SUB CERUL NEGRU.

După ce strânse de nădejde şuruburile uşiţei, Los se aşeză în dreptul lui Gusev privindu-l stăruitor în ochi, în pupilele mici, sticlind ca ale anei păsări prinse.

— Ei, pornim, Alexei Ivanovici?

— Daţi-i drumul!

Atunci Los apucă pârghia reostatului şi o întoarse uşor. Urmă o detunătură surdă, cea dintâi, care făcuse miile de oameni de pe maidan să tresalte. Apoi răsuci pârghia unui al doilea reostat. Răpăitul surd de sub picioare şi trepidaţiile aparatului deveniră atât de puternice, încât Gusev, cu ochii holbaţi, se apucă de bancă. Los cuplă amândouă reostatele. Aparatul se smuci din loc, zgâlţâiturile îşi pierdură din putere, trepidaţiile slăbiră.

— Am decolat! strigă inginerul.

Gusev îşi şterse sudoarea de pe frunte; începea să fie cald. Vitezometrul arăta că merg cu cincizeci de metri pe secundă, iar acul lui fugea necontenit mai departe.

Aparatul se avânta tangenţial cu orbita Pământului, contra sensului de revoluţie a acestuia. Puterea centrifugă îl făcea să se devieze spre est. După calcule, la înălţimea de o sută de kilometri trebuia să se redreseze şi să-şi urmeze zborul oblic.

Motorul funcţiona regulat, fără întreruperi. Los şi Gusev îşi descheiară scurtele îmblănite, îşi dădură căştile pe ceafă. Lumina electrică fusese stinsă; prin sticla ferestruicilor de observaţie se strecura înăuntru o licărire palidă.

Luptându-se cu slăbiciunea şi cu ameţeala care începeau să-l stăpânească, Los se lăsase în genunchi şi privea, pe ferestruică, Pământul îndepărtându-se. Era o întindere uriaşă, fără margini, ca un potir concav, cenuşiu-albăstriu. Pe alocuri, cârduri de nori se aşterneau peste el ca nişte insule; era oceanul Atlantic.

Treptat, potirul rămânea în jos, îngustându-se. Partea lui dreaptă începu să lumineze ca argintul, în timp ce restul se acoperea de umbră. Potirul se prefăcea într-un glob care zbura în abisul fără fund.

Gusev, care îşi lipise obrazul de cealaltă ferăstruică, rosti:

— Rămâi cu bine, tăicuţule; am trăit destul pe scoarţa ta, destul sânge ai supt.

Apoi dădu să se ridice, dar, deodată, începu să se clatine şi se prăbuşi pe pernă.

— Mor, Mstislav Sergheevici, nu mai pot! bâigui, smucindu-şi gulerul.

Los îşi simţea inima bătând des, tot mai des – la drept vorbind nu mai bătea, ci se zbuciuma chinuitor. Sângele îi zvâcnea în tâmple. Înaintea ochilor i se făcea negru.

Se târî până la vitezometru. Acul urca vertiginos, arătând o viteză de necrezut. Se apropiau de marginea atmosferei. Forţa gravitaţiei scădea. Busola arăta poziţia Pământului, în jos, la verticală. Aparatul, mărindu-şi cu fiecare secundă goana, zbura cu o viteză nebunească mai departe, în spaţiul glacial dintre aştri.

Rupându-şi unghiile, Los îşi deschise anevoie gulerul şubei – inima încetă să-i bată.

Deoarece prevăzuse că viteza aparatului va atinge o limită, când se vor produce simţitoare modificări în iuţeala bătăilor inimii, în schimbul de sânge şi de secreţii, în întregul ritm al vieţii – Los unise indicatorul de viteză al unui giroscop (erau două în aparat) prin fire electrice, cu robinetele baloanelor care, la momentul potrivit, trebuiau să dea drumul unei mari cantităţi de oxigen şi de săruri amoniacale.

Inginerul îşi reveni în fire cel dintâi. Avea dureri ascuţite în piept; capul îi vâjâia, inima trepida ca o sfârlează. Gândurile se iviră şi pieriră îndată, neobişnuite, rapide, limpezi. Mişcările erau uşoare, şi precise.

Los potrivi debitul oxigenului din baloane, se uită la vitezometru: aparatul zbura cam cu cinci sute de kilometri pe secundă. În interiorul lui era lumină. O rază de soare, dreaptă, orbitoare, pătrundea printr-un ochi. Jos, sub acea rază, Gusev zăcea, cu faţa în sus, cu dinţii descoperiţi, încleştaţi; ochii sticloşi îi ieşeau din orbite.

Tovarăşul său îi duse la nas o sare cu miros înţepător. Gusev scoase un oftat adânc, pleoapele îi tresăriră. Los îl cuprinse de subsuori, şi-şi încorda puterile ca să-l ridice, dar trupul lui Gusev rămase suspendat în aer, ca un balon.

Atunci îi dădu drumul: Gusev se lăsă încet în jos, îşi întinse picioarele înainte în aer, îşi îndepărtă coatele de trup şi rămase aşa, parcă scufundat într-o apă, privind în jur.

— Mstislav Sergheevici, nu cumva sunt beat?

Los îi porunci să se urce sus, să se uite prin ochiurile de deasupra. Gusev se ridică, legănându-se, îşi potrivi mişcările şi începu să se caţere ca o muscă pe peretele vertical al aparatului, apucându-se de cusăturile căptuşelii. Ajuns sus îşi lipi obrazul de o ferăstruică.

— E întuneric beznă, Mstislav Sergheevici, nu se vede nimic.

Los monta o sticlă fumurie la ocularul ferăstruicii îndreptate spre soare. Soarele, puternic conturat, atârna în vidul negru ca un ghem uriaş, cu margini lăţoase. Două nebulozităţi luminoase porneau din el, de o parte şi de alta, ca nişte aripi. Din nucleul compact se desprinse o ţâşnitură de lumină şi se desfăcu în formă de ciupercă: era perioada ivirii marilor pete solare. Depărtate de miezul de lumină, şi mai palide decât aripile zodiacale, se vedeau oceane luminoase de foc, zvârlite de soare şi rotindu-se în jurul lui.

Cu greu îşi desprinse Los ochii de la această privelişte a focului cosmic, cel dătător de viaţă. Apoi acoperi ocularul cu capacul. Îndată se făcu întuneric. Atunci se trase spre ferăstruica din peretele opus părţii luminoase; acolo domnea bezna. Deschise ocularul, şi raza verzuie a unei stele îi înţepă ochiul. Dar iată că o altă rază pătrunse pe fereastră – albăstruie, limpede, puternică: era Sirius, diamantul cerului, cel dintâi astru al firmamentului nordic.

Los se târî la a treia fereastră, deschise ocularul, privi prin el, îl şterse cu batista, îşi ascuţi privirea: inima i se strânse, simţi cum i se zburleşte părul.

Undeva, foarte aproape, pluteau în beznă nişte pete nelămurite, nebuloase. Gusev vorbi cu îngrijorare:

— Văd ceva, o drăcovenie care zboară pe lângă noi!

Petele nebuloase coborau încet, deveneau mai lămurite, mai luminoase, străbătute în fugă de linii frânte ca nişte fulgerări, de nişte fire argintii. Apoi începu să se desemneze conturul clar al unei creste stâncoase zimţuite. Aparatul se apropia pesemne de un corp ceresc, intrând în sfera de atracţie a acestuia, până ce începu să se rotească în jurul lui ca un satelit.

Cu mâna tremurătoare, Los dibui pârghiile reostatelor şi le trase până la refuz, riscând ca aparatul să explodeze. În interior, sub picioarele oamenilor, totul prinse a vui, tremurând din toate încheieturile. Petele şi strălucitoarea creastă zimţuită, fugeau tot mai repede în jos. Suprafaţa luminată creştea, apropiindu-se. Acum, se puteau vedea limpede umbrele lungi, viu pronunţate, ale stâncilor, întinzându-se peste câmpia pustie, moartă.

Aparatul zbura spre stânci, şi ele se aflau foarte aproape, scăldate dintr-o parte de soare. Los se gândi (avea conştiinţa calmă şi clară) – încă o secundă, dacă aparatul nu va izbuti să-şi întoarcă gâtul spre masa care-l atrage – peste o secundă va fi moartea!

În această fracţiune de secundă, Los zări pe câmpia moartă, printre stânci, ruine de turnuri, cu zidurile în trepte. Apoi aparatul alunecă pe deasupra piscurilor golaşe ale munţilor. Dar, dincolo de ele, se deschidea o prăpastie, un abis acoperit de beznă. Filoane de metal sclipiră scurt în zidul drept, cu faţa roasă. Şi ciobul de planetă sfărâmată, necunoscută, rămase mult în urmă, continuându-şi drumul fără viaţă, spre eternitate. Aparatul zbura din nou prin deşertul negru al cerului. Deodată, Gusev strigă:

— Parcă e luna în faţa noastră!

Se întoarse, se dezlipi de fereastră şi rămase atârnat în aer, lat ca o broască, înjurând printre dinţi şi străduindu-se să se apropie din nou, plutind pe sus, de perete. Los se desprinsese şi el de podea, plutea şi el în aer, ţinându-se de tubul ferăstruicii şi privea discul argintiu, orbitor al lui Marte.