TUSKUB.

Oraşul era cuprins de îngrijorare. Telefoanele oglinzi zumzăiau, clipeau. Pe străzi, în pieţe, prin parcuri, grupuri de marţieni vorbeau în şoaptă, uitându-se pe cer în aşteptarea unor evenimente. Se spunea că undeva ard depozite de cactus uscat. La amiază, în oraş fură deschise robinetele de apă şi curând apa se opri, dar nu pentru mult timp. Mulţi auziră o explozie îndepărtată, undeva, în sud-vest. Casele aveau geamuri lipite cu panglicuţe de hârtie puse cruciş.

Alarma, se răspândea prin oraş pornind din centru, de la Casa Consiliului Suprem al inginerilor.

Se spunea că puterea lui Tuskub e zdruncinată, că se aşteaptă unele schimbări.

În mijlocul neliniştii pline de încordare, zvonurile ţâşneau ca nişte scântei electrice:

— La noapte se va stinge lumina. Se vor opri uzinele de la poli.

— Va dispare câmpul magnetic.

— În beciurile Casei Consiliului Suprem se află arestaţi mai mulţi inşi!

La periferie, în fabrici, în cartierele muncitoreşti, în prăvălii, aceste zvonuri erau primite altfel. Pare-se, acolo se ştiau mai multe în privinţa cauzelor lor. Se vorbea cu nelinişte dar şi cu bucurie răutăcioasă că uriaşul bazin numărul 11 ar fi fost aruncat în aer de muncitorii subterani, că agenţii guvernului caută peste tot depozite de arme, că Tuskub concentrează trupe în jurul Soaţerei.

Pe la amiază, lucrul încetă aproape pretutindeni. În aşteptarea evenimentelor, lumea se aduna, alcătuind mulţimi uriaşe; toţi erau cu ochii pe tinerii marţieni care se iviseră cine ştie de unde, prost îmbrăcaţi, umblând cu mâinile la spate, cu un aer din cele mai ciudate.

Pe la amiază, bărci zburătoare guvernamentale trecură pe deasupra oraşului, lăsând să se reverse pe străzi o ploaie de afişe albe.

Guvernul sfătuia populaţia să nu dea crezare zvonurilor mincinoase răspândite de duşmanii poporului. Se spunea că puterea de stat nu fusese niciodată atât de tare ca azi şi atât de hotărâtă.

Oraşul se potoli, dar nu pentru mult timp, căci zvonurile începură să umble din nou, unul mai înfricoşător ca altul. Nu se ştia în mod sigur decât că în seara aceea, la Consiliul Suprem al inginerilor urma să se dea o luptă hotărâtoare între Tuskub şi inginerul Gor, conducătorul populaţiei muncitoare din Soaţera.

Spre seară, poporul umpluse uriaşa piaţă din faţa Casei Consiliului Suprem. Soldaţii păzeau scara, intrările şi acoperişul. Vântul rece adusese valuri de ceaţă; felinarele se bălăbăneau în nori umezi, cu lumini roşiatice, nelămurite. Zidurile posomorâte ale clădirii se topeau în negură, înălţându-se ca o piramidă tulbure. Toate ferestrele ei erau luminate.

Sub bolţile grele ale sălii rotunde, membrii Consiliului Suprem şedeau pe băncile dispuse în amfiteatru, toţi încordaţi şi atenţi. Pe oglinda înnegurată aflată în zid, mult deasupra podelei, se perindau repede, unul după altul aspecte din oraş – interioare de fabrici, răspântii cu siluete trecând în fugă prin ceaţă, bazine colectoare de apă, turnuri electromagnetice, antrepozite monotone şi singuratice, păzite de soldaţi. Ecranul era necontenit în legătură cu toate oglinzile de control din oraş. Apoi apăru piaţa din faţa Casei Consiliului Suprem al inginerilor – un ocean de capete, învăluit pe alocuri în fâşii de ceaţă, sub luminile împrăştiate ale felinarelor. Sub bolţile sălii răsună vuietul înfricoşător al mulţimii.

O fluierătură subţire atrase atenţia celor prezenţi. Ecranul se stinse. Pe o estradă din faţa amfiteatrului, acoperită cu brocart negru-auriu, apăru Tuskub, palid, calm şi posomorât.

— În oraş e frământare, – începu el, – lumea este tulburată de zvonul că cineva are de gând să mi se împotrivească mie azi, aici. Numai zvonul acesta a fost de ajuns ca să clatine echilibrul statului. Socotesc că o asemenea stare de lucruri e dăunătoare şi prevestitoare de rele. Trebuie nimicită odată pentru totdeauna cauza care dă naştere la asemenea tulburări. Ştiu, în mijlocul nostru sunt unii care, chiar noaptea asta, vor răspândi prin oraş vorbele mele. Vă vorbesc deschis, oraşul e cuprins de anarhie. După informaţiile agenţilor mei, în oraş şi în ţară nu există forţa necesară pentru rezistenţă. Ne aflăm în preajma pieirii lumii.

Un ropot se rostogoli prin amfiteatru. Tuskub zâmbi cu dispreţ.

— Forţa care distruge ordinea lumii – anarhia – porneşte din oraş. Liniştea sufletului, voinţa firească de viaţă, puterea simţămintelor sunt măcinate aici de distracţiile dubioase şi de plăcerile fără rost. Fumul de havră, iată sufletul oraşului: fum şi aiureală! Mulţimea amestecată de pe uliţi, larmă, luxul bărcilor de aur şi invidia celor care le privesc de jos. Femei, cu spatele şi pântecele descoperite, parfumate cu arome care întărâtă, lumini colorate, alunecând în goană pe faţadele caselor de perdiţie, bărci-restaurante zburând pe deasupra străzilor, iată oraşul! Liniştea sufletească se preface în scrum. Sufletele pustiite nu mai pot avea decât o singură dorinţă: setea. Setea să se îmbete… Dar sufletele săturate nu se mai pot îmbăta decât cu sânge!

Rostind aceste cuvinte, Tuskub străpunse aerul cu degetul. Sala răspunse printr-un vuiet stăpânit. El continuă:

— Oraşul îşi pregăteşte o personalitate anarhică. Voinţa ei, înflăcărarea ei constă în distrugere. Se crede că anarhia înfăţişează libertatea; dar nu! anarhia nu e însetată decât de anarhie. Datoria statului este să combată asemenea distrugători – aşa e legea! Anarhiei să-i opunem voinţa de ordine. Să trezim în ţară puteri sănătoase şi, cu pierderi cât mai mici, să le aruncăm în lupta împotriva anarhiei! Declarăm anarhiei un război necruţător. Măsurile de pază nu sunt decât un mijloc provizoriu; va veni, în mod inevitabil, ceasul când poliţia va descoperi care este locul ei vulnerabil. Pe când noi dublăm numărul agenţilor de poliţie, numărul anarhiştilor creşte la pătrat. Să trecem noi primii la ofensivă, să ne hotărâm pentru o acţiune aspră, inevitabilă: avem datoria să dărâmăm şi să nimicim oraşul!

Jumătate din adunare sări în sus de pe bănci, urlând. Toţi erau palizi, cu ochii aprinşi. Cu o privire Tuskub restabili liniştea şi urmă:

— Într-un fel sau în altul, oraşul va fi distrus în mod inevitabil şi e mai bine să organizăm noi această distrugere. Vă voi propune mai târziu un plan privind strămutarea la ţară a părţii sănătoase din populaţia urbană. Să folosim în acest scop ţinutul foarte bogat, aflat dincolo de munţii Liziazirei şi care a fost părăsit de populaţie în urma războiului intestin. Ne aşteaptă o muncă uriaşă, dar ţelul ei este măreţ. Bineînţeles, prin distrugerea oraşului nu vom salva civilizaţia, nici măcar nu-i vom amâna pieirea; în schimb, vom da lumii marţiene putinţa să moară liniştit şi demn…

— Ce spune? strigară cu glasuri ascuţite ascultătorii speriaţi.

— De ce să murim?

— A înnebunit!

— Jos cu Tuskub!

Cu o mişcare din sprâncene, Tuskub îi potoli din nou:

— Istoria lui Marte e sfârşită! continuă el. Viaţa dispare de pe planeta noastră. Cunoaşteţi datele statistice privitoare la natalitate şi la mortalitate. Peste câteva secole, ultimul marţian va urmări pentru ultima oară, cu privirea lui muribundă, soarele coborând spre asfinţit. Nu avem putere să împiedicăm pieirea. Suntem însă datori ca, prin măsuri aspre şi înţelepte, să asigurăm luxul şi fericirea lumii în aceste ultime zile ale existenţei ei. Prima şi principala datorie este să distrugem oraşul. Civilizaţia a luat totul de la el; acum, el descompune civilizaţia şi trebuie să piară!

Din mijlocul amfiteatrului se ridică Gor, tânărul marţian cu obrazul lat pe care Gusev îl văzuse în oglindă.

Vorbea sacadat şi înăbuşit.

— Minte! strigă el, aruncându-şi braţul spre Tuskub. Vrea să distrugă oraşul, ne condamnă pe noi la moarte ca să-şi păstreze puterea. Îşi dă seama că numai nimicind milioane va mai putea s-o păstreze. Ştie cât de mult îl urăsc acei care nu zboară în bărci de aur; cei ce se nasc şi mor în oraşele industriale subterane; cei ce, de sărbători, umblă prin coridoare prăfuite căscând de deznădejde; cei ce cu exasperare respiră fumul blestematei havre căutând uitarea. Tuskub ne-a pregătit (pentru noi) patul morţii – să şi-l păstreze (pentru el)! Noi nu vrem să murim. Ne-am născut ca să trăim. Cunoaştem primejdia degenerării lui Marte; dar avem un mijloc de salvare. Pământul ne va mântui – oamenii de pe Pământ, rasă sănătoasă, proaspătă, cu sângele fierbinte. Iată de cine se teme el mai mult ca de orice pe lume! Tuskub, ai ascuns în casa ta pe cei doi oameni veniţi de pe Pământ, fiindcă ţi-e frică de Fiii Cerului. Nu eşti puternic decât între cei slabi şi îndobitociţi de havră. Îndată ce vor veni oamenii puternici, cu sângele fierbinte, ai să devii o umbră, un vis rău, ai să pieri ca o stafie. Iată de ce ţi-e frică, mai mult ca de orice pe lume! Ai născocit dinadins anarhia; ai născocit chiar acum ideea distrugerii oraşului, care face să se cutremure minţile; tu însuţi ai nevoie de sânge ca să-ţi stingi setea cu el. Ai nevoie să abaţi în altă parte atenţia noastră ca să-i înlături în taină pe cei doi oameni curajoşi, mântuitorii noştri. Ştim că ai şi dat porunca…

Gor tăcu deodată. Obrazul începu să i se înnegrească de încordare. Privirea grea a lui Tuskub, ţâşnind de sub sprâncene, îl pironea drept în ochi.

— N-ai să mă sileşti! N-am să tac! horcăi Gor. Ştiu, eşti iniţiat în vrăjitorii din vechime. Dar nu mi-e frică de ochii tăi…

Făcu o sforţare, îşi şterse cu palma lată sudoarea de pe frunte, suspină adânc, se clătină şi, în tăcerea adunării care asculta cu răsuflarea oprită, alunecă pe bancă, lăsându-şi capul în mâini şi scrâşnind din dinţi.

Tuskub ridică sprâncenele şi continuă liniştit:

— Să sperăm în cei veniţi de pe Pământ? E prea târziu! Să turnăm în vinele noastre sânge proaspăt? E prea târziu! E prea târziu şi prea crud! N-am face decât să prelungim agonia planetei noastre. Am spori doar suferinţele, căci, în mod inevitabil, am deveni sclavii cuceritorilor. În locul unui apus liniştit şi maestuos al civilizaţiei noastre, am fi atraşi iarăşi în ciclurile vijelioase ale secolelor. De ce? De ce noi, rasa veche şi luminată, să muncim pentru cuceritori? Pentru ca nişte sălbatici, însetaţi de viaţă, să ne dea afară din palate şi grădini, să ne pună să construim bazine noi, să scoatem minereu, pentru ca pe faţa lui Marte să răsune iar strigătele de război? Ca să ne umplem din nou oraşele de destrăbălaţi şi de nebuni? Nu! Trebuie să murim liniştiţi în pragurile caselor noastre. Razele roşii ale lui Talţetl să-şi arunce lumina asupra noastră din depărtare. Nu vom lăsa străinii să vină la noi. Vom clădi la poli uzine noi şi vom înveli planeta în zale de nepătruns. Vom distruge Soaţera, acest cuib de anarhie şi de speranţe nebuneşti, fiindcă aici, tocmai aici a luat naştere planul criminal al intrării în legătură cu Pământul. Vom trage cu plugul peste pieţe. Nu vom lăsa în picioare decât instituţiile şi întreprinderile absolut necesare vieţii; în ele vor munci criminalii, alcoolicii, nebunii, cei ce visează imposibilul. Îi vom pune în lanţuri şi le vom dărui viaţa de care sunt atât de însetaţi. În schimb, celor ce sunt de acord cu noi şi se supun voinţei noastre, le vom da câte o gospodărie la ţară, le vom asigura traiul şi tot confortul. Cele douăzeci de milenii cât lumea noastră a muncit în ocnă ne dau dreptul, în sfârşit, să ducem o viaţă de odihnă, o viaţă liniştită şi contemplativă. Sfârşitul civilizaţiei va purta cununa veacului de aur. Vom organiza serbări publice şi distracţii din cele mai atrăgătoare. Şi este cu putinţă ca termenul de existenţă socotit de mine să se prelungească alte câteva secole, căci vom trăi în linişte…

Adunarea asculta în tăcere, vrăjită. Obrazul lui Tuskub se acoperi de pete. El închise ochii, ca şi cum ar fi privit viitorul, şi tăcu deodată.

Vuietul surd al mulţimii de afară răzbi sub bolţile sălii. Gor se ridică în picioare cu faţa schimonosită, îşi smulse tichia şi o zvârli departe, se repezi peste bănci în jos, cu braţele întinse, se năpusti asupra lui Tuskub, îl înşfacă de gât şi-l aruncă de pe estrada îmbrăcată în brocart. Apoi tot aşa, cu braţele întinse, cu degetele răşchirate, se întoarse spre adunare şi, făcând o sforţare, ca şi cum şi-ar fi dezlipit limba prinsă de cerul gurii, strigă:

— Bine, fie şi moartea, dar pentru voi! Pentru noi, lupta!

Cei din bănci săriră în picioare, izbucniră în strigăte; mai mulţi însă se repeziră la vale, spre Tuskub, care zăcea cu faţa în jos.

Gor sări la uşă şi îmbrânci cu cotul soldatul de pază. Poalele halatului său negru fluturară o clipă la ieşirea de deasupra pieţei. Apoi, glasul i se auzi în depărtare; mulţimea răspundea ca şi cum ar fi mugit vântul.