ÎN CRÂNGUL DE AZUR.

Soaţera pieri din vedere, rămase undeva departe, după dealuri. Nava zbura deasupra unei câmpii. Pe alocuri, se zăreau şiruri monotone de clădiri, stâlpi şi cabluri de funiculare, puţuri de mină; şlepuri încărcate alunecau pe canale înguste.

Apoi, printre petice de pădure, începură să răsară tot mai des piscuri stâncoase. Nava se lăsă mai jos, trecu pe deasupra unei strâmtori între doi munţi şi ateriză într-o luncă, pe o costişe care cobora lin spre nişte desişuri, bogate, de culoare întunecoasă.

Los şi Gusev îşi luară traistele şi, împreună cu însoţitorul lor chel, o porniră la vale prin luncă, îndreptându-se spre crâng.

De sub un copac ţâşnea un fir de apă prefăcându-se în pulbere care sclipea cu luminile curcubeului deasupra ierbii creţe, lucind de umezeală. O turmă de animale pitice, cu părul lung, negru şi alb, păşteau pe costişă. Totul era calm: apa susura molcom, vântul adia uşor.

Animalele cu părul lung se sculau leneşe şi se dădeau în lături, legănându-se pe picioarele lor, ca de urs, ca să facă loc oamenilor şi întorceau spre ei boturile scurte, teşite. Nişte păsări galbene coborâră în luncă şi îşi umflată penele, scuturându-se în bătaia apei, care ţâşnea în culori de curcubeu.

Ajunseră în crâng. Aici creşteau copaci luxurianţi, pletoşi, de un albastru azuriu. Crengile atârnate în jos îşi fremătau cu foşnet sec frunzişul răşinos. În depărtare, printre trunchiurile acoperite de pete se vedea apa unui lac, strălucind în soare. Căldura cu mireasmă dulce din acest desiş albăstriu îţi dădea un fel de ameţeală.

Crângul era brăzdat de numeroase poteci acoperite cu nisip portocaliu. La încrucişarea lor, în poieni circulare, se ridicau statui mari de gresie, unele năruite, năpădite de muşchi. Deasupra desişului se înălţau coloane frânte, resturile unui zid ciclopic.

La un cot al potecii se arătă oglinda lacului de un albastru închis, în care se răsfrângea creasta răsturnată a unui munte stâncos din depărtare. Copacii pletoşi îşi mişcau molcom ramurile oglindite în apă. Soarele strălucea orbitor. Într-o adâncitură a ţărmului, de o parte şi de alta a unei scări acoperite de muşchi, care cobora spre lac, se ridicau două statui uriaşe, pline de crăpături, năpădite de plante agăţătoare, înfăţişând doi marţieni aşezaţi în jeţuri.

Pe treptele scării se ivi o femeie tânără, cu capul într-o boneţică galbenă, ascuţită, cu chipul alb-albăstriu. Aşa cum stătea lângă statuia greoaie a unui Magaţitl, acoperit de muşchi, zâmbind în somnul său etern, arăta zveltă ca o copilă. Ea alunecă, se grăbi să se apuce de o muchie pe piatră, şi atunci ridică fruntea.

— Aelita! şopti marţianul, acoperindu-şi ochii cu mâneca şi trăgându-i pe Los şi pe Gusev în desiş.

Curând ieşiră într-o poiană întinsă. În fundul ei, în ierburile dese, se ridica o casă cu ziduri înclinate, cenuşie şi posomorâtă. Potecuţe drepte porneau de la un mic teren în formă de stea, acoperit de nisip, din faţa casei, şi alunecau peste luncă, la vale, spre crâng unde printre copaci se vedeau clădiri scunde de piatră.

Călăuza scoase un fluierat. De după colţul casei se ivi un marţian bondoc, plinuţ, într-un halat în dungi. Avea chipul stacojiu, ca frecat cu sfeclă. El se apropie cu obrazul încreţit în bătaia soarelui, dar, aflând cine sunt noii sosiţi, dădu s-o şteargă după colt. Marţianul chel îi vorbi poruncitor, şi atunci grăsunul, tot lăsându-se speriat pe vine, conduse oaspeţii în casă, întorcându-şi mereu capul spre ei şi arătându-şi unicul dinte, galben.