, semn că trăgeau în el. Atunci Gusev începu să ia înălţime cu gândul ca apoi să pice, dublându-şi viteza la coborâre şi să scape astfel de urmăritori.

Curentul îngheţat îi şuiera în urechi, lacrimile îi înceţoşau ochii, îi îngheţau pe gene. Un cârd de ihii, cu înfăţişarea lor dezgustătoare, se repezi asupra bărcii, bătând dezordonat din aripi, dar greşi ţinta şi rămase în urmă. Gusev pierduse de mult orientarea. Sângele îi zvâcnea în tâmple, aerul rărit îi biciuia obrazul cu plesnituri de gheaţă. Atunci el porni cu toată viteza în jos. Nava urmăritoare rămase în urmă şi dispăru la orizont.

Acum, cât puteai cuprinde cu ochiul, se întindea deşertul roşu-arămiu. Nici un copac, nici o urmă de viaţă în jur! Numai umbra bărcii aluneca peste colinele întinse, peste valuri de nisip, peste crăpăturile solului pietros cu sclipiri de sticlă. Pe alocuri, ruinele unor case îşi aruncau umbrele întristătoare pe coline. La fiecare pas, desertul era brăzdat de albiile canalelor secate.

Soarele cobora spre marginea liniară a mării de nisip, revărsându-şi strălucirea tristă a asfinţitului de aramă, şi jos Gusev vedea necontenit aceleaşi valuri, nisipoase, aceleaşi coline, aceleaşi ruine ale Tumei muribunde, cotropită de colb.

Noaptea cădea repede; Gusev se lăsă pe o întindere aridă, coborî din barcă, dădu la o parte cearceaful de pe obrazul lui Los, se aplecă asupra acestuia, îi ridică pleoapele, îşi lipi urechea de inima lui: tovarăşul său era în aceeaşi stare, nici viu, nici mort. La degetul lui mic văzu un inel de care, legat cu un lănţuc, atârna un şipuşor fără dop.

— E-eh, deşertul ăsta! exclamă el, îndepărtându-se de barcă.

Pe cerul negru, nespus de adânc şi de necuprins, se aprinseseră stelele de gheaţă. La lumina lor, nisipul părea cenuşiu. Liniştea era atât de deplină, încât se auzea susurul nisipului care luneca în urma adâncă lăsată de picior. Îl chinuia setea; îşi simţea sufletul apăsat.

— E-eh, pustiul ăsta!

Gusev se întoarse la barcă şi se aşeză în faţa manşei, încotro s-o ia? Stelele alcătuiau pe cer un desen sălbatic, necunoscut.

Dădu drumul la motor, dar elicea, după ce roti puţin, alene, se opri. Motorul nu mai funcţiona: rezervorul cu pulbere explozibilă era gol.

— Ei, lasă! rosti Gusev cu jumătate de glas.

Coborî iarăşi din barcă, îşi vârî măciuca la spate, după centiron, îl trase pe Los afară.

— Hai să mergem, Mstislav Sergheevici!

Şi, săltându-l pe umăr, porni, afundându-se în nisip până la glezne. Merse astfel îndelung până ce ajunse la o colină; acolo îşi lăsă povara pe treptele pe jumătate acoperite de nisip ale unei scări, se uită la o coloană care se vedea singuratică la lumina stelelor, la vârful colinei, şi se culcă cu faţa în jos. O oboseală de moarte îi vuia în sânge, ca fluxul mării.

Nu ştia cât timp rămăsese aşa, nemişcat. Nisipul era răcoros, îşi simţea sângele răcindu-se. Atunci Gusev se ridică în capul oaselor şi se uită în sus, chinuit de gânduri. Puţin deasupra orizontului pustiu se vedea o stea sinistră, roşiatică, semănând cu ochiul unei păsări uriaşe. Gusev o privi cu gura căscată.

— E Pământul!

Îl luă pe Los în braţe şi porni în fugă spre steaua aceea. Acum ştia în te direcţie se afla aparatul.

Răsuflând şuierător, leoarcă de sudoare, făcând salturi uriaşe, Gusev trecea peste şanţuri, poticnindu-se, împiedicându-se în pietre, scoţând strigăte de furie, şi alerga, alerga mereu spre orizontul deşertului întunecat care plutea aproape, în faţa sa. Adesea se întindea jos, cu obrazul în nisipul rece, ca să-şi răcorească gura uscată măcar cu o urmă de umezeală. Apoi îşi ridica tovarăşul şi pornea din nou, uitându-se necontenit la razele roşiatice ale Pământului. Umbra lui uriaşă aluneca singuratică în mijlocul acestui cimitir al unei lumi.

Apoi răsări Olla, în ultimul pătrat, ca o seceră ascuţită. Pe la mijlocul nopţii se ivi şi Lihta, rotundă, ca lumina ei argintie şi blândă. Acum, pe valurile de nisip se întindeau umbre duble. Cele două luni ciudate pluteau pe cer, una sus – cealaltă spre asfinţit. La lumina lor, Talţetl păli. În depărtare se înălţau culmile de gheaţă ale Liziazirei.

Şi iată că deşertul se sfârşi. Se apropiau zorile. Gusev ajunse la câmpurile de cactuşi. Cu o lovitură de picior doborî o plantă din acestea şi se îndestulă lacom cu carnea ei apoasă şi fremătătoare. Stelele se stingeau. Pe cerul liliachiu se desenau marginile trandafirii ale norilor… Deodată, în liniştea dimineţii, urechea lui Gusev prinse clar nişte ciocănituri metalice, monotone, ca şi cum cineva ar fi bătut cu nişte drugi în fier.

Fugarul înţelese repede rostul lor: deasupra desişului de cactuşi se ridicau cele trei catarge cu grile ale navei de război care-l urmărise. Loviturile veneau de acolo: marţienii distrugeau aparatul!

Ascunzându-se pe după cactuşi, Gusev alergă într-acolo; văzu nava, iar lângă ea cupola uriaşă, ruginită, a aparatului lui. Vreo douăzeci de marţieni loveau de zor cu nişte ciocane mari în învelişul nituit. Se vedea că se apucaseră de treabă abia de câteva clipe. Gusev îl lăsă pe Los jos şi scoase măciuca de sub centiron.

— Vă arăt eu vouă, afurisiţilor! strigă, ieşit din minţi, sărind de după cactuşi.

Dintr-un salt fu lângă navă şi, izbind cu măciuca, îi zdrobi o aripă metalică, îi doborî un catarg, apoi începu să lovească dezlănţuit în bordajul ei, ca într-un butoi. Soldaţii dinăuntru se iviră pe punte, îşi lepădară armele şi, aruncându-se jos, o rupseră la fugă învălmăşiţi. Cei care începuseră să distrugă aparatul se târau acum prin brazde, scoţând urlete înăbuşite, până ce dispărură în desiş. Într-o clipă, tot câmpul rămăsese pustiu – atât îi îngrozea Fiul Cerului, pretutindeni prezent şi cu neputinţă de răpus.

Gusev deşurubă uşiţa, îl trase pe Los după el şi amândoi Fii ai Cerului se făcură nevăzuţi înlăuntrul maşinei lor. Uşa fu închisă la loc şi îndată marţienii ascunşi pe după cactuşi avură o privelişte neobişnuită, zguduitoare.

Uriaşul aparat ruginit, mare cât casa, începu să detune, stârnind nori roşiatici de colb şi de fum. Tuma se cutremură, zguduită de izbituri înspăimântătoare. Urlând, detunând asurzitor, aparatul uriaş porni în salturi peste câmpul de cactuşi. O clipă rămase atârnat în mijlocul norilor de praf, apoi se avântă spre cer, ca un meteor, purtându-i pe cei doi cumpliţi magaţitli spre patria lor…