LOS RĂMÂNE SINGUR

— Revoluţie, Mstislav Sergheevici! Tot oraşul s-a întors cu dosu-n sus. Mare drăcovenie!

Gusev se afla în bibliotecă. În ochii lui, de obicei somnoroşi, acum jucau scântei de veselie, nasul i se ridicase în sus, mustăţile i se zburliseră. Îşi vârâse mâinile adânc sub centironul de piele.

— Am pus în barcă tot ce ne trebuie: merinde, grenade. Am făcut rost şi de o puşcă de-a lor. Pregăteşte-te repede, lasă-ţi cartea, să ne luăm zborul!

Los şedea ghemuit într-un colţ de divan, cu picioarele strânse, şi-l privea pe Gusev fără să-l vadă. De două ore şi mai bine aştepta să vină Aelita că întotdeauna; se ducea la uşă, trăgea cu urechea: în camerele fetei domnea tăcerea. Atunci se aşeza în colţul divanului şi aştepta să-i audă paşii. Ştia: paşii ei uşori vor răsuna în întreagă făptura lui ca tunetul din cer. Avea să intre, ca întotdeauna, mai fermecătoare, mai uimitoare decât în aşteptările lui; avea să treacă pe sub ferestrele luminoase din tavan, rochia ei neagră să alunece în zbor pe podeaua ca oglinda. Totul în el avea să tresară. Universul sufletului lui. Va tresări şi apoi va rămâne nemişcat ca înaintea furtunii.

— Da' ce, Mstislav Sergheevici, ai friguri? Ce te uiţi aşa la mine? Ţi-am spus: ne luăm zborul, totul e gata, vreau să te proclam comisarul poporului în Marte. E limpede!

Los îşi plecă privirea, atât de sfredelitori erau ochii lui Gusev.

— Ce se întâmplă în oraş? întrebă el încet.

— Dracu' să-i ştie! E la lume pe străzi! Câtă frunză şi iarbă! Urlă, sparg geamurile…

— Du-te, Alexei Ivanovici, dar întoarce-te neapărat la noapte. Îţi făgăduiesc sprijinul meu în tot ce vrei. Pune revoluţia la cale, numeşte-mă comisar, împuşcă-mă dacă va fi nevoie. Dar astăzi, te implor, lasă-mă în pace! Vrei?

— Bine, – încuviinţă Gusev. E-eh, de la ele vine toată încurcătura, lua-le-ar naiba! Să zbori şi într-al şaptelea cer şi tot dai peste o muiere! Ptiu! Mă-ntorc pe la miezul nopţii. O să aibă grijă Ihoşka să nu mă dea de gol cineva.

După ce Gusev plecă, Los lua din nou cartea.

„Cum se vor isprăvi toate acestea? se gândea el. Va trece oare pe alături furtuna iubirii? Nu, n-are să mă ocolească… Mă bucură oare aşteptarea aceasta încordată, mortală, în speranţa revelării subite a unei lumi de neconceput? Nici bucurie, nici tristeţe, nici vis, nici sete, nici potolire… Ceea ce simt în clipele când Aelita se află lângă mine este tocmai infiltrarea vieţii în singurătatea glacială a trupului meu. Viaţa intră în mine pe podeaua ca oglinda, sub ferestrele strălucind de lumină. Dar şi aceasta e tot un vis. Împlinească-se ceea ce doresc cu atâta însetare şi viaţa se va ivi în ea, în Aelita! Trupul ei fremătător va cunoaşte împlinirea. Iar eu voi rămâne din nou singur; chinuit…”

Niciodată până atunci, Los nu simţise atât de limpede setea deznădăjduită de iubire, niciodată nu înţelesese atât de bine această înşelăciune a dragostei, substituirea lui însuşi prin femeie: blestemul de a fi bărbat. Să-ţi deschizi braţele, să le întinzi larg, de la o stea până la altă stea, să aştepţi, să primeşti femeia. Şi ea îţi va lua totul şi va trăi. Iar tu, amantul, tatăl, rămâi ca o umbră deşartă, cu braţele date larg în lături, de la o stea până la altă stea.

Avea dreptate Aelita: în zadar aflase el atât de multe în acest răstimp: prea larg i se deschisese conştiinţa. În trupul lui curgea încă sânge fierbinte, era încă plin de sămânţa tulburătoare a vieţii, era fiu al Pământului. Dar raţiunea i-o luase înainte cu o mie de ani: aici pe altă planetă, aflase ceea ce nu trebuia să ştie, mintea i se deschisese, arătându-i deşertul de gheaţă. Ce îi relevase raţiunea? Pustiul şi dincolo de limita gândirii, taine noi.

Ia pasărea care cântă plină de bucurie, duioasă, cu ochii închişi, în raza fierbinte a soarelui, şi fă-o să priceapă măcar o părticică din înţelepciunea omului; pasărea se va prăbuşi moartă…

Afară se auzi şuieratul prelung al bărcii care îşi lua zborul. Pe urmă capul Ihăi se ivi în uşa bibliotecii:

— Fiul Cerului, poftiţi la masă!

Los se duse grăbit în sufragerie, o încăpere albă, rotundă, în care zilele acestea luase masa împreună cu Aelita. În odaie era cald. Florile puse în vaze înalte, lângă coloane, îşi revărsau mireasma grea, înăbuşitoare. Iha îşi feri ochii înroşiţi de plâns.

— Veţi lua masa singur, Fiul Cerului zise, acoperind tacâmul Aelitei cu flori albe.

Los se încruntă şi se aşeză posomorât la masă. Dar nu se atinse de mâncare – fărâmiţă pâinea şi bău câteva pahare de vin. Din cupola de oglindă aflată deasupra mesei se revărsa, ca întotdeauna la ora prânzului, o muzică slabă. Omul îşi încleştă fălcile.

Erau două melodii, una pe strune, cealaltă a unor instrumente de suflat – alăturându-se, împletindu-se, cântând despre cele cu neputinţă de înfăptuit. Apoi, sunetele se ridicau şi se despărţeau, pierind treptat până ce, deodată, iată că porneau iarăşi de jos, ca din fundurile mormintelor, cu glasuri tânguitoare, chemând, strigându-se neliniştite, unul pe altul – şi cântau iarăşi despre întâlnire, se apropiau, se roteau ca într-un vals vechi, nespus de vechi.

Los asculta, strângând în pumn paharul îngust. Iha se ascunse după o coloană, îşi ridică poala rochiei şi îşi ascunse obrazul în ea, cu umerii zguduindu-se de plâns.

Oaspetele aruncă şervetul şi se ridică. Muzica aceasta chinuitoare, mireasma grea a florilor, vântul cu mirodenii păreau acum fără nici un sens:

— Pot s-o văd pe Aelita? întrebă el apropiindu-se de slujnică.

Iha îşi scutură părul roşcat fără să-şi arate obrazul. Los o apucă de umăr:

— Ce s-a-ntâmplat? E bolnavă? Trebuie s-o văd!

Fata se strecură pe sub braţul lui şi o luă la fugă. În urma ei, pe podea, lângă coloană, rămase o fotografie pe care o scăpase jos. Fotografia, udă de lacrimi, îl înfăţişa pe Gusev, cu tot echipamentul de luptă: şapcă de postav, curele încrucişate pe piept, o mână pe mânerul săbiei, în cealaltă, revolverul, în spatele lui, explozii de grenade; jos, o dedicaţie: „Încântătoarei Ihoşka, amintire de neuitat”.

Los aruncă fotografia, ieşi din casă şi porni prin luncă, înspre crâng. Alerga în salturi uriaşe, dar nici măcar nu-şi dădea seama.

— Nu vrea să mă vadă! murmura el. Bine, nici nu trebuie! Să ajungi în altă lume printr-o sforţare fără pereche pentru ca apoi să stai în colţul divanului, aşteptând: când, în sfârşit, va veni femeia? Nebunie! Minte sărită! Are dreptate Gusev: Am friguri. „Ai mirosit ceva dulce.” Să aştepţi o privire duioasă cum ai aştepta sfârşitul lumii! La naiba!

Gândurile îl chinuiau necruţător şi el scotea gemete scurte ca şi când l-ar fi durut măselele. Necumpănindu-şi bine forţele, sărea câte un stânjen în aer şi, căzând jos, se menţinea cu greu în picioare. Părul alb îi fâlfâia în vânt. În aceste clipe simţea o ură fioroasă faţă de el însuşi.

Astfel, ajunse în goană la lac. Pe apa neagră-albăstrie, netedă ca oglinda, pălălăiau snopi de raze. Aerul era înăbuşitor. Los se aşeză pe o piatră cu capul în mâini.

Din adâncimea străvezie a lacului se ridicau încet peştii rotunzi, purpurii, îşi mişcau acele lungi, ca nişte fire, uitându-se nepăsători la Los cu ochii lor apoşi.

— Auziţi, peştilor, peşti proşti, cu ochii holbaţi – murmură omul – sunt liniştit, vorbesc în deplină stăpânire a facultăţilor mele mintale. Sunt chinuit, ars de dorinţa s-o iau în braţe atunci când ea va intra, cu rochia ei neagră. Să-i aud accelerându-i-se bătăile inimii… Cu o pornire ciudată, ea se va lipi singură de mine. Voi urmări cum ochii ei vor căpăta o privire sălbatică… Vedeţi, peştilor, m-am oprit, mi-am înghiţit vorbele, nu mă mai gândesc, nu vreau! Ajunge! S-a rupt firul, s-a isprăvit. Mâine, mă duc în oraş. E luptă? Minunat! Moarte! Minunat! Dar să nu mai fie nici muzică, nici flori, nici farmecul viclean. Nu mai vreau aerul acela înăbuşitor! Globul magic din palma ei, la naiba, la naiba cu el, totul este o înşelăciune, o nălucire!

Se ridică, luă o piatră mare şi o aruncă în cârdul de peşti. Durerea îi sfâşia capul, lumina îi înţepa ochii. O creastă de munte se înălţa în depărtare pe deasupra crângului, ca un pisc ascuţit, îmbrăcat în gheţuri sclipitoare. „Trebuie să trag în piept aerul îngheţat”.

Los se uită printre gene la creasta diamantină şi porni într-acolo prin desişul albăstrui.

Pădurea se sfârşi; un podiş deluros, pustiu se întindea înaintea lui până departe, la creasta de gheaţă. Sub picioare simţea zgură şi pietriş; la tot pasul se vedeau guri de mină părăsită. Los hotărî cu încăpăţânare să ajungă acolo sus şi să muşte o bucăţică din zăpada aceea care strălucea în depărtare.

Dintr-o văgăună aflată deoparte se ridica un nor de colb cafeniu. Vântul fierbinte aducea larma unor glasuri numeroase. De pe culmea dealului Los văzu o mare mulţime de marţieni, străbătând anevoie albia seacă a canalului. Purtau pe prăjini lungi cuţite, târnăcoape, ciocane pentru fărâmiţarea minereului. Mergeau poticnindu-se, scuturându-şi armele şi scoţând urlete furioase. Sus, deasupra norilor cafenii, îi urmăreau în zbor păsări de pradă.

Lui Los îi reveniră în minte cele spuse de Gusev despre evenimentele în curs. Se gândi: „Iată: trăieşte, luptă, învinge, pieri… Iar inima să ţi-o ţii în lanţ, neastâmpărata, nenorocita!”

Mulţimea dispăru după dealuri. Los mergea repede, tulburat de mişcare, de simţul luptei – şi deodată se opri cu capul dat pe spate. În înălţimea albastră plutea, lăsându-se în jos o barcă înaripată. Barca făcu un viraj, sclipind, coborând din ce în ce mai jos, îi alunecă pe deasupra capului şi se opri pe sol.

Din ea se ridică o făptură învăluită într-o blană albă, albă ca neaua. De sub blană, de sub casca de piele, ochii tulburaţi ai Aelitei îl priveau pe Los. Inima lui începu să bată fierbinte. Se apropie de barcă. Fata îşi dădu la o parte de pe obraz blana umezită de răsuflare. Los o privea cu ochii întunecaţi. Ea zise:

— Te caut. Am fost în oraş. Trebuie să fugim. Mor de dorul tău!

În loc de răspuns, Los strânse din răsputeri cu degetele bordul bărcii, trăgându-şi cu greu răsuflarea.