O NOAPTE FĂRĂ SOMN.

Acum totul era gata pentru zbor. Dar în următoarele două zile aproape că nu dormiră, trebuind să-şi bată capul cu echiparea, să împacheteze o sumedenie de lucruri mărunte în perne-saci şi să le găsească locul în interiorul aparatului. Apoi verificară feluritele maşinării şi instrumente. Schelele din jurul aparatului fură demontate, se scoase o parte din acoperişul magaziei.

Los îi arătă tovarăşului său mecanismul de propulsiune şi cele mai importante dispozitive. Gusev îşi dovedi dibăcia şi priceperea.

Pornirea fu fixată pentru a doua zi la ora 6 seara. Seara târziu, Los le dădu drumul muncitorilor şi lui Gusev, apoi stinse lumina, lăsând aprins numai becul de deasupra mesei, şi se culcă îmbrăcat în patul de fier aflat într-un ungher al magaziei, după trepiedul telescopului.

Noaptea înstelată era stăpânită de tăcere. Inginerul nu dormea; cu mâinile sub cap, privea în întuneric. Multe zile în şir nu dăduse curs liber pornirilor inimii. Acum, în ultima lui zi petrecută pe pământ, şi-o lăsase slobodă: chinuie-se, verse-şi amarul!

Îşi amintea… O cameră, pe jumătate cufundată în întuneric. O lumânare, o carte pusă pe muche, în loc de abajur. Miros de medicamente, aer înăbuşitor. Jos, pe covorul de pe podea, un lighean. Când te ridici şi treci pe lângă el, umbrele se leagănă pe peretele jalnic, tapetat cu hârtie. Cât se zbuciumă sufletul! În pat zace o fiinţă mai scumpă decât lumina – Katia, soţia lui, răsuflă slab şi des. Părul ei bogat, încâlcit, e resfirat pe pernă… Sub pătură i se desenează genunchii ridicaţi în sus. Îl părăseşte Katia! S-a schimbat chipul ei blând care, încă de curând, era atât de frumos. Acum e aprins, chinuit. Ea şi-a scos o mână afară şi frământă cu degetele marginea păturii. Los îi ia mâna şi i-o pune înapoi sub pătură.

„Hai, deschide ochii, mai spune-mi măcar un cuvânt!”

Femeia îngână, cu glasul plângător – e greu să-i auzi vorbele: „Chide rasta, chide rasta”. Glăsciorul jalnic, ca de copil, abia i se aude – vrea să spună: „Deschide fereastra!”…Mai înspăimântătoare decât groaza morţii este mila lui pentru ea, pentru acest glas. „Katia, Katia, uită-te la mine!” O sărută pe obraji, pe frunte, pe pleoapele închise. Gâtul ei tremură, pieptul îi tresaltă scurt, degetele crispate se înfig în marginea păturii. „Katia, Katia, ce ai?” Nu răspunde, îl părăseşte…S-a ridicat în coate, cu pieptul înainte, de parcă ar împinge-o o ghiară chinuitoare. Căpşorul ei drag cade neputincios înapoi. Apoi ea se lasă în jos, se cufundă în pat. Bărbia i-a căzut în piept. Zguduit de deznădejde bărbatul o cuprinde în braţe, lipindu-se strâns de ea.

Nu, nu, nu; cu moartea, nu-i nici o împăcare…

Los se ridică din pat, luă de pe masă cutia cu ţigări, îşi aprinse una, şi un timp umblă de colo până colo prin magazia întunecoasă. Pe urmă se urcă pe scăriţa telescopului, găsi cu căutătorul planeta Marte care se şi ridicase deasupra Petrogradului şi rămase aşa îndelung, privind micul glob limpede, cu lumina lui caldă, tremurând uşor între firicelele fine încrucişate din ocular.

După un timp, se culcă iar, şi iarăşi i se iviră imagini în minte. Iat-o pe Katiuşa, stând pe un dâmb, în iarbă. În depărtare, dincolo de lanurile unduitoare, se văd punctuleţele de aur ale Zvenigorodului. În dogoarea verii, ereţii dau târcoale pe deasupra holdelor de secara şi de hrişcă. Fata e moleşită de căldură, îi e lene. Los, aşezat alături, morfoleşte un fir de iarbă, se uită la capul blond al Katiuşei, la umărul ei bronzat, cu o dungă de piele albă în marginea rochiei. Ochii ei cenuşii sunt minunat de frumoşi şi calmi. Şi în ei plutesc ereţii. Katia are optsprezece ani. Stă aşa şi tace, iar el îi spune în gând: „Nu, draga mea, am şi treburi mai importante decât să mă îndrăgostesc de dumneata, aici pe dâmbul ăsta. Undiţa asta nu e pentru mine; n-am să mai viu la voi la vilă!”

Ah, Doamne! Cât de nechibzuit au fost irosite acele zile fierbinţi de vară! Dacă s-ar fi putut opri atunci vremea în loc! Dar nu, vremea nu se mai întoarce, e cu neputinţă de întors.

Los se ridică iar de pe pat şi începu iar să se plimbe prin magazie, scăpărând chibrit după chibrit şi fumând într-una. Dar şi umbletul de-a lungul peretelui de scânduri era apăsător, ca pentru o fiară închisă în cuşcă.

Omul deschise uşa şi privi spre Marte, care între timp se ridicase mult pe cer.

„Nici acolo n-o să evadez din mine însumi, dincolo de hotarul Pământului, de hotarul morţii – se gândi el. De ce mi-a fost dat să sorb din veninul acesta, să iubesc? Mai bine aş trăi în somn, fără să mă trezesc, aşa cum zboară prin eter atâtea seminţe de viaţă amorţite, dormitând, ca nişte cristale de gheaţă. Dar nu, trebuie să cazi şi să înfloreşti, să se trezească în tine setea de iubire, de contopire, să uiţi de toate, să nu mai fii sămânţă solitară. Şi tot visul acesta scurt e ca să urmeze iar moartea, despărţirea, iar zborul cristalelor de gheaţă…”

Los zăbovi mult în uşă. Foarte sus, deasupra Petrogradului adormit, Marte îşi sclipea jucăuş lumina diamantină, – când sângerie, când albastră. „O lume nouă, minunată, care poate, s-a stins demult sau este încă fantastică, înfloritoare şi desăvârşită! se gândi Los. Când am să fiu acolo tot aşa am să mă uit cândva, într-o noapte, la steaua mea pe care m-am născut, pierdută printre alte stele. O să-mi revină în amintire dâmbul şi ereţii, şi mormântul în care zace Katia. Şi mai uşoară-mi va fi tristeţea”.

Spre zori, îşi lăsă capul pe pernă şi căzu în uitare, uitarea de toate… Îl trezi huruitul unui şir de căruţe trecând pe chei. Los îşi trecu palma pe obraz. Ochii săi, încă buimăciţi de viziuni nocturne, cercetară hărţile de pe pereţi, contururile aparatului. Omul oftă, se trezi de-a binelea, se duse la robinet şi îşi turnă apă rece în cap. Apoi îşi aruncă paltonul pe umeri, o luă peste maidan, spre casă – casa unde acum şase luni murise Katia.

Acolo se spălă, se bărbieri, îşi schimbă rufăria, îşi puse hainele curate, cercetă ferestrele, să vadă dacă sunt închise. Apartamentul era nelocuit, năpădit de praf. Deschise uşa dormitorului, unde după moartea Katiei nu mai dormise niciodată. În odaie storurile trase făceau un întuneric aproape deplin; numai oglinda de la dulapul cu rochiile Katiei, cu uşa întredeschisă, prindea câteva sclipiri de lumină. Los se încruntă, se apropie în vârful picioarelor şi închise uşa cu grijă. Apoi încuie dormitorul, ieşi din casă, încuie uşa şi puse cheiţa plată în buzunarul vestei.

Acum, toate pregătirile de plecare erau terminate.