ÎN ATELIERUL LUI LOS.

Skyles intră într-o curte plină de fiare ruginite şi butoiaşe de ciment goale. Pe mormanele de gunoi, printre gheme de sârmă încâlcită şi piese vechi de maşini creştea o iarbă pipernicită. În fund, sclipeau, sub resfrângerile asfinţitului, ferestrele prăfuite ale unei magazii înalte. Una din uşi, cea mică, era întredeschisă; un muncitor şedea pe prag şi amesteca minium de plumb într-o căldăruşă. La întrebarea lui Skyles, dacă poate să-l vadă pe inginerul Los, muncitorul arătă cu capul înăuntrul magaziei. Noul venit intră.

Magazia era foarte slab luminată; un bec electric, într-un abajur conic de tinichea, ardea deasupra unei mese pline de desene şi de cărţi. În fund, nişte schele se ridicau până sus. Alături, pe o forjă, ardea cu flacăra vie focul aţâţat de un al doilea muncitor. Prin îngrămădirea de schele sclipea un corp sferic de metal, cu nituri dese. Prin cealaltă uşă, larg deschisă, se vedeau dungile sângerii ale asfinţitului, cu norişori rotunzi ridicându-se dinspre mare.

Muncitorul care aţâţa focul rosti cu jumătate de glas:

— Mstislav Sergheevici, vă caută cineva!

De după schelă se ivi un om vânjos, de statură mijlocie, cu părul alb şi des, care-i stătea în cap ca o şapcă. Avea un chip tânăr, cu obrazul bărbierit, cu gura mare, frumoasă, cu ochi albaştri care priveau ţintă fără să clipească, părând că se avântă înaintea obrazului. Omul purta o cămaşă murdară, de pânză aspră, şi pantaloni peticiţi, încinşi cu o frânghie. În mână ţinea un desen plin de pete. În timp ce se apropia, încercă să-şi încheie un nasture de la piept, inexistent.

— Vii după anunţ? Vrei să mergi în Marte? întrebă.el cu glasul cam înăbuşit.

Apoi arătându-i lui Skyles un scaun, sub becul cu abajur, puse desenul pe masă şi începu să-şi umple pipa. Era chiar el, inginerul Mstislav Sergheevici Los.

Cu ochii aplecaţi, inginerul aprinse un chibrit; flacăra îi lumina de jos obrazul puternic, cu două zbârcituri lângă gură – semnele amărăciunii – apoi nările largi, genele lungi, negricioase. Skyles se simţi mulţumit de ceea ce vedea. Răspunse că n-are de gând să ia parte la zbor, dar că a citit anunţul din strada Zorilor Roşii şi crede că-i de datoria lui să aducă la cunoştinţa cititorilor proiectul atât de neobişnuit, de senzaţional al comunicaţiilor interplanetare.

Los îl asculta, fără să-şi ia de la el ochii albaştri şi fără să clipească.

— Păcat că nu vrei să zbori cu mine… păcat! zise, clătinând din cap. Oamenii se feresc de mine ca de un turbat. Peste patru zile părăsesc Pământul şi, până acum, nu mi-am găsit un tovarăş de zbor.

Aprinse iar un chibrit, dădu drumul unui rotocol de fum, apoi întrebă:

— Ce date te interesează?

— Ce e mai interesant în biografia dumitale.

— Ei, asta nu interesează pe nimeni! răspunse Los. Nimic deosebit. Mi-am făcut studiile cum am putut, cu banii câştigaţi cu sudoarea frunţii; umblu pe propriile mele picioare de la doisprezece ani. Tinereţea, anii de studii, munca, serviciul, nimic care ar putea să-i intereseze pe cititorii dumitale; nimic remarcabil, afară de…

Aici Los se încruntă, încreţiturile din jurul gurii se adânciră.

— Ei, aşadar… La maşina asta lucrez de mult – zise arătând cu pipa spre schele. Am început construcţia acum doi ani. Asta-i tot!

— Cam în câte luni crezi că vei străbate distanţa până la Marte? întrebă oaspetele, privindu-şi vârful creionului.

— Cred că în nouă sau zece ore, nu mai mult.

— Aha! făcu Skyles.

Pe urmă roşi, strânse din fălci, şi adăugă cu o politeţe ironică.

— Ţi-aş fi foarte recunoscător, dacă mi-ai arăta mai multă încredere şi-ai lua o atitudine mai serioasă faţă de acest interviu…

Los îşi puse coatele pe masă şi se învălui într-o perdea de fum, sub care ochii îi sclipeau.

— În ziua de 18 august Marte se va apropia la patruzeci de milioane de kilometri de Pământ; asta-i distanţa pe care trebuie s-o străbat. Din ce este alcătuit acest spaţiu? Mai întâi atmosfera terestră cu o grosime de şaptezeci şi cinci de kilometri. Apoi vidul dintre cele două planete: patruzeci de milioane de kilometri. Şi, în sfârşit, grosimea atmosferei lui Marte: şaizeci şi cinci de kilometri. Pentru zborul meu, nu contează decât kilometrii de atmosferă.

Inginerul se ridică, îşi vârî mâinile în buzunarele pantalonilor; capul nu i se mai vedea, ascuns în umbră, în fum; în lumină nu rămâneau decât pieptul descoperit şi braţele păroase, cu mânecile suflecate până la cot.

— În mod obişnuit se numeşte zbor, mişcarea unei păsări prin aer, a unei frunze care cade, a unui avion. Dar asta nu e zbor, ci plutire. Zborul adevărat este căderea: când un corp se mişcă acţionat de o forţă. De exemplu: racheta. În spaţiul vid, unde nu există rezistenţa aerului, unde nimic nu împiedică zborul, racheta se va deplasa cu o viteză mereu crescândă; probabil, acolo voi putea ajunge la o viteză apropiată de a luminii, dacă nu voi fi împiedicat de influenţe magnetice. Aparatul meu este construit tocmai după principiul rachetei. Voi avea de străbătut atmosfera Pământului şi a lui Marte. Asta cere o oră şi jumătate, inclusiv decolarea şi aterizarea. Pentru a ieşi din Orbita de atracţie a Pământului socotesc că voi avea nevoie de încă un ceas.

Mai încolo, în vid, pot zbura cu orice viteză. Există însă două primejdii: întâi, din cauza acceleraţiei excesive, se pot rupe vasele sanguine, şi al doilea, pătrunzând cu o viteză uriaşă în atmosfera lui Marte, izbitura aerului ar echivala cu o cădere vertiginoasă în nisip. Într-o clipă, aparatul, cu tot conţinutul lui, s-ar putea preface în gaz. În spaţiul intersideral zboară frânturi de planete, de lumi nenăscute ori dispărute. Pătrunzând în aer ele se aprind şi ard fulgerător. Aerul este, după cum vezi, un blindaj aproape impenetrabil, deşi, pare-se, cel din jurul Pământului a fost străpuns odată.

Los îşi scoase o mână din buzunar, o lăsă pe masă, sub bec, şi strânse pumnul.

— În Siberia, printre gheţurile veşnice, am dezgropat nişte mamuţi care au pierit în crăpăturile pământului. Aveau iarbă între dinţi: au păscut acolo unde azi sunt numai gheţuri. Am mâncat carnea lor. Nici n-au avut când să se descompună: au îngheţat în câteva zile, acoperiţi de zăpezi. Se pare că la un moment dat axa terestră a deviat brusc, fie că Pământul s-a ciocnit cu un corp ceresc, fie cu un al doilea satelit pe care l-a avut, mai mic decât luna; Pământul l-a atras, el s-a prăbuşit, şi prin ciocnire i-a rupt scoarţa şi a făcut ca axa să devieze. Poate că tocmai în urma acestei izbituri, a pierit continentul aflat la vestul Africei, în Oceanul Atlantic… Aşadar, ca să nu mă topesc, pătrunzând vertiginos în atmosfera lui Marte, va trebui să frânez puternic viteza. De aceea contez în totul pe şase-şapte ore pentru zborul în vid. Peste câţiva ani, călătoria în Marte nu va fi mai complicată decât zborul de la Moscova la New-York.

Los se îndepărtă de masă şi mişcă pârghia unui întrerupător. Sus, sub tavan, se aprinseră sfârâind nişte lămpi cu arc voltaic. Pe pereţii de scânduri, Skyles văzu desene, diagrame, hărţi, rafturi cu instrumente optice şi de măsurat, echipament de scafandru, grămezi de cutii de conserve, haine de blană; pe o scăriţă, într-un ungher al magaziei era un telescop.

Împreună cu gazda sa, vizitatorul se apropie de schelele ridicate în jurul aparatului de metal. Skyles îşi dădu seama din ochi că aparatul acesta de formă ovoidă avea cel puţin opt metri şi jumătate în înălţime şi şase în diametru. La mijlocul lui trecea un brâu circular de oţel cu marginile arcuite în jos, spre suprafaţa aparatului, ca o umbrelă: era frâna-paraşută, menită să sporească rezistenţa la înaintare în timpul căderii prin atmosferă. Dedesubtul acestei paraşute se aflau trei ţevi. Jos aparatul se termina printr-un gât îngust, în jurul căruia treceau două arcuri spirale de oţel masiv, înfăşurate în sensuri diferite: era tamponul, având menirea să amortizeze izbitura la căderea pe sol.

Ciocănind uşor cu creionul în învelişul nituit al ciudatei maşini, Los începu să dea explicaţii amănunţite. Această navă interplanetară era construită din oţel elastic şi greu fuzibil, bine întărit înăuntru cu o reţea metalică uşoară. Era învelişul exterior; dedesubt se afla altul, făcut din şase straturi de cauciuc, de pâslă şi de piele. În interiorul acestui al doilea corp de formă ovoidă, construit din piele, se aflau aparatele de observaţie şi de propulsie – bidoane de oxigen, lăzi pentru absorbirea acidului carbonic, perne pentru instrumente şi provizii, goale în interior. Pentru observare erau montaţi „ochi” speciali, alcătuiţi din nişte tuburi scurte de metal, prevăzute cu lentile prismatice şi scoase afară prin învelişul exterior al aparatului.

Mecanismul de propulsiune îşi avea locul în gâtul înconjurat de arcul în spirală. Acest gât fusese turnat dintr-un metal superior ca duritate bronzului astronomic; el era străbătut de canale verticale, care se lărgeau în partea de sus, terminându-se în aşa numita cameră de explozie. Fiecare cameră avea câte o ţeava de alimentare şi câte o bujie, legate cu un magnetou comun. După cum cilindrii unui motor obişnuit de explozie sunt alimentaţi cu benzină, aici camerele de explozie erau alimentate cu ultralidită, sub formă de pulbere extrafină, un exploziv de o forţă nemaipomenită, descoperită în laboratorul uzinei X… din Petrograd. Puterea ultraliditei întrecea toate cele cunoscute până acum în domeniul explozibililor. Conul de explozie fiind extrem de îngust, ultralidita trimisă spre camerele de explozie era trecută printr-un câmp magnetic, pentru ca axa lui să coincidă cu axele canalelor verticale ale gâtului.

Iată, în linii generale, principiul mecanismului de propulsiune; după cum se vede, era vorba de o rachetă. Rezerva de ultralidită fusese calculată pentru o sută de ore de zbor. Reducând, sau sporind numărul de explozii pe secundă, se putea regla viteza de ascensiune şi de cădere a aparatului. Partea lui de jos era simţitor mai grea, decât cea de sus, aşa că, ajuns în sfera de atracţie a planetei, el se întorcea întotdeauna cu gâtul spre ea.

— Cu ce mijloace a fost construit aparatul? întrebă Skyles.

Los se uită la el, oarecum nedumerit:

— Pe cheltuiala Republicii…

Cei doi oameni se întoarseră la masă. După câteva clipe de tăcere ziaristul întrebă fără siguranţă în glas:

— Dumneata contezi sa găseşti fiinţe vii în Marte?

— Asta am să văd în dimineaţa zilei de vineri 19 august.

— Îţi ofer zece dolari rândul pentru impresiile dumitale de călătorie. Acont, şase foiletoane de câte două sute de rânduri; poţi să încasezi cecul la Stockholm. De acord?

Los râse şi încuviinţă din cap: de acord! Skyles se aşeză la un colţ de masă să scrie cecul.

— Păcat, păcat că nu vrei să zbori cu mine! zise Los, pufăind din pipă. De fapt este aşa de aproape, mai aproape, decât de pildă, drumul pe jos până la Stockholm!