VRAJA.

Los se aşeză în spatele Aelitei. Pilotul, un băiat cu pielea roşie, dădu drumul motorului şi, cu un salt uşor, barca înaripată se înălţă spre cer.

Vântul rece îi izbi în faţă. Blana Aelitei, albă ca zăpada, respira prospeţimea furtunii, frigul munţilor. Fata se întoarse spre Los cu obrajii arzând:

— L-am văzut pe tata. Mi-a poruncit să vă omor, pe tine şi pe tovarăşul tău.

Dinţii îi sclipiră. Îşi desfăcu pumnul strâns, lăsând să se vadă un şipuşor de piatră atârnat de inel cu un lănţişor.

— Tata a spus: să adoarmă liniştiţi; şi-au meritat o moarte fericită!

Ochii cenuşii ai Aelitei se umeziră, înceţoşându-se. Însă îndată ea începu să râdă şi îşi smulse inelul de pe deget. Los o apucă de mână.

— N-o arunca! zise, luându-i sticluţa, şi băgând-o în buzunar. E darul tău, Aelita – o picătură neagră, visul, odihna. Acum, tu eşti şi viaţa şi moartea!

Se aplecă spre ea până ce-i simţi răsuflarea.

— Când o să-mi vină ceasul cumplit al singurătăţii, o să te simt din nou în această picătură.

Aelita se rezemă cu spatele de el şi închise ochii, făcând o sforţare să-l înţeleagă. Dar nu, asta îi era peste putinţă! Vântul şuierător, pieptul lui fierbinte încălzindu-i spatele, mâna lui cufundată în blana albă, pe umărul ei – părea că sângele lor curge într-un vârtej contopit, că ei zboară, uniţi în aceeaşi încântare, în acelaşi trup, spre o amintire tainică şi strălucitoare de demult. Nu, nu era în stare să înţeleagă!

Trecu un minut, apoi altul. Barca ajunse deasupra colinei unde se afla vila lui Tuskub. Pilotul se întoarse; Aelita şi Fiul Cerului aveau chipuri ciudate. În ochii lor goi scânteiau luminile din soare. Vântul se juca în blana albă ca zăpada de pe cojocelul Aelitei. Ochii ei extaziaţi se scăldau în oceanul de lumină al cerului.

Băiatul îşi vârî nasul ascuţit în guler şi începu să râdă pe înfundate. Apoi aplecă barca pe o aripă şi, spintecând aerul într-o cădere bruscă, o aşeză pe sol, lângă casă.

Aelita îşi veni în fire şi începu să-şi descheie blana, dar degetele îi alunecau pe capetele de păsări care împodobeau nasturii mari. Los o ridică din barcă, o puse în picioare pe iarbă şi rămase aplecat în faţa ei. Fata îi porunci pilotului:

— Pregăteşte o barcă închisă!

Ea nu observă nici ochii roşii ai Ihoşkăi, nici obrazul galben ca dovleacul, schimonosit de groază al intendentului; îi zâmbi cu aer distrat lui Los, o luă înaintea lui spre fundul casei, unde erau încăperile ei.

Los vedea prima oară camerele Aelitei – bolţi joase, de aur, pereţi acoperiţi de imagini în alb şi negru – ca nişte mici siluete pe o umbrelă chinezească; simţi mireasma aceea caldă, amăruie, ameţindu-i capul.

— Stai jos – îi spuse fata în şoaptă.

El se aşeză, se aşeză şi ea la picioarele lui, îşi lăsă capul pe genunchii lui, îi puse mâinile pe piept şi nu mai făcu nici o mişcare.

Los îi luă mâinile, privindu-i cu duioşie părul ca scrumul ridicat la ceafă. Grumazul, ei începu să tremure. El se aplecă spre ea.

— Poate că te plictiseşti cu mine! zise Aelita. Iartă-mă, încă nu ştiu să iubesc. Sentimentul acesta, încă nu mi-e clar. I-am spus Ihăi: pune cât mai multe flori în sufragerie atunci când el va rămâne singur şi să-i cânte ulla.

Îşi rezemă coatele pe genunchii lui. Avea chipul visător.

— Ai ascultat? Ai înţeles? Te-ai gândit la mine?

— Tu vezi şi ştii – răspunse Los – când lipseşti, înnebunesc de nelinişte. Iar când te văd, neliniştea mi-e şi mai cumplită. Îmi vine să cred că dorul de tine m-a mânat printre stele.

Aelita suspina adânc; părea fericită.

— Tatăl meu mi-a dat otrava, însă am simţit că n-are încredere în mine. A spus: „Te voi omorî şi pe tine, şi pe el”… Vezi, n-avem mult de trăit. Dar simţi, clipele se dovedesc fără sfârşit, pline de fericire…

Tăcu brusc, fiindcă văzu în ochii lui Los aprinzându-se o hotărâre rece, gura strângându-i-se cu dârzenie.

— Bine – spuse el – voi lupta!

Ea se lipi de el şi începu să şoptească:

— Eşti uriaşul viselor mele din copilărie. Ai un chip frumos şi eşti puternic, Fiul Cerului! Eşti curajos şi bun. Braţele tale sunt de fier, genunchii de piatră; Ochii tăi sunt aducători de moarte; dintr-o privire a ta femeile îşi simt inima apăsată…

Capul Aelitei se lăsă neputincios pe umărul lui. Murmurul ei era acum nelămurit, abia se auzea. Los îi dădu la o parte părul de pe frunte.

— Ce ai?

Atunci, cu o mişcare bruscă, ca un copil, ea îi cuprinse gâtul cu braţele. Lacrimi mari i se iviră în ochi, alunecându-i pe faţa slăbuţă.

— Nu ştiu să iubesc – bâigui ea – niciodată n-am ştiut… Fie-ţi milă de mine, nu mă dispreţui! O să-ţi istorisesc întâmplări interesante despre comete înspăimântătoare, despre bătălia navelor zburătoare, despre pieirea minunatei ţări de peste munţi. N-o să te plictiseşti, iubindu-mă. Nu m-a dezmierdat încă nimeni. Când ai venit, în prima zi, m-am gândit: „L-am văzut în copilărie; el e uriaşul meu”. Doream să mă iei în braţe, să mă duci de-aici. Aici, totul e posomorât, deznădăjduit, e moarte, moarte… Soarele abia încălzeşte. Gheţurile de la poli nu se mai topesc. Mările seacă. Deşerturi fără de sfârşit, nisipuri arămii cotropesc Tuma… Pământul, Pământul… dragă uriaşule, du-mă pe Pământ! Vreau să văd munţi verzi, torente de apă, nori, animale vânjoase; uriaşi… Nu vreau să mor…

O podidi plânsul. Acum, lui Los ea i se părea o fetiţă tare mică. Îi venea să râdă şi totodată era înduioşat văzând-o cum îşi frământa mâinile vorbind de uriaşi.

Îi sărută ochii plânşi. Ea se potoli. Buzele i se umflaseră. Îl cerceta de sus până jos cu ochi de îndrăgostită, privindu-l pe Fiul Cerului ca pe uriaşul din basm.

Deodată în umbra încăperii se auzi un şuier subţire şi în aceeaşi clipă în ecranul oval de pe măsuţa de toaletă se aprinse o lumină tulbure; capul lui Tuskub se ivi, privind cu luare-aminte.

— Eşti aici? întrebă el.

Aelita sări pe covor sprintenă ca o pisică şi alergă la ecran.

— Aici sunt, tată.

— Fiii Cerului mai trăiesc?

— Nu, tată; le-am dat otrava; au murit.

Aelita vorbea cu un glas rece, aspru. Stătea cu spatele la Los, acoperind ecranul.

— Mai vrei ceva cu mine, tată?

Tuskub tăcea. Umerii Aelitei începură să se ridice, capul i se lăsă pe spate. Părintele răcni cu vocea fioroasă:

— Minţi! Fiul Cerului este în oraş. E în fruntea răscoalei!

Aelita se clătină. Imaginea lui Tuskub se şterse.