ÎN ACEEAŞI NOAPTE.

În noaptea aceea, Maşa zăbovi multă vreme, aşteptându-şi bărbatul; puse de mai multe ori ceainicul la încălzit, pe primus. Dincolo de uşa înaltă de stejar domnea o tăcere vecină cu spaima.

Gusev şi Maşa aveau o cameră într-o casă uriaşă, pe vremuri plină de lux, astăzi părăsită. În timpul revoluţiei, locatarii plecaseră. Apoi, în ultimii patru ani, ploile şi viscolele iernii puseseră înăuntrul ei semnele părăginirii.

Era o odaie încăpătoare. Pe tavan, în mijlocul ornamentelor sculptate şi aurite, zbura printre nori o femeie trupeşă, zâmbind larg de tot şi având în jur nişte prunci înaripaţi.

„Uite, Maşa, ce femeie veselă – spunea adeseori Gusev, arătând tavanul. Şi ce trup are: şi copii – şase suflete! Aşa muiere, zic şi eu!”

Deasupra patului aurit, cu picioarele ca nişte labe de lemn, atârna portretul unui bătrân cu peruca pudrată, cu buzele strânse şi cu o stea prinsă pe caftan. Gusev îl poreclise: „Generalul Talpă-lată”: „Ăsta nu ştia să ierte: dacă nu-i era ceva pe plac, îndată te călca în picioare”. Maşei îi era frică să se uite la portret. Prin cameră trecea burlanul de tablă al sobiţei de fier care afumase peretele. Pe poliţe, pe masă, unde Maşa gătea mâncarea lor sărăcăcioasă, era ordine şi curăţenie.

Uşa de stejar sculptat dădea într-o sală luminata şi de sus, prin tavan, şi prin ferestre. Dar ferestrele, cu geamuri sparte, fuseseră bătute în scânduri: pe alocuri, tavanul cădea. În unele nopţi vântul bântuia aici în voie, gemând; forfoteau şobolanii.

Maşa şedea lângă masă. Mica flacără a primusului ardea fâsâind. Vântul aduse de departe, dangătul trist al unui orologiu bătând orele două. Gusev tot nu mai venea. Maşa se întreba în gând:

— Ce mai caută, ce nu-i ajunge? Tot ar vrea să găsească nu ştiu ce, suflet neîmpăcat, Alioşa, Alioşa! Măcar o dată să închizi ochii, să-ţi odihneşti capul pe umărul meu, puiule! Nu mai căuta, n-ai să găseşti nimic mai de preţ ca dragostea mea!”

Pe genele Maşei răsăreau lacrimi; ea le ştergea fără grabă, apoi îşi proptea obrazul în palmă. Femeia veselă cu pruncii veseli zburau deasupra capului ei, fără să se desprindă de-acolo. Maşa se gândea: „Uite, de-aş fi ca ea n-ar mai pleca de lângă mine”.

Gusev îi spusese că o să plece departe, dar încotro, nu ştia şi-i era frică să-l întrebe. Vedea şi ea că lui îi vine greu să trăiască aici, în odaia asta ciudată, în tăcere, fără libertatea din trecut. Câteodată, noaptea, visa cine ştie ce, scrâşnea din dinţi, scotea strigăte înăbuşite, se ridica în capul oaselor, răsuflând adânc cu dinţii încleştaţi, năduşit pe faţă şi pe piept. Pe urmă se trântea la loc şi adormea, iar dimineaţa umbla întunecat la chip, fără să-şi găsească locul.

Maşa era atât de blândă cu el, ştia aşa de bine să-i fie pe plac, mai pricepută ca o mamă! De aceea el o iubea şi-i era milă de ea; dar dimineaţa nu ştia cum s-o ia mai repede la picior.

Maşa avea serviciu, aducea acasă raţiile de hrană. Adeseori n-aveau un ban în casă. Gusev se apuca de felurite treburi, dar se lăsa repede de ele. „Bătrânii spuneau că-n China este un ţinut de aur – sporovăia bărbatul. Eu nu cred să fie un asemenea ţinut, dar e drept că pământul acela nu-l cunoaştem încă. O să plec în China, Maşa, să văd, ce e şi cum”.

Maşa aştepta cu durere în suflet clipa când Gusev avea să plece – aşa cum aştepţi ceasul morţii. Afară de el n-avea pe nimeni pe lume. De la cincisprezece ani, fusese vânzătoare la prăvălii, casieriţă pe vaporaşe de pe Neva. Ducea o viaţă singuratică, fără bucurii.

Acum un an, într-o zi de sărbătoare, îl cunoscuse pe Gusev, în parc, pe o bancă. El îi vorbise aşa: „Te văd singură; dă-mi voie să petrec vremea cu dumneata, că mi s-a urât de singurătate. Ea îl privise: avea chipul plăcut, ochii veseli, buni, şi, pe deasupra, era treaz. „N-am nimic împotrivă” – îi răspunsese, fără alte vorbe. Şi astfel, se plimbaseră prin parc, până seara. Gusev povestea despre războaie, despre incursiuni, lovituri de stat, întâmplări despre care nu scria în nici o carte. Apoi o condusese pe Maşa până acasă şi de atunci începuse să vină la ea. Fata i se dăduse în chip simplu şi liniştit. Şi atunci îl îndrăgise: simţise deodată, cu toată ardoarea sângelui, cât îi era de drag. Din asta luase naştere şi chinul ei.

Ceainicul dădu în clocot. Maşa îl puse la o parte şi rămase din nou nemişcată. De un timp i se tot părea că se aude un fel de foşnet în dosul uşii, în sala pustie. Era atât de tristă încât nici nu ascultase cu luare-aminte. Acum însă se auzeau limpede nişte paşi târşiţi.

Maşa deschise repede uşa şi îşi scoase capul afară. Lumina felinarului din stradă se strecura în sală, printr-o fereastră, pătând slab cu cerculeţe bombate un şir de coloane scunde. Printre ele, Maşa zări un moşneag cărunt, cu fruntea plecată, cu capul gol, într-un palton lung: stătea cu capul întins înainte, privind-o pe Maşa. Ea simţi cum i se moaie genunchii.

— Ce cauţi aici? îl întrebă în şoaptă.

Bătrânelul îşi lungi gâtul şi rămase aşa, uitându-se la ea, cu degetul ridicat ameninţător. Maşa trânti uşa la loc; inima îi zvâcnea înspăimântată în timp ce ea trăgea cu urechea afară: acum paşii se îndepărtau; moşneagul pleca pesemne, coborând pe scara principală.

Curând, din cealaltă parte a sălii răsunară paşi iuţi, apăsaţi, paşii lui Gusev. Bărbatul intră vesel, murdar de funingine.

— Ia toarnă-mi pe mâini, să mă spăl! zise descheindu-şi gulerul. Mâine plecăm, rămâneţi cu bine. E fierbinte ceainicul? Minunat!

Se spălă pe obraz, pe grumazul vânjos, pe braţe, până la cot; în timp ce se ştergea, îi aruncă nevestei o căutătură piezişă.

— Hai, termină! N-am să pier; am să mă întorc! Şapte ani de zile, nici glonţul, nici baioneta n-au putut să-mi vină de hac. Mai am mult până să-mi bată ceasul; nu mi s-a crestat încă semnul pe răboj. Iar de murit, tot mori o dată, n-ai cum să scapi; şi-o muscă poate să te atingă din zbor cu lăbuţa, te dă de-a berbeleacu şi ai dat ortul popii.

Bărbatul se aşeză la masă, începu să jupoaie cartofii fierbinţi, rupse unul, îl băgă în sare:

— Pentru mâine, să-mi pregăteşti primeneli, două rânduri, cămăşi, izmene, obiele. Să nu uiţi de săpun, auzi, săpunul! Da' ce ai? Iar ai plâns?

— M-am speriat – răspunse Maşa, ferindu-şi faţa. Tot vine pe-aici un bătrân, naiba-l ştie cine-o fi. M-a ameninţat cu degetul. Alioşa, nu pleca!

— D-aia să nu plec, că te-a ameninţat bătrânul?

— Ameninţarea asta nu-i a bună.

— Păcat că plec, altfel aş sta eu serios de vorbă cu babalâcul. Nu poate să fie decât unul din ăia, de au stat aici şi umblă noaptea, îţi sâsâie la ureche, doar or să gonească omul din casă.

— Alioşa, dar ai să te-ntorci?

— Dacă ţi-am spus că mă-ntorc, înseamnă că mă-ntorc! Măi, dar nu te mai linişteşti o dată?!

— Şi te duci departe?

Gusev fluieră, arătă cu capul în sus, spre tavan, cu un râs în ochi, apoi îşi turnă ceai fierbinte în farfurioară.

— Zbor peste nori, Maşa, uite, cam aşa cum zboară muierea asta.

În loc de răspuns Maşa îşi lăsă capul în jos. Gusev căscă şi începu să se dezbrace. Femeia luă pe neauzite vasele de pe masă, apoi se apucă să cârpească ciorapii, fără să-şi ridice ochii. Iar când mai târziu îşi scoase rochia şi veni la pat, Gusev dormea, cu o mână pusă pe piept, cu genele lipite, fără nici o tulburare. Maşa se întinse lângă el şi-l privi. Pe obraji îi curgeau lacrimi; atât de drag îi era, atât de mult o durea sufletul pentru inima lui neastâmpărată, de răzvrătit: „Încotro zboară, ce caută?”

În zori, femeia se sculă, scutură haina bărbatului, strânse la un loc rufele curate. Apoi se trezi şi Gusev, îşi bău ceaiul, glumind, mângâind-o pe Maşa pe obraz, îi lăsă ceva parale, un teanc groscior, iar după aceea îşi săltă sacul în cârcă. În uşă zăbovi o clipă, să-şi sărute nevasta.

Şi ea tot nu află încotro pleca el!