UN CÂNTEC DIN VECHIME.

Aelita, Ihoşka şi Los zburau într-o barcă cu patru aripi spre munţii Liziazirei.

Receptorul de unde electromagnetice, catargul cu antene funcţiona neîncetat. Aelita stătea aplecată deasupra ecranului mititel, ascultând şi privind încordată.

Era greu să te orientezi între atâtea telefonograme – mesaje disperate, apeluri, strigăte, întrebări neliniştite care zburau, se învârteau în câmpurile magnetice ale lui Marte. Totuşi, glasul de oţel al lui Tuskub răzbea deasupra aproape fără încetare, străbătea haosul, îl stăpânea, în oglinjoară lunecau umbre, lume frământată.

Adesea, în amestecul de sunete, urechea Aelitei deosebea un glas ciudat care striga prelung:

— Tovarăşi, nu daţi crezare celor ce răspândesc zvonuri… N-avem nevoie de nici un fel de concesiuni… La arme, tovarăşi! A sosit ceasul din urmă… Toată puterea Sov… Sov… Sov…”

Aelita se întoarse spre Ihoşka:

— Prietenul tău este curajos şi cutezător, e un adevărat Fiu al Cerului, nu fi îngrijorată pentru el.

Ihoşka bătu din picioare ca o capră, scuturându-şi părul roşcat.

Aelita izbuti să-şi dea seama că fuga lor rămăsese neobservată. Îşi scoase receptoarele de la urechi şi şterse cu mâna sticla aburită a geamului.

— Uită-te – îi arătă lui Los – nişte ihii zboară după noi.

Barca plutea la o înălţime uriaşă deasupra lui Marte. De o parte şi de alta, în lumina orbitoare, zburau răsucindu-se, două animale acoperite de lână cafenie, năpârlită, cu aripi membranoase. Capetele lor rotunde, cu ciocul plat şi cu dinţi, erau întoarse spre ferestrele bărcii zburătoare. Zărindu-l pe Los, unul se lăsă în jos şi izbi geamul cu ciocul căscat. Omul se trase înapoi – Aelita izbucni în râs.

Trecură de Azora. Acum, dedesubtul lor se întindeau stâncile ascuţite ale Liziazirei. Barca se lăsă mai jos, trecu pe deasupra lacului Soam şi ateriză pe o terasă largă din marginea unei prăpăstii.

Los şi pilotul traseră aparatul într-o peşteră, luară coşurile pe umeri şi, urmându-le pe femei, începură să coboare, pe o scară abia văzută printre stânci, roasă de vechime, jos, în valea îngustă. Aelita mergea uşor şi repede, sprijinindu-se de colţurile stâncilor şi urmărindu-l cu luare-aminte pe Los. Pietrele zburau de sub picioarele lui uriaşe, se rostogoleau bubuind, stârnind ecoul în prăpastie.

— Pe aici a coborât acel Magaţitl, purtând trestia cu şomoiogul de tort – spuse Aelita. Ai să vezi acum locurile unde ardeau rugurile sacre.

La mijlocul prăpastiei, scara intră în stâncă printr-un tunel îngust. O umezeală rece venea dinlăuntru. Los înainta anevoie printre pereţii lustruiţi, frecându-se cu umerii de pietre, aplecându-se. Găsi pe întuneric umărul Aelitei şi îndată simţi răsuflarea ei pe buze. Şopti în ruseşte:

— Draga mea…

Tunelul se termina într-o peşteră slab luminată. De jur împrejur sclipeau stâlpi de bazalt. Valuri uşoare de abur se ridicau din adâncime. Apa susura, picurând monoton de pe bolţile invizibile din fund.

Aelita mergea în faţă. Mantia ei neagră şi gluga ascuţită alunecau pe deasupra apei unui lac subteran, piereau din când în când în norii de abur. Glasul ei se auzi din întuneric: „Fii cu băgare de seamă” şi ea se ivi o clipă pe bolta îngustă a unei punţi străvechi. Los simţi bolta tremurându-i sub picioare, dar nu privea decât mantia uşoară, lunecând în umbră.

Treptat se făcea lumină. Cristalele sclipeau deasupra capului. Peştera răspundea afară, străjuită de un rând de stâlpi scunzi de piatră. În faţă se deschidea priveliştea culmilor stâncoase ale Liziazirei, cu bazinele circulare scăldate în soarele înserării.

Dincolo de gura peşterii se întindea o terasă largă, acoperită de muşchi ruginiu, care se sfârşea brusc în marginea unei prăpăstii. Scări şi potecuţe abia văzute duceau în sus, spre oraşul de peşteri. În mijlocul terasei zăcea, pe jumătate cufundat în sol şi năpădit de muşchi, Pragul Sacru. Era un mare sarcofag de aur masiv, împodobit pe cele patru părţi de sculpturi primitive, înfăţişând animale şi păsări. Pe capac se vedea un marţian adormit cu o mână sub cap, cu cealaltă strângând la piept o ulla. Rămăşiţele unor coloane prăbuşite alcătuiau un cerc în jurul acestei ciudate sculpturi.

Aelita se lăsă în genunchi în faţa Pragului şi sărută inima celui adormit. Când se ridică, chipul ei era îngândurat şi blând. Iha se lăsă şi ea o clipă la picioarele celui adormit, le cuprinse cu braţele, îşi lipi obrazul de ele.

La stânga, în stâncă, printre inscripţii pe jumătate şterse, se vedea o portiţă triunghiulară de aur. Los dădu la o parte muşchiul care o acoperea şi o deschise cu greu. Era locuinţa străveche a păzitorului Pragului, o mică peşteră, cu bănci de piatră, cu vatră şi cu pat cioplite în granit. Duseră coşurile înlăuntru. Iha aşternu pe jos o rogojină, făcu patul Aelitei, turnă ulei într-un opaiţ atârnat sub boltă şi-l aprinse. Tânărul pilot se duse sa păzească barca înaripată.

Aelita şi Los şedeau pe marginea prăpastiei. Soarele apunea după piscuri ascuţite. Umbre lungi, grele, se întindeau din pereţii munţilor, frângându-se în prăpăstii. Posomorât, sterp, sălbatic era acest ţinut în care se adăpostiseră aolii din vechime, fugind de oameni.

— Cândva, munţii au fost înverziţi – spuse Aelita. Pe aici păşteau turme de haşii, apele ropoteau prin trecătorile înguste. Acum, Tuma moare, se încheie ciclul lung – lung de milenii. Poate că noi suntem cei din urmă – vom pleca şi Tuma va rămâne pustie.

Rămase o clipă tăcută. Soarele apunea peste creasta unei stânci din apropiere, semănând cu o spinare de balaur. Sângele aprins al asfinţitului ţâşni în sus, cotropind negura viorie.

— Dar inima îmi spune altceva!

Aelita se ridică şi porni de-a lungul malului prăpăstios, culegând de pe jos smocuri de muşchi, crenguţe uscate şi adunându-le în poala mantiei. Apoi se întoarse la locul unde era Los, făcu un rug, aduse opaiţul din peşteră şi, lăsându-se în genunchi, dădu foc ierburilor. Rugul se aprinse trosnind.

Atunci fata scoase de sub mantie o ulla mică, se aşeză jos, cu coatele proptite în genunchii ridicaţi, şi atinse strunele, care scoaseră o împletire gingaşă de sunete ca un zumzet de albine. Ea ridică ochii spre stelele răsărite în bezna nopţii şi începu să cânte încet, cu vocea joasă şi tristă:

Ierburi veştede şi vreascuri, Strânge-le cu luare-aminte!

Scapără piatră de piatră, tu femeie călăuză!

Două suflete îndrumi.

Smulge pietrelor scânteia – rugul nalt se va aprinde.

Şezi la foc şi către flăcări

Braţele să ţi-le-ntinzi.

Dincolo de vâlvătaie e bărbatul, soţul tău…

Ochii săi prin şerpuindul fum, Ce fuge drept spre stele, Văd până-n întunecimea

Pântecului tău – privesc

Până-n fund şi-n al lui suflet.

Ochii săi – mai vii ca steaua, mai fierbinţi ca o făclie, Mai cutezători ca ochii de lumină a lui Cea…

Află – soarele, tăciune, se va stinge, vor apune

Stele, Talţetl, răul

Scrum va fi deasupra lumii.

Dar tu, o femeie, stai, fără moarte, lângă foc…

Stai cu braţele întinse către el şi asculţi glasuri

Glasurile celor care-aşteptă viaţa să-i trezească, Glasurile din adâncul pântecului tău ca bezna.

Rugul se mistuia. Aelita îşi lăsă ulla pe genunchi şi rămase cu ochii la tăciunii care-i aruncau lumini roşietice în obraz.

— După datina străveche – rosti ea cu glasul aspru – o femeie care a cântat unui bărbat cântecul ullei devine soţia lui.