GLOBUL NEBULOS.

Dimineaţa, pe când mâncau, Gusev zise:

— Mstislav Sergheevici, să ştii că asta nu e o treabă! Am zburat cale atât de lungă, fir-ar a naibii, şi acum, poftim, stăm într-o fundătură de lume! Ca să ne răcorim în baie – nu, zău că nu făcea să zburăm pentru atâta lucru! Bagă de seamă, în oraş nu ne-au dat voie; ţii minte, cum s-a bosumflat ăla, bărbosul? Uf! Mstislav Sergheevici, fereşte-te de el! Deocamdată, ne dau de băut, de mâncat, da' pe urmă?

— Ei, nu te pripi, Alexei Ivanovici – răspunse Los, tot uitându-se la florile azurii, cu mireasma dulce-amăruie. Să mai stăm, să ne venim în fire; ei au să vadă că nu suntem primejdioşi şi atunci o să ne dea voie în oraş.

— Nu ştiu ce ai de gând dumneata, Mstislav Sergheevici, dar eu n-am venit aici să mă răcoresc.

— Bine, dar ce putem face?

— Mă mir să aud asemenea vorbe de la dumneata, Mstislav Sergheevici! Nu cumva te-au ameţit ceva mirosuri dulci?

— Îţi arde de ceartă?

— Nu-mi arde! Dar ca să stăm aşa, cu florile la nas, păi d-astea avem şi la noi pe Pământ, câte vrei. Eu cred că, dacă suntem cei dintâi oameni veniţi aici, apoi acum Marte e al nostru, e sovietic. Şi treaba asta se cuvine să fie pusă la punct, în toată regula!

— Ciudat om eşti, Alexei Ivanovici!

— O să vedem care din noi este mai ciudat!

Gusev îşi trase vârtos centironul de piele, strânse din umeri şi îşi micşoră ochii, cu şiretenie.

— Nu-i lucru uşor, îmi dau şi eu seama – doar suntem numai noi doi! Dar, uite, ăştia trebuie să ne dea o hârtie, să scrie în ea că vor să intre în Republica Federativă Socialistă Rusă. Desigur, n-au să ne dea hârtia, fără să crâcnească, dar ai văzut şi dumneata: la ei, pe Marte, nu e totul în ordine. Las' că eu am ochiul experimentat!

Cum să-ţi spun, Mstislav Sergheevici? O să vedem noi pe urmă. Cu ce vrei să ne întoarcem la Petrograd? Să aducem un păianjen uscat? Nu! Să ne-ntoarcem şi să arătăm ce avem de arătat: poftiţi – alipirea planetei Marte la RSFSR. Să vezi cum o să sară-n sus ăi din Europa! Numai aurul de aici, vezi şi dumneata, este cât să-l cari cu corăbiile, de vrei. Asta e, Mstislav Sergheevici!

Tovarăşul său îl privea îngândurat; nu-şi dădea seama dacă Gusev vorbea în şagă, ori serios: ochii lui mici, şireţi şi totodată blajini, zâmbeau, ascunzând însă undeva, dedesubt, scânteieri de neobişnuit elan.

Los clătină din cap şi atingând uşor petalele străvezii, ca de ceară, ale florilor azurii, zise, cu aceeaşi îngândurare:

— Eu unul nici nu m-am gândit pentru ce anume zbor în Marte. Am zburat ca să ajung aici. Au fost timpuri când conquistadorii echipau o corabie şi se avântau cu ea în căutarea unor pământuri noi. Un ţărm necunoscut răsărea în zarea mării, corabia intra pe un fluviu, căpitanul îşi scotea pălăria cu boruri largi şi boteza pământul cu numele lui. Pe urmă, se apuca să jefuiască ţărmurile. Da, poate că ai dreptate: nu e de ajuns că am sosit, la ţărm, mai e nevoie să ne încărcăm nava cu comori. Ei bine, trebuie să ne aruncăm privirea în lumea aceasta nouă: ce de comori! Înţelepciunea, înţelepciunea – iată ce trebuie să ducem de aici cu corabia noastră, Alexei Ivanovici!

— O să ne înţelegem cam greu, Mstislav Sergheevici! Dumneata nu eşti o fire pe care s-o înţelegi uşor!

Los râse scurt.

— Ba nu, dragul meu, o să ne înţelegem! Nu sunt greu de dibuit decât pentru mine însumi!

Cineva râcâi la uşă. Se ivi intendentul, lăsându-se uşor pe vine de frică şi de respect, şi-i pofti prin semne pe cei doi pământeni să-l urmeze. Los se ridică grăbit, îşi trecu mâna prin părul alb. Gusev îşi răsuci mustaţa drept în sus, cu un aer hotărât. Oaspeţii străbătură coridoare cu scăriţe îndreptându-se spre o parte mai îndepărtată a casei.

Intendentul bătu la o uşă scundă. Un glas ca de copil răspunse grăbit dinăuntru. Los şi Gusev intrară într-o cameră lungă, albă. Raze de lumină, în care jucau firicele de praf, se revărsau pe ferestrele din tavan şi cădeau pe podeaua de mozaic, în care se oglindeau şiruri drepte de cărţi, statui de bronz aflate între dulapuri late, măsuţe cu picioarele subţiri, ecrane ca nişte oglinzi vaporoase.

Lângă uşă aştepta o femeie tânără cu părul ca scrumul, într-o rochie neagră, închisă până la gât, cu mâneci până la încheietura mâinii. Deasupra părului ei ridicat în creştet, jucau firicele de praf, într-o rază de lumină răsfrântă din cotoarele aurite plin cu cărţi. Era aceea pe care aseară, lângă lac, marţianul o numise Aelita.

Los se înclină adânc în faţa ei. Aelita îl privea nemişcată, fixând asupra lui ochii de culoarea scrumului, cu pupile uriaşe. Nasul, puţin în sus, şi gura, uşor alungită îi dădeau o gingăşie de copilă. Răsufla repede, ca după un urcuş greu, şi pieptul i se ridica şi se lăsa sub cutele negre, molatice, ale rochiei.

— Ellio utara gheo! vorbi ea aproape în şoaptă, cu un glas suav, muzical, înclinându-şi atât de mult capul, încât i se vedea ceafa.

Los nu-i răspunse decât prin trosnetul degetelor lui încleştate. Apoi, făcu o sforţare şi rosti cu emfază, fără să ştie nici el de ce:

— Cei sosiţi de pe Pământ, te salută, Aelita!

Iar după ce spuse acestea, se făcu roşu. Gusev continuă în locul lui, vorbind cu mare demnitate:

— Bucuroşi, de cunoştinţă! Gusev, comandant de regiment; Mstislav Sergheevici Los, inginer. Venim să vă mulţumim pentru cinste şi pentru grija arătată.

După ce ascultă graiul omenesc, Aelita ridică ochii; chipul ei căpătă o expresie mai calmă, pupilele i se micşorară. Ea întinse braţul în tăcere, îşi întoarse palma mică şi îngustă în sus şi rămase aşa câteva clipe. Lui Los şi lui Gusev li se păru că în palma ei se ivise un glob de un verde palid. Pe urmă Aelita întoarse repede palma în jos şi o luă de-a lungul rafturilor cu cărţi, spre fundul bibliotecii. Cei doi oaspeţi o urmară.

Acum, Los îşi dădu seama că Aelita îi ajungea cu capul până la umăr, că era suavă şi uşoară ca florile cu miros amărui pe care i le trimisese de dimineaţă. Poalele rochiei ei largi zburau pe mozaicul lucios ca oglinda. Întoarsă spre ei, ea zâmbea, deşi ochii îi rămâneau tot tulburaţi, neliniştiţi. Apoi se opriră şi ea arătă o bancă largă într-un loc unde odaia se adâncea în semicerc. Oaspeţii se aşezară. Aelita se aşeză şi ea numaidecât, la o măsuţă de lectură, în faţa lor, îşi puse coatele deasupra şi rămase cu ochii la ei, privindu-i blând, cu luare-aminte.

Un timp nu prea lung aşteptară astfel, tăcuţi. Stând aşa, şi contemplând această fată fermecătoare şi ciudată, Los se simţea încetul cu încetul stăpânit de linişte şi de o dulce desfătare. Gusev oftă, apoi spuse cu jumătate de glas:

— E o fată bună, o fată foarte drăguţă!

Atunci, Aelita începu să vorbească şi vocea ei era atât de minunată, încât ai fi zis că vibrează în ea coardele unui instrument muzical. Ea repeta o înşiruire de cuvinte, abia mişcându-şi buzele, închizându-şi ochii cu gene cenuşii şi apoi deschizându-i încet.

După un timp întinse iarăşi braţul, cu palma în sus. Aproape în aceeaşi clipă, Los şi Gusev zăriră în palma ei acel globuleţ nebulos, de un verde palid, cât un măr mic. Masa dinlăuntru! lui se mişca, sclipind.

Cei doi oaspeţi şi Aelita priveau atenţi globul cu nouraşi opalini. Deodată, apele mişcătoare dinlăuntrul lui se opriră, lăsând să se ivească pete întunecoase. Los se uită mai atent şi scoase un strigăt: în palma Aelitei era globul terestru.

— Talţetl! rosti ea, arătându-l cu degetul.

Globul porni să se rotească încet, lăsând să se vadă contururile Americii, apoi Oceanul Pacific şi coasta răsăriteană a Asiei. Gusev începu să dea semne de tulburare.

— Aici suntem noi, noi, ruşii! zise, arătând cu unghia Siberia.

Ca o umbră şerpuitoare trecu plutind lanţul Uralilor, se ivi ca un fir de aţă Volga de jos, apoi ţărmurile Mării Albe.

— Aici! rosti şi Los, arătând golful Finic.

Aelita ridică spre el ochii miraţi şi globul se opri. Los îşi adună puterile minţii; un fragment de hartă i se ivi în minte – şi îndată, ca o reproducere a viziunii lui, pe suprafaţa globului nebulos apăru o pată neagră, linii ferate, ca nişte firişoare, pornind de la ea şi o inscripţie pe fondul verzui: „PETROGRAD”.

Aelita se uită mai atent şi strânse degetele acoperind globul; acum el se vedea prin degetele ei străvezii. Ciudata făptură îl privi pe Los.

— Ozeo, ho sua! îl sfătui, făcându-i un semn, cu capul.

Şi el înţelese: „Concentrează-te, adu-ţi aminte!”

Atunci, el se strădui să-şi amintească priveliştea Petersburgului: cheiul de granit, valurile reci, albastre ale Nevei, o bărcuţă plutind printre ele, arcurile lungi ale podului Nikolaevski, plutind în ceaţă, fumul gros al uzinelor, fumul şi norii asfinţitului palid, o uliţă umedă, firma unei prăvălioare de mărunţişuri, un birjar bătrân în colţul străzii…

Cu bărbia sprijinită în palmă, Aelita privea tăcută globul pe faţa căruia prindeau contur şi treceau plutind amintirile lui Los, când mai şters, când viu desenate.

Astfel, răsări nelimpede cupola catedralei Sf. Isac, apoi în locul ei se ivi o scară de granit, lângă apă, o bancă în semicerc, şi pe bancă o fată blondă, tristă; chipul ei începu să tremure şi dispăru, lăsând deasupra doi sfincşi cu tiare. Urmară şiruri lungi de cifre, un desen, o vatră arzând cu flacăra vie, ursuzul Hohlov aţâţând jăraticul.

Aelita privea stăruitor viaţa ciudată care se perinda prin faţa ei, în vârtejurile ceţoase ale globului. Dar acum imaginile începeau să se încurce: nişte scene cu totul diferite se luptau să răzbească deasupra: nori de fum, văpăi de foc, cai galopând, nişte oameni alergând, prăbuşindu-se la pământ. Un chip bărbos, plin de sânge, se ivi acoperind totul. Gusev oftă adânc. Aelita privi îngrijorată spre el şi întoarse repede palma în jos. Globul dispăru.

Ciudata gazdă rămase câteva minute rezemată într-un cot, cu ochii în palme. Pe urmă, se ridică, luă dintr-un raft o cutie cilindrică, scoase din ea un sul de os şi îl puse într-un locaş anume făcut, la masa de lectură cu ecran. Trase de un şnur – ferestrele din tavanul bibliotecii dispărută sub storuri albastre. Ea aduse măsuţa mai aproape de bancă şi întoarse un buton.

Îndată, ecranul se lumină, şi pe el începură să alunece, de sus în jos, felurite imagini, siluete de marţieni, animale, case, arbori, obiecte de folos obişnuit.

Aelita pronunţa numele fiecărei imagini, iar când figurinele se mişcau şi se combinau, rostea verbul corespunzător. Uneori, chipurile erau amestecate cu semne colorate, ca în cartea aceea cântătoare – şi atunci răzbea o muzică abia auzită, o singură frază muzicală, în timp ce Aelita, cu glas încet, spunea numele imaginilor.

Chipurile şi obiectele acestui abecedar ciudat se perindau pe îndelete. În liniştea bibliotecii, în umbra ei albăstrie, ochii de scrum ai Aelitei erau îndreptaţi spre Los, glasul et pătrundea ca o vrajbă blândă şi puternică în conştiinţa lui. Pământeanul simţea că i se învârteşte capul.

Dar în loc să ameţească, Los simţea cum creierul i se limpezeşte, cum de pe el se ridică un fel de văl, lăsând ca noţiuni şi cuvintele noi să i se întipărească în memorie. Această stare ţinu îndelung. Apoi Aelita îşi trecu palma peste frunte, scoase un suspin şi stinse ecranul. Los şi Gusev parcă erau învăluiţi în ceaţă.

— Duceţi-vă să vă culcaţi! zise Aelita, în limba ei, ale cărei sunete, deocamdată, rămâneau ciudate, deşi sensul lor începea de pe acum să prindă contur în negura conştiinţei.