NEANTUL

— Ei, Mstislav Sergheevici, îmi trăieşti?

Ceva îi ardea gura. Focul lichid îi străbătu prin trup, prin vine, prin oase. Los deschise ochii. O steluţă tulbure, parcă prăfuită, ardea jos de tot, deasupra lui. Cerul avea o înfăţişare ciudată: galben, matlasat ca un cufăr căptuşit. Se auzeau nişte bătăi ritmice, necontenite: sus, tremura steluţa prăfuită.

— Cât e ceasul?

— Păi, ceasul a stat, curată nenorocire! răspunse un glas.

— Zburăm de mult?

— De mult, Mstislav Sergheevici.

— Încotro mergem?

— Dracu' ştie, nu-mi dau seama deloc: numai beznă şi stele. O întindem prin spaţiul cosmic!

Los închise ochii din nou, străduindu-se să pătrundă cu gândul în vidul memoriei, dar nu i se arătă nimic în amintire şi el se cufundă din nou într-un somn adânc.

Gusev îl înveli mai bine şi se întoarse la tuburile de observaţie. Acum, Marte, arăta mai mic decât o farfurioară de ceai. Pe faţa lui se desluşeau fundul mărilor secate, deşerturi moarte, aşa cum se văd petele din lună. Discul Tumei cotropite treptat de nisipuri se micşora întruna; aparatul se îndepărta de el, adâncindu-se undeva în bezna de nepătruns. Din când în când, raza subţire a unei stele înţepa ochiul. Dar, cu toate sforţările la care îşi supunea privirea, Gusev nu zărea nicăieri steaua roşie.

Omul căscă, pocnindu-şi zgomotos fălcile, tare chinuit de plictiseala acestui zbor prin spaţiul vid al universului. Apoi, după ce revizui proviziile de apă, de alimente, de oxigen, se înveli cu pătura şi se culcă pe podeaua trepidantă, lângă tovarăşul său.

Astfel trecu mult timp, dar fără să ştie cât anume. Pe Gusev îl trezi foamea. Los stătea întins, cu ochii deschişi; arăta îmbătrânit, cu obrajii zbârciţi, supţi.

— Unde suntem? întrebă el încet.

— Păi, tot aici, Mstislav Sergheevici, în spaţiu.

— Am fost pe Marte, Alexei Ivanovici?

— Mi se pare că ţi-ai pierdut cu totul memoria, Mstislav Sergheevici!

— Da, mi s-a-ntâmplat ceva… Îmi aduc aminte, dar amintirile se întrerup în chip nelămurit. Nu-mi pot da seama ce anume a fost în realitate – totul îmi apare ca într-un fel de vis. Dă-mi ceva de băut.

Închise ochii; peste câteva clipe întrebă cu glasul tremurător:

— Şi ea a fost tot un vis?

— Cine?

Los nu răspunse; îşi lăsă capul în jos, cu ochii închişi.

Gusev trecu de la un tub de observaţie la altul şi privi cerul – beznă şi altceva nimic. Atunci se aşeză la loc zgribulit şi îşi trase pătura peste umeri. N-avea chef nici să cugete, nici să-şi cheme aducerile aminte, nici să aştepte. La ce bun? Aparatul metalic, zburând cu o iuţeală ameţitoare în vidul fără de sfârşit, vibra într-un chip care te trăgea la somn.

Timpul, în afara legilor Pământului, se scurgea în felul lui, neînchipuit de lung. Gusev şedea ghemuit, toropind, dar Los dormea. Fiorul de gheaţă al eternităţii se lăsa ca o pulbere nevăzută peste inimă, peste conştiinţă.

Un strigăt groaznic, sfâşietor, îi năvăli în urechi. Gusev sări în picioare, cu ochii holbaţi. Los stătea în picioare, între păturile aruncate înlături, cu pansamentul căzut pe obraz şi striga:

— Ea trăieşte!

Apoi îşi ridică braţele osoase şi se năpusti asupra peretelui căptuşit cu piele, lovind în el, zgâriindu-l cu unghiile:

— Tovarăşe! Dă-mi drumul! Mă înăbuş! Ea a existat, a existat!

Aşa se zvârcoli îndelung, răcnind, până ce rămase sleit de puteri în braţele lui Gusev şi aţipi din nou, potolit.

Tovarăşul său se ghemui la loc, sub pătură. În el erau stinse dorinţele, simţurile înţepenite ca scrumul rece. Auzul i se obişnuise cu pulsul metalic al aparatului şi nu mai prindea sunetele. Los bolborosea ceva prin somn, gemea; uneori, obrazul i se lumina de fericire.

„Bine-i să visezi, omule dragă! îşi zicea Gusev, privindu-l. Nu te trezi, nu-i nevoie, dormi înainte… Dacă te trezeşti, te ridici şi stai uite aşa, cinchit sub pătură, şi tremuri ca un corb pe o buturugă îngheţată. Ah, noaptea, noaptea sfârşitul din urmă!”

Nu-i venea nici măcar să închidă ochii; stătea aşa, privind un nit sclipitor. O mare nepăsare îl cotropi; neantul înainta asupra lui.

Şi astfel trecu încă un răstimp, cu neputinţă de măsurat.

Deodată se auziră nişte foşnete ciudate, nişte ciocănituri – nişte corpuri necunoscute de afară se frecau de învelişul metalic al aparatului.

Gusev deschise ochii – conştiinţa îi revenea. Trase cu urechea: părea că aparatul trece printr-un vârtej de bolovani şi pietriş. Ceva se prăbuşi peste el şi alunecă pe peretele exterior cu un foşnet puternic. O nouă lovitură se simţi în partea cealaltă, făcând să se zgâlţâie aparatul. Gusev îl trezi pe Los din somn, se târâră amândoi spre tuburile de observaţie şi, în aceeaşi clipă, scoaseră un strigăt.

În bezna din jur se întindea un câmp de sfărâmături astrale cu sclipiri de diamant. Pietrele, blocurile, cristalele străluceau, aruncând raze ascuţite. Dincolo de spaţiul uriaş cuprins de aceste diamante, în bezna neagră a nopţii, atârna Soarele cu marginile destrămate.

— Probabil, trecem prin câmpul unei comete – şopti Los. Să punem reostatele în funcţiune. Trebuie să ieşim din câmpul ei; altfel, cometa ne va atrage spre Soare.

Gusev se urcă până la tubul de observaţie de sus; Los se postă la reostate. Loviturile în învelişul aparatului se înteţeau şi erau din ce în ce mai violente.

— Mai încet, e un bloc la dreapta! strigă Gusev de sus. Acum, dă-i drumul cu toată viteza! Un munte, un munte întreg în zbor… Am trecut! Dă-i drumul, Mstislav Sergheevici, dă-i drumul!