TOVARĂŞ DE DRUM.

Los stătea cu umărul rezemat de pervazul uşii deschise. Pipa i se stinsese.

În faţă, până la cheiul Jdanov se întindea un maidan. Dincolo de râu, se profilau contururile nelămurite ale copacilor de pe ostrovul Petrovski. În dosul lor, se mistuia fără să se mai termine, un asfinţit trist. Norii lungi, atinşi la margini de lumina amurgului, se odihneau ca nişte insule în apele verzi ale cerului. Pe bolta verde, care se arcuia deasupra, se aprinseseră câteva stele. Era linişte pe bătrânul Pământ.

Kuzmin, muncitorul care amesteca minium în căldăruşă, veni şi el mai aproape şi se opri în poartă zvârlind în întuneric luminiţa unui capăt de ţigară.

— E greu să te desparţi de Pământ! vorbi el, nu prea tare. Chiar şi de lângă casă, ţi-e greu să pleci. Când ieşi din sat şi te duci la gară te uiţi de vreo zece ori înapoi. Izba, aşa cum este ea acoperită cu paie, e locul tău, unde trăieşti, cu care te-ai deprins. Dar încă să pleci de pe Pământ! Of, of, of!

— Fierbe ceainicul! strigă Hohlov, al doilea muncitor. Kuzmin, vino să bem ceaiul!

Kuzmin scoase un oftat: „Da-a… aşa e”, apoi se îndreptă spre forjă. Acolo, se aşeză pe nişte lăzi, lângă foc, împreună cu Hohlov, un om aspru, şi începură să-şi soarbă ceaiul, rupând, pâinea fără grabă, ciugulind peşte uscat de pe oase, mestecând agale. La un timp Kuzmin, îşi scutură bărbuţa şi rosti cu jumătate de glas:

— Îmi pare rău de el! Oameni ca dânsul, acum, aproape că nici nu mai sunt.

— Ei, nu te grăbi să-l prohodeşti!

— Îmi spunea unu' de la aviaţie: s-a ridicat la opt verste – şi bagă de seamă, vara – şi tot i-a îngheţat uleiul în motor. Dar'mite să zbori mai sus! Acolo e frig şi beznă!

— Iar eu îţi spun: nu-l prohodi, ia-o mai încet! repetă Hohlov ursuz.

— Nu vrea nimeni să plece cu el, n-au încredere. De o săptămână şi mai bine stă pe ziduri anunţul şi degeaba!

— Ba eu am încredere!

— O să ajungă?

— Păi sigur că o s-ajungă! Şi atunci, să-i vezi pă ăi din Europa, cum au să sară-n sus.

— Cine o să sară?

— Cum, cine? Tu nu înţelegi: al cui să fie Marte? O să fie sovietic.

— Da, straşnic ar fi!

Kuzmin se trase la o parte pe ladă, făcându-i loc lui Los, care se apropiase de ei; acesta se aşeză şi luă o cană cu ceai aburind.

— Hohlov, nu vrei să mergi cu mine?

— Nu, Mstislav Sergheevici, mi-e frică! răspunse Hohlov.

Los zâmbi, sorbi din cană, apoi aruncă o căutătură piezişă lui Kuzmin:

— Dar dumneata, dragul meu?

— Mstislav Sergheevici, din partea mea aş merge cu dragă inimă, dar vezi, am nevasta bolnavă; p-ormă, copiii, cui să-i las?

— Da, mi se pare, că tot singur va trebui să-mi iau zborul! zise Los.

Apoi puse cana goală la loc şi îşi şterse buzele cu dosul palmei.

— Sunt cam puţini cei doritori să părăsească Pământul!

Zâmbi iar, clătinând din cap.

— Ieri a venit o domnişoară care a citit anunţul. „Bine – zice – merg cu dumneata, am nouăsprezece ani, cânt, dansez, cânt şi din chitară, nu mai vreau să trăiesc pe pământ, m-am săturat de revoluţii! Dar nu-i nevoie de viză pentru plecare?”. Ei, şi-i spun despre ce e vorba: atunci pune-te pe plâns: „M-ai înşelat! zice domnişoara. Nu credeam că trebuie să zburăm aşa de departe”. Pe urmă, vine un tânăr, vorbeşte cu glas gros, are mâinile asudate. „Da' ce – zice – mă crezi idiot? Nu, e imposibil să ajungi în Marte! Pe ce temei pui asemenea anunţuri?”… Cu greu am izbutit să-l potolesc.

Los îşi propti coatele în genunchi şi rămase cu ochii la jeratic. În clipa aceea, chipul lui părea obosit, pe frunte i se iviseră cute adânci. Se vedea că întreaga lui făptură se odihnea, după o îndelungată încordare a voinţei. Kuzmin plecă să facă rost de ceva tutun. Hohlov tuşi sfios:

— Mstislav Sergheevici, dar dumitale nu ţi-e frica, nu?

Los îşi îndreptă asupra lui ochii încălziţi de dogoarea jeraticului.

— Nu, nu mi-e frică. Sunt sigur că am să aterizez cu bine. Iar în caz nefericit, ar fi o izbitură din care ai muri pe loc, fără durere. Altceva ar fi groaznic. Închipuiţi-vă: calculele mele să fie greşite, să nu nimeresc în raza de atracţie a lui Marte, să trec pe alături. Rezervele de carburant, de oxigen, de hrană mi-ar ajunge pentru mult timp. Şi iată-mă zburând prin beznă. O stea arde în faţa mea. Peste o mie de ani, trupul meu înţepenit de moarte, se va cufunda în zbor în oceanele ei de foc. O mie de ani în care fiinţa mea neînsufleţită va zbura prin beznă! Dar zilele acelea îndelungate cât timp voi fi încă în viaţă, – şi voi trăi mult, închis în această cutie – vor fi zile de exasperare fără nădejde – eu singur în tot universul! Nu moartea te înspăimântă, ci singurătatea, deznădejdea fiinţei izolate în bezna eternă. Este, într-adevăr, groaznic! Tare n-aş vrea să plec singur!

Los îşi micşoră ochii şi rămase aşa, privind jăraticul. Gura i se strânse într-un gest de încăpăţânate.

În uşă se ivi Kuzmin, chemându-l cu glasul scăzut:

— Mstislav Sergheevici, vă caută cineva.

Los se ridică grăbit.

— Cine?

— E un ostaş roşu; întreabă de dumneavoastră.

În magazie intră, urmându-l pe Kuzmin, omul în cămaşă, fără cingătoare, care citise anunţul de pe strada Zorilor Roşii. Noul venit înclină scurt din cap, salutându-l pe inginer, se uită în jur, la schele, apoi se apropie de masă.

— Aveţi nevoie de un tovarăş de drum?

Los împinse un scaun spre el, poftindu-l să şadă, iar el se aşeză în faţa lui.

— Da, caut un tovarăş de drum. Plec în Marte.

— Ştiu; scrie în anunţ. Deunăzi mi-a arătat cineva steaua aia. E departe, fireşte… Aş vrea să ştiu: care sunt condiţiile, leafa, mâncarea?

— Ai familie?

— Însurat, fără copii.

Omul bătea cu unghiile în masă, cu un aer preocupat, uitându-se curios în jur. Los îi arătă pe scurt condiţiile zborului, îl făcu atent asupra eventualelor primejdii, se oferi să-i asigure existenţa familiei, să-i dea dinainte salariul în bani şi în alimente. Ostaşul roşu înclina din cap, scoţând câte o vorbă de încuviinţare, dar părea că ascultă cu gândul aiurea.

— Da' ştiţi cine trăieşte acolo, oameni sau nişte monştri? întrebă el în sfârşit.

Los se scărpină apăsat la ceafă,, apoi izbucni în râs.

— După mine, trebuie să fie oameni, aşa cam ca noi. Când om ajunge o să vedem. Uite cum stau lucrurile: de câţiva ani, marile posturi de radio din Europa şi din America au început să recepţioneze unele semnale de neînţeles. Mai întâi, s-a crezut că provin de la nişte furtuni din câmpurile magnetice ale Pământului. Dar sunetele misterioase prea semănau cu semnalele unui anumit alfabet. E cineva care ţine cu tot dinadinsul să stea de vorbă cu noi. De unde? Pe celelalte planete, în afară de Marte, deocamdată nu s-au stabilit urme de viaţă. Semnalele nu pot să vină decât din Marte. Uită-te pe hartă: planeta asta este acoperită în întregime de canale, ca de o reţea. (Los arătă o hartă a lui Marte, prinsă pe peretele de scânduri). Se pare, că cei de acolo au posibilitatea să instaleze posturi de radio de o putere uriaşă. Marte vrea să intre în comunicaţie cu Pământul… Deocamdată, noi nu putem să răspundem la aceste semnale. Dar vom răspunde la chemarea lor ducându-ne acolo. E greu de presupus că posturile de radio de pe Marte să fi fost construite de nişte monştri, nişte fiinţe fără asemănare cu noi. Marte şi Pământul sunt două globuleţe mititele care se rotesc unul lângă altul. Şi ei şi noi avem aceleaşi legi. Pulberea vieţii zboară în univers. Aceeaşi spori se depun pe Marte ca şi pe Pământ, ca şi pe toate miriadele de stele în curs de răcire. Peste tot ia naştere viaţa: pretutindeni, un antropoid domneşte asupra vieţii: nu se poate crea un animal mai desăvârşit decât omul.

— Merg cu dumneavoastră! rosti hotărât ostaşul roşu. Când să vin cu lucrurile?

— Mâine! Trebuie să te pun la curent cu tainele aparatului. Cum te cheamă?

— Gusev, Alexei Ivanovici.

— Ocupaţia?

Gusev se uită distrat la inginer, apoi îşi coborî privirea la degetele cu care ciocănea măsurat pe masă.

— Ştiu carte – începu el – cunosc automobilul, ca să zic aşa, binişor. Am zburat cu avionul, ca observator. De la optsprezece ani mă ocup cu războiul – cam asta-i tot ce-am făcut. Am fost rănit de mai multe ori. Acum sunt în rezervă.

Deodată, omul îşi duse mâna la creştet, frecându-se apăsat şi începu să râdă:

— Să vezi, ce de isprăvi am făcut în ăşti şapte ani! Ca să spun cinstit, acum ar trebui să fiu comandant de regiment, dar ce să-i faci, – aşa mi-e firea, nestatornică! Încetează luptele, dar eu nu pot sta locului; mă roade ceva la inimă, totul în mine e otrăvit. Cer să plec într-o misiune sau, uite aşa, fug de capul meu! (Iar se frecă în creştet, iar zâmbi). Am înfiinţat patru republici – nici nu mai ţin minte cum le zicea capitalelor. Odată, am strâns vreo trei sute de flăcăi – am pornit să eliberăm India; tare aveam chef să ajungem acolo! Dar ne-am rătăcit în munţi, am avut de pătimit şi cu viscolele şi cu avalanşele, ne-am nenorocit caii. Puţini dintre noi s-au întors de acolo. Am stat cu ai lui Mahno două luni, voiam să petrec niţel… dar nu m-am împăcat cu bandiţii… Am plecat în Armata Roşie. I-am alungat pe polonezi de la Kiev – ei, atunci eram în cavaleria lui Budionnâi… „Înainte spre Varşovia”. Ultima dată am fost rănit la cucerirea Perekopului. După aceea am zăcut aproape un an prin spitale. Când am ieşit de-acolo, ce să fac? Şi atunci, am dat peste o fată, m-am însurat. Am o nevastă bună, mi-e milă de ea, dar de trăit acasă, tot nu pot să trăiesc. Să mă duc la ţară? Tata, mama sunt morţi, fraţii au fost ucişi, pământul e-n paragină. În oraş, n-am ce căuta. Acum nu e război, şi nici nu se prevede să înceapă vreunul. Vă rog, Mstislav Sergheevici, luaţi-mă cu dumneavoastră! O să vă fiu de folos acolo, în Marte.

— Te iau bucuros! încuviinţă Los, întinzându-i mâna. Pe mâine!