LOS ZBOARĂ ÎN AJUTORUL LUI GUSEV.

Pe la miezul nopţii, Los sări jos din barcă lângă vila lui Tuskub. Ferestrele casei erau întunecate, semn că Gusev încă nu se întorsese. Zidurile înclinate licăreau sub lumina stelelor. Scânteile albăstrii ale acestora pâlpâiau în sticla întunecată a geamurilor. O umbră stranie ieşea ca un unghi ascuţit de după acoperişul crestat al casei. Los privi cu încordare: oare ce putea să fie?

Pilotul se aplecă spre el şi-i şopti cu teamă:

— Nu te duce acolo!

Omul îşi scoase mauserul din toc. Trase pe nări aerul răcoros şi atunci îi învie în amintire focul de deasupra prăpastiei, mirosul ierburilor aprinse. Ochii fierbinţi, întunecaţi ai Aelitei… „Te vei întoarce? îl întrebase ea, aplecată deasupra focului. Fă-ţi datoria, luptă, învinge, dar nu uita: toate acestea sunt un vis, umbre… Aici, lângă foc, eşti viu, n-ai să mori. Nu uita, întoarce-te…” Se apropiase de el. Ochii ei, în ochii lui, sclipeau în noaptea fără fund, plină de colbul stelelor, „Întoarce-te, întoarce-te la mine, o, Fiul Cerului!”

Amintirea se ivi arzătoare şi se stinse, nu ţinu decât o clipă, cât Los îşi descheia tocul revolverului. Acum se uita ţintă la umbra stranie de după casă, ridicându-se deasupra acoperişului, şi simţea cum muşchii i se încordează, cum sângele fierbinte îi face inima să zvâcnească: lupta, lupta!

Porni în fugă spre casă în salturi uşoare. Trase cu urechea, se strecură de-a lungul zidului lateral, se uită după colţ. Aproape de intrarea casei zăcea o navă sfărâmată, prăbuşită pe o coastă. Una din aripile ei se ridica deasupra acoperişului, înspre stele… Los zări mai multe umbre întinse în iarbă ca nişte saci: erau leşuri. Casa zăcea în întuneric şi tăcere.

„O fi şi… Gusev?” Se repezi la leşurile întinse pe jos, se aplecă asupra lor. „Nu, sunt marţieni”. Unul zăcea pe trepte, cu capul în jos. Altul atârna între sfărâmăturile navei. Fuseseră pesemne ucişi cu focuri de armă trase din casă.

Los urcă în fugă treptele – uşa era întredeschisă – şi intră.

— Alexei Ivanovici! strigă în întuneric.

Aceeaşi tăcere. Dădu drumul la lumină: casa se umplu de strălucire. „E imprudent” – se gândi el, dar în aceeaşi clipă uită de orice prevedere. Trecând pe sub bolţi, piciorul îi alunecă într-o mică băltoacă vâscoasă.

— Alexei Ivanovici! strigă iarăşi.

Trase cu urechea: tăcere. Atunci intră în odaia îngustă unde era ecranul, se aşeză în jilţ, chinuindu-şi bărbia cu unghiile. „Să-l aştept aici? Să zbor în ajutorul lui? Dar încotro? A cui o fi nava sfărâmată? Morţii nu par a fi soldaţi, mai curând muncitori. Cine s-o fi luptat aici? Gusev? Oamenii lui Tuskub? Da, nu mai e timp de pierdut!”

Luă tabloul cu cifre şi puse ecranul la priză: „Piaţa Consiliului Suprem al inginerilor”. Trase de cordon şi, în aceeaşi clipă, un tunet pornit din ecran îl aruncă înapoi: în lumina roşietică a felinarelor zburau nori de fum, răbufneau flăcări, se învârtejau scântei. O făptură cu braţele larg deschise, cu ochii înecaţi în sânge, trecu fulgerător pe ecran.

Los trase de cordon şi se ridică din faţa aparatului.

„Se poate să nu-mi dea de ştire? Unde să-l caut în învălmăşeala asta?”

Începu să se plimbe încoace şi încolo prin odaia îngustă cu mâinile la spate. Deodată se opri, se întoarse scurt şi dădu piedica mauserului la o parte. Pe podea, după uşă, se ivise un cap cu părul roşu răvăşit, cu obrazul roşu, plin de cute.

Los se repezi la uşă. În spatele ei, un marţian zăcea lipit de perete într-o băltoacă de sânge. Îl luă în braţe şi-l duse într-un jilţ. Nefericitul avea pântecele spintecat.

Marţianul îşi umezi buzele şi îngână cu glasul abia auzit:

— Grăbeşte-te, Fiul Cerului, că pierim! Salvează-ne! Desfă-mi mâna!

Los descleştă pumnul mic al muribundului care începea să înţepenească şi găsi o hârtie. În ea scria anevoie de descifrat: „Trimit după dumneata o navă de război şi şapte muncitori, flăcăi de nădejde. Asediez Casa Consiliului Suprem al inginerilor. Coboară alături, în piaţă, acolo unde este turnul.

Gusev”.

Los se aplecă înspre rănit, vrând să-l întrebe ce se întâmplase aici, dar marţianul horcăia, zbătându-se în jilţ.

Îi luă capul în mâini; horcăitul încetă şi în ochii holbaţi ai muribundului se ivi o expresie de groază amestecată cu o nespusă fericire. „Salvează-ne!”… bâigui el. Apoi ochii i se înceţoşară, gura îi înţepeni, rânjită.

Los îşi încheie scurta, îşi înfăşură fularul în jurul gâtului şi dădu să iasă. Dar, cum deschise uşa, în faţă, de după epava navei ţâşniră câteva scântei mici, albăstrii, însoţite de un trosnet slab, subţire. Un glonţ îi smulse casca din cap.

Cu dinţii încleştaţi, Los se repezi pe scări în jos, se propti cu umărul în navă, împingând cu atâta încordare, încât îşi auzi muşchii pârâind şi răsturnă epava peste cei ascunşi la pândă în spatele ei.

Se auzi trosnetul metalului fărâmat, ţipetele ca de pasăre ale marţienilor; uriaşa aripă se clătină în aer, apoi se prăbuşi peste umbrele care o luau la fugă. Mai multe făpturi străbăteau în goană, cu umerii aduşi, sărind în zigzaguri poiana înceţoşată. Dintr-un salt, Los le ajunse din urmă şi trase asupra lor un foc de revolver. Detunătura mauserului fu înspăimântătoare. Fugarul cel mai apropiat se prăbuşi în iarbă. Altul îşi aruncă arma, se chirci jos, apărându-şi obrazul cu mâinile.

Omul îl apucă de gulerul scurtei argintii şi-l ridică în aer ca pe un căţel. Era un soldat.

— Te-a trimis Tuskub? îl întrebă.

— Da, Fiul Cerului!

— Am să te omor!

— Prea bine, Fiul Cerului!

— Cu ce aţi sosit? Unde vă e nava?

Aşa cum atârna în aer, în faţa chipului cumplit al pământeanului, marţianul arătă cu ochii lărgiţi de groază spre copaci: în umbra lor se vedea o mică barcă de război.

— L-ai văzut pe celălalt Fiu al Cerului prin oraş? Poţi să-l găseşti?

— Da.

— Du-mă la el!

Los sări în barca de război. Marţianul se aşeză la manşă; elicele începură să vâjâie şi vântul nopţii se năpusti din faţă. În înălţimea neagră a bolţii se legănau stele uriaşe, sălbatice.